Viaţa Sfântului Ierarh Eumenie, Episcopul Gortinei

Acest cuvios, părintele nostru Eumenie, prin îmbunătăţita viaţă a plăcut lui Dumnezeu din tinereţe, pentru că a călătorit pe calea cea strâmtă care duce la cer, ascultând pe cela ce zice: „Nevoiţi-vă a intra prin poarta cea strâmtă, prin care, ca să poată intra cineva, două sarcini grele are a lepăda: averea şi trupul”; Eumenie a lepădat averea pentru că a împărţit-o la săraci, ştiind că bogatul cu greu va intra în împărăţia lui Dumnezeu. Cine va putea să intre prin porţile cereşti cele strimte fiind încărcat cu sarcina bogăţiei?

    După cum a sfătuit Domnul pe tânărul acela care a întrebat despre viaţa cea veşnică: „Vinde-ţi – zice – averile şi le împarte la săraci şi vei avea comoară în cer” (Matei, 19,21). Pentru că cel ce slujeşte Mamonei nu poate să slujească şi lui Dumnezeu. Şi cel însărcinat cu mulţimea bogăţiilor nu va trece prin uşile cereşti cele strâmte, precum nici cămila prin urechea acului. Cel ce voieşte să treacă prin strâmtoare, nu numai sarcina, ci şi hainele le leapădă. Cel ce doreşte ca să fie în cer următorul Domnului, nu numai averile acelea care sunt de prisosit ca o netrebnică sarcină le leapădă, ci şi pe acelea ce sunt de nevoie, care ca o haină pe neajungerea trupului o acopere, şi pe acelea le împarte la săraci.

    Unul ca acesta era Sfântul Eumenie. El pe toate le-a socotit a fi gunoaie, de toate s-a lepădat, pe toate le-a lăsat, ca să alerge după Hristos, şi pentru ca să-L afle şi să-L dobândească. Averea, dezbrăcând-o de pe sine ca pe o haină, pe cei săraci, pe cei goi şi pe cei lipsiţi i-a îmbrăcat, apoi el însuşi, dezbrăcându-se de toată dulceaţa pământească, a trecut prin strâmtoarea sărăciei şi a intrat prin poarta cea îngustă care duce la cereasca bogăţie.

    Acest cuvios a lepădat şi altă grosime a trupului când cu nevoinţele, cu ostenelile, cu înfrânarea, cu postul şi cu pribegirea şi-a supus poftele sale şi s-a făcut subţire, ferindu-se de toată plăcerea trupească şi de iubirea dulceţilor lumeşti. Pentru că „cel ce se luptă – precum zice apostolul – se înfrânează de la toate” (I Corinteni 9,25). S-a înfrânat şi el de toate acelea prin care trupul s-ar fi îngrăşat şi s-ar fi îngroşat poftele, născându-se patimile. Nu şi-a dat ochilor săi somn, până ce sufletul şi trupul, curăţindu-se de patimi, s-a făcut locaş Sfântului Duh. Aşa lepădând amândouă sarcinile cele groase: una de avere, iar altă a trupului mult pătimaşului, s-a făcut uşor trecerea pe calea cea îngustă a porţilor celor strimte care duc la viaţa veşnică. Iar când viaţa lui îmbunătăţită strălucea ca o lumină şi era de folos tuturor, atunci a fost ales şi ridicat la scaunul episcopal al Bisericii Gortinei, unde ca o lumină stând în sfeşnic, a luminat păstoria sa şi ca un soare a luminat Biserica lui Hristos cu lucrurile şi cu cuvintele, pentru că aşa se cade să fie lumina lumii, ca fapta să meargă înaintea cuvintelor, precum raza apucă înaintea luminii. Drept aceea şi acest sfânt, şezând pe scaunul său de episcop, învăţa pe fiii săi sufleteşti mai întâi cu fapta, chip şi pildă făcându-se turmei cu viaţa cea curată şi plăcută lui Dumnezeu, apoi îi învăţa şi cu cuvântul.

    Mai întâi fiind lumină pentru sine, a luminat şi pe alţii. Întâi cugetând el la legea Domnului ziua şi noaptea şi pe alţii după aceea i-a învăţat. Întâi el a vieţuit cu sfinţenie şi apoi i-a sfinţit pe alţii. Întâi a câştigat ştiinţa sa curată şi apoi a curăţit ştiinţele altora. Era încă şi foarte milostiv şi după numele său Eumenie, care se tîlcu-ieşte milostiv, avea viaţa plină de lucruri bune. Era tată al sărmanilor, bogăţie a săracilor, dătător celor ce cer, mângâietor, pătimitor celor ce pătimesc şi făcător de minuni prea minunat.

    O dată a omorât cu rugăciunea un şarpe mare ce se repezise asupra lui, dar mai mare minune a făcut că pe şarpele iadului, pe diavolul l-a călcat, păşind peste dânsul prin rugăciune şi l-a alungat pe el de la turma lui Hristos cea încredinţată lui. Şi nu numai în Gortina, ci şi în Roma asupra diavolilor s-a înarmat pentru că, ajungând la Roma, prin semne şi minuni, pe mulţi i-a făcut a se mira; pe duhurile cele viclene le-a alungat din oameni, bolnavii a tămăduit, era făcător de pace în mijlocul vrajbelor şi al mâniilor. Ajungând la Tebaida în vreme de secetă, a pogorât ploaie din cer cu rugăciunea şi acolo sfârşindu-se cu pace, a început după viaţa cea vremelnică viaţa cea veşnică şi nesfârşită. Iar sfântul lui trup a fost mutat în Gortina, la scaunul lui, şi acolo l-au îngropat cu cinste.