Viaţa Sfântului Cuvios Chiriac Sihastrul

Cuviosul Chiriac era de neam din Corint; tată era Ioan, presbiterul sfintei soborniceştii Biserici, iar mamă, Evdochia; s-a născut pe timpul împărăţiei lui Teodosie cel mic, cam pe la sfârşitul împărăţiei lui. Era rudă cu Petru, episcopul Corintului, de care, în tinereţe, a fost pus citeţ la aceeaşi sobornicească Biserică, în Corint.

Şi se îndeletnicea cu osârdie cu citirea dumnezeieştilor cărţi de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa tot la citire şedea; şi tot citind el aşa, a ajuns în nedumerire şi a început a se minuna cum din început Dumnezeu a rânduit pe toate cele folositoare spre mântuirea omului! Cum, în tot neamul omenesc, pe cei ce I-au plăcut Lui, de multă cinste I-a învrednicit, luminaţi şi preaînălţaţi i-a făcut! Că pe Avel, pentru jertfă, l-a prea înălţat; pe Enoh, fiindcă bine i-a plăcut Lui, cu mutarea în rai l-a cinstit; pentru dreptate pe Noe, scânteia neamului omenesc, l-a păzit întreg şi nevătămat în apele potopului; pe Avraam pentru credinţa lui cea tare, l-a arătat tată a multe neamuri, dreptcredincioasa preoţie a lui Melhisedec a arătat-o a fi bine primită; pe Iosif, pentru curăţie l-a mărit, pe Iov, pildă de răbdare, l-a dat lumii; pe Moise, puitor de lege l-a făcut, pe Isus al lui Navi, l-a pus soarelui şi lunei înfrînător, pe David l-a arătat prooroc, împărat şi strămoş al înfricoşatei taine; văpaia cuptorului Babilonului a schimbat-o tinerilor în rouă.

Dar mai mult se minuna gândind de cea fără de sămânţă şi nespusă zămislire şi naştere, cum Fecioară a fost maică, pururea fecioară! Cum Dumnezeu, fiind Cuvântul, om S-a făcut neschimbat şi a prădat prin cruce iadul şi, pe şarpele cel înşelător călcându-l, pe Adam iar l-a băgat în rai! Acestea şi altele mai multe purtându-le în mintea sa fericitul Chiriac şi vieţile multor sfinţi citindu-le, ardea cu duhul. Şi i s-a deschis inima lui în frica lui Dumnezeu, pentru că a dorit ca să râvnească celor ce au vieţuit cu bună plăcere şi gândea să meargă la sfânta cetate a Ierusalimului şi acolo, lepă-dîndu-se de cele din viaţă, unui Dumnezeu să-I slujească. Iar acestea gândindu-le, a intrat în biserică într-o Duminică şi a auzit în Sfânta Evanghelie citindu-se aceste cuvinte ale lui Hristos: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34). Deci, a înţeles că pentru dîn-sul este ceea ce se grăieşte şi îndată a ieşit din biserică nespunând la nimeni nimic. A mers la malul mării unde era limanul de corăbii şi, aflând o corabie care era gata să plece spre Palestina, şi punându-şi nădejdea în Dumnezeu, a intrat într-însa şi a început a merge.

    Avea atunci copilul Chiriac de-abia optsprezece ani de la naştere când, ca un alt Iacov, a ieşit din casa tatălui său lăsându-le pe toate pentru Dumnezeu şi degrabă a sosit la sfânta cetate a Ierusalimului. Atunci era acolo episcop Anastasie, în al optulea an al episcopiei sale şi în al noulea an al împărăţiei lui Leon.

    Umblând Chiriac prin sfintele locuri, a mers la un om al lui Dumnezeu, anume Evstorghie, care zidise o mănăstire aproape de sfântul Sion şi, fiind primit de dânsul, a iernat acolo. Privind la nevoinţele călugăreşti, primea din ostenelile lor începuturi şi ca pe o scară, din treaptă în treaptă, se suia spre vârful vieţii celei îmbunătăţite.

    Vieţuind el acolo, auzise pe mulţi povestindu-i de Sfântul Eftimie, felul cum făcuse lavra în pustie şi despre viaţa lui cea desăvârşită şi sfânta. A rugat, deci, pe fericitul Evstorghie ca să-l lase şi pe el să se ducă să vadă lavra lui Eftimie, pentru că iubea pustiul şi dorea să vieţuiască într-însul. Iar Evstorghie, învăţându-l mult pe Chiriac, l-a lăsat să plece la Cuviosul Eftimie cu bine-cuvîntare, după ce făcură rugăciune. Iar Eftimie l-a primit cu dragoste, văzând înainte într-însul dumnezeieştile dăruiri cele ce erau să fie şi degrabă, chiar cu mâinile sale, l-a îmbrăcat în schimă şi l-a trimis spre Iordan, la Sfântul Gherasim, după ce Teoctist cel mare se mutase la Domnul. Ajungând acolo Sfântul Gherasim, văzând pe Chiriac tânăr, i-a poruncit să vieţuiască în mănăstirea de obşte şi să slujească în ascultări. Iar el se arăta gata la toate ostenelile şi petrecea în bucătărie, tăind lemne, aducând apă, fierbând bucate şi săvârşea toată ascultarea cu mulţumire nedându-şi odihnă, ziua şi noaptea îşi ostenea trupul: ziua în ascultarea mănăstirească slujea cu silinţă, iar noaptea sta la rugăciune, primind cândva puţin somn. Postul lui era în acest chip: după două zile gusta pâine şi apă; iar când, după obiceiul dezlegării praznicului, se întâmpla cândva să guste puţin vin, mai întâi îl amesteca pe el bine cu apă, aşijderea şi în untuldelemn turna apă.

    Văzând Cuviosul Gherasim o aşa înfrânare la anii săi cei tineri se minuna, şi-l iubea pe el. Avea obicei Gherasim, în sfintele patruzeci de zile, de ieşea din mănăstire şi se ducea în cel mai adânc pustiu care se chema Ruva, în care şi cuviosul Eftimie oarecând sălăşluise. Drept aceea, iubind pe fericitul Chiriac pentru înfrânarea cea mare, îl lua şi pe el cu sine. Chiriac, în toate Duminicile se împărtăşea cu Sfintele Taine din mâinile lui Gherasim şi petrecea în liniştea pustiului până la Duminica Stâlparilor, când se întorcea în mănăstire cu mult folos pentru sufletele lor. Iar după câtăva vreme cuviosul părintele nostru Eftimie a plecat către Domnul. Cuviosul Gherasim, şezând în chilia sa, a cunoscut această pristăvire, pentru că a văzut pe îngerii lui Dumnezeu înălţând la cer cu bucurie sufletul cuviosului Eftimie şi, sculându-se, a luat pe Chiriac şi au mers în lavra lui Eftimie şi l-au aflat pe el sfârşit în Domnul. Îngropând cinstitul lui trup, s-a întors la chilia sa cu iubitul său ucenic Chiriac. În anul al noulea al venirii lui Chiriac în Palestina, marele plăcut al lui Dumnezeu, Gherasim, a trecut de la cele pământeşti la veşnicele locaşuri şi Chiriac s-a întors iar în lavra cuviosului Eftimie, unde de la început din sfintele lui mâini a luat îngerescul chip.

    Era atunci egumen în lavră Ilie, de la care a cerut Chiriac o chilie deosebită şi a şezut, liniştindu-se, în al douăzeci şi şaptelea an al vârstei sale. Avea acolo un prieten al său, călugăr, anume Toma, pustnic mare şi desăvârşit în viaţă, către care mare dragoste întru Duhul Sfânt a câştigat şi se folosea unul de altul, pentru că erau amândoi plini de darul lui Dumnezeu.

    Dar nu s-au mângâiat multă vreme de prieteneasca lor petrecere, că i-a despărţit pe ei dumnezeiască voire astfel: a fost trimis fericitul Toma de către diaconul Fid în Alexandria, ca să cumpere oarecare lucruri pentru trebuinţele mănăstireşti; şi avea cărţi de la episcopul Martirie, pentru Timotei, arhiepiscopul Alexandriei. Când a intrat Toma ca să-şi dea scrisorile, l-a oprit pe el arhiepiscopul, cunoscând darul cel ce era într-însul şi, hirotonisindu-l pe el, l-a pus episcop în ţara Etiopiei. Ajungând acolo fericitul Toma, pe toată a luminat-o şi multe semne şi minuni făcând, a păscut bine turma cea încredinţată lui.

    Iar sfântul Chiriac, despărţindu-se de bunul lui prieten, a luat tăcere mai adâncă şi vieţuia închizându-se în chilie, ca un îngropat în mormânt, numai cu singur Dumnezeu vorbind. Şi a petrecut în acel locaş zece ani, în care a şi fost hirotonit diacon.

     În acea vreme, amândouă mănăstirile, atât a lui Eftimie cât şi a lui Teoctist, aveau amândouă viaţă de obşte şi ţineau o rânduială singură, întocmai după poruncile marelui Eftimie. Iar vrăjmaşul, ridicând o tulburare oarecare, a făcut între amândouă mănăstirile dezbinare şi despărţire. Atunci, Sfântul Chiriac s-a mâhnit pentru despărţirea ce se făcuse între mănăstiri şi, ieşind din locaşul său, s-a dus în mănăstirea Suchiei, pe care a întemeiat-o cuviosul Hariton. Acolo fiind primit ca un nou începător, a început a petrece iar în ascultări, făcând patru ani felurite slujbe, în bucătărie şi în bolniţă, pe toţi părinţii mângâindu-i. După ce l-a rânduit la altar, ca să săvârşească slujba diaconească trei ani, l-a făcut preot la patruzeci de ani de la naşterea sa, apoi l-a rânduit canonarh şi ascultarea aceasta a ţinut-o optsprezece ani. Şi a petrecut în acea mănăstire a Suchiei mai mult de treizeci de ani.

    Şi adeverea însuşi că, fiind el canonarh, nu l-a văzut vreodată soarele mâncând, nici mâniindu-se pe cineva. Spunea că în toate serile, stând în chilie la rugăciune, începea Psaltirea, şi o săvârşea până la lovirea în toacă, pentru slujba cea de miezul nopţii.

    Apoi, dorind viaţă mai aspră, s-a dus în pustie, când era de şaptezeci de ani de la naşterea sa. Avea cu sine un ucenic, cu care, umblând multe zile, au ajuns la pustia care se numea Hatufa şi s-au sălăşluit într-însa. Neavând cu ce să se hrănească, că erau verdeţurile pustiei aceleia foarte amare, s-a rugat lui Dumnezeu şi, crezând bunătăţii lui, a zis ucenicului: „Mergi, fiule, şi adună verdeţuri amare şi le fierbe. Bine este cuvântat Dumnezeul cel Atotputernic, că cu acele verdeţuri poate El să ne hrănească pe noi”. Şi a făcut ucenicul după porunca sfântului. Iar Dumnezeu, Cel ce hrăneşte pe toţi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul, a prefăcut amărăciunea verdeţurilor acelora în dulceaţă şi s-au hrănit cu dânsele patru ani. Sfârşindu-se al patrulea an, un mare comite din Tecui, auzind despre dânsul de la cei ce păşteau oile prin pustie, a încărcat un catâr cu pâine şi a mers la dânsul pentru binecuvântare şi rugăciune şi i-a adus pâinile acelea. Iar el, după rugăciune, vorbind cu dânsul mult pentru folosul sufletului, i-a dat voie să plece, binecuvântându-l. Şi de atunci a mâncat pâini de acelea. Odată, ucenicul a fiert verdeţuri fără de porunca fericitului său stăpân şi, când a gustat dintr-însele, le-a aflat atât de amare, încât nu putea să le sufere pe ele şi şi-a pierdut glasul său din amărăciunea aceea mare. Iar stareţul, înţelegând pricina răguşelii lui, s-a rugat deasupra capului lui şi i-a dat din Prea Curatele Taine şi aşa l-a făcut sănătos. Apoi, învăţându-l pe el, zicea: „Nu totdeauna Dumnezeu vrea să facă minunile, ci numai în vremea primejdiilor şi a nevoilor noastre. Când nu aveam pâine, ne-a îndulcit nouă Dumnezeu verdeţurile spre hrană, iar acum avem pâine şi ce trebuinţă este de minunea aceea, ca verdeţurile cele amare să se îndulcească?”. Iar după o vreme, sfârşindu-se pâinea, iar era nevoie de hrană. Stareţul a zis ucenicului: „Bine este cuvântat Dumnezeu, fiule! Adună şi fierbe verdeţuri”. Şi a făcut ucenicul după poruncă şi sosind ceasul mâncării, nu vroia ucenicul să guste, temându-se ca să nu pătimească iar rău. Iar stareţul, însemnând fiertura cu semnul Crucii, singur a gustat întâi, apoi şi ucenicul, privind la dânsul a îndrăznit a gusta şi el şi a rămas fără vătămare, că aflară mâncarea dulce ca şi mai întâi, şi de atunci iar se hrăneau cu acele verdeţuri.

    Iar în anul al cincilea al petrecerii lui în acele pustii, trecând un om, tecuitean de neam şi auzind de fericitul Chiriac, a adus la dânsul pe fiul său pe care cumplit îl muncea diavolul la lună nouă, şi a rugat pe sfântul ca să-l miluiască pe fiul lui şi să izgonească dintr-însul pe acel rău chinuitor. Fericitul a făcut pentru dânsul rugăciune şi l-a uns cu untdelemn, însemnând pe dânsul semnul crucii, şi a izgonit pe diavol. S-a întors omul cu fiul sănătos la casa sa şi a spus la toţi minunea aceea. Apoi, ducându-se vestea despre sfânt prin toate hotarele acelea, începură a veni la dânsul mulţi: unul pentru binecuvântare, altul cerând tămăduire, iar altul ca să vorbească cu dânsul şi dorind să se folosească de la el, mult îl supărau. El, fugind de laudă omenească, s-a dus în pustia cea mai dinăuntru, care se chema Ruva, şi a petrecut într-însa cinci ani, hrănindu-se cu rădăcini şi cu o buruiană ce se numea melagria, şi cu odraslele tinere de trestie. Dar şi acolo a fost aflat de unii care au mers la dânsul ducându-şi pe bolnavii lor şi pe cei ce pătimeau de duhuri necurate, pe care îi tămăduia cu semnul crucii şi cu rugăciunea.

    Deci, nevrând să rabde şi acolo supărarea, s-a dus de la Ruva şi s-a sălăşluit la un loc pustiu şi ascuns, unde nici un sihastru nu era. Iar locul acela se numea Susachimc şi era ca la două zeci de stadii departe de mănăstirea Suchiului. De acolo se pogorau două râuri adânci, iar după aceea se uscase, nemairămînînd decât semnul adâncimii celei mari care fusese.

    Unii zic că acelea erau râurile Itamului, de care David a zis în psalmi: „Tu ai secat râurile Itamului” (Psalm 73, 16). Şi a petrecut acolo Chiriac şapte ani, având viaţă îngerească.

    A fost cu voinţa lui Dumnezeu în părţile acelea foamete şi moarte şi, temându-se părinţii lavrei Suchiului de mânia ce le venise asupra s-au dus la Sfântul Chiriac, rugându-l pe el să vină în mănăstirea lor, crezând că dacă Sfântul Chiriac va fi cu dânşii, se va întoarce de la dânşii mânia lui Dumnezeu. Aşa a şi fost.

    Mergând Cuviosul Chiriac în lavră după dorinţa fraţilor, a început a vieţui aproape de mănăstire, într-o peşteră sihăstrească, în care mănăstire vieţuia Cuviosul, părintele nostru Hariton.

    În acea vreme se înmulţea eresul lui Origen, pentru a cărui dezrădăcinare Sfântul Chiriac a suferit multe osteneli. Şi cu rugăciunea şi cu cuvântul, acea învăţătură eretică, fără de Dumnezeu pierzând-o, pe cei înşelaţi i-a întors de la amăgire, iar pe cei drepţi credincioşi i-a întărit în credinţă. De acest lucru grăieşte Chiril, scriitorul vieţii acestuia, zicând aşa: „Eu, ieşind atunci din lavra marelui Eftimie, am mers în lavra Sfântului Sava, la părintele Ioan, episcopul cel din linişte, şi am fost trimis de dânsul cu cărţi la Avva Chiriac, înştiinţându-l de războiul ce a fost din cauza ereticilor în sfânta cetate şi rugându-l pe el să se ostenească în rugăciuni către Dumnezeu, ca să cadă degrabă înalta socoteală a lui Hon şi Leontie, începătorii ereziei, care bârfesc asupra lui Hristos cu hulirile lui Origen. Sosind eu în locaşul Suchiului, am mers la peştera Cuviosului Hariton şi închinându-mă fericitului Chiriac, i-am dat scrisoarea şi i-am spus şi din gură cele ce-mi poruncise minunatul Ioan liniştitorul, iar el mi-a zis mie: „Să nu se mâhnească părintele cel ce te-a trimis, că degrabă vom vedea, cu darul lui Dumnezeu, risipirea eresului”. Şi a proorocit grabnica moarte a lui Hon şi a lui Leontie, care se ţineau de dogmele lui Origen († 254). Deci, întinzând cuvânt de învăţătură, mi-a arătat mie nebunia şi amăgirea origeniţilor, şi cum prin dumnezeiasca descoperire i s-a arătat lui vătămarea eresului aceluia şi pierzarea celor înşelaţi de el. Apoi, înţelegând fericitul că din lavra marelui Eftimie sunt călugărit, mi-a zis: „Iată dar, frate, părtaş al mănăstirii mele eşti”. Şi a început a-mi spune multe despre Sfântul Eftimie spre folosul meu. Şi aşa, cu povestirile cele folositoare şi cu vorbă sa cea dulce hrănindu-mi sufletul meu, m-a binecuvântat cu pace. Şi degrabă s-a împlinit proorocia fericitului Chiriac că, murind deodată începătorii eresurilor, s-a risipit puterea eretică şi a încetat războiul cel din mijloc asupra dreptmăritorilor. Atunci Chiriac, fiind fără de grijă, a ieşit din peştera cuviosului Hariton şi a mers iar la linişte în Susachim, la nouăzeci şi nouă de ani ai vieţii sale, şi s-a liniştit într-însa opt ani.

    Eu, iar poftind să văd faţa cea cu sfânta podoabă a cuviosului şi să mă îndulcesc de vorbele lui cele dulci, am mers în locaşul Suchiului şi aflând acolo pe Ioan, ucenicul lui, ne-am dus cu dânsul în Susachim, ca să vedem pe Fericitul Chiriac. Când ne apropiam de locul acela, ne-a întâmpinat pe noi un leu foarte mare şi înfricoşat, pe care, văzându-l, m-am temut foarte mult, dar Ioan, ucenicul sfântului, văzându-mă spăimântat, mi-a zis: „Nu te teme, frate Chirile, că leul acesta este ascultător al părintelui nostru, şi nu vatămă pe fraţii cei ce vin la dânsul”. Iar leul, văzându-ne pe noi venind la stareţ, s-a dat la o parte din cale. Şi văzându-mă pe mine Avva Chiriac, a zis: „Iată, fratele mănăstirii mele, Chiril, vine la mine”. Şi s-a bucurat de mine. Apoi, făcând rugăciune, am şezut vorbind, şi i-a spus lui de mine, Ioan, ucenicul lui: „Părinte, fratele Chiril văzând leul, s-a temut foarte mult”.

    Deci, mi-a zis mie stareţul: „Să nu te temi, fiule Chiril, de leul acesta, că el petrece cu mine şi-mi păzeşte aceste puţine verdeţuri de caprele sălbatice”. Şi, vorbind, mi-a spus mie multe despre marele Eftimie şi de alţi pustnici părinţi, care au vieţuit cu fapte bune. Apoi, a poruncit ca să-mi pună înainte mâncare şi mâncând noi, a venit leul şi stă înaintea noastră; şi, sculându-se stareţul, i-a dat lui o bucată de pâine, zicându-i: „Mergi de păzeşte verdeţurile”. Iar mie mi-a zis: „Oare vezi, fiule, pe leul acesta!? Nu numai verdeţurile îmi păzeşte, ci şi pe tâlhari şi pe barbari îi goneşte de aici, pentru că de multe ori oameni răi au năvălit asupra acestui loc sărac şi leul i-a gonit pe ei”.

    Iar eu, auzind acestea, m-am mirat şi am proslăvit pe Dumnezeul cel ce a supus fiarele ca pe nişte oi plăcutului Său. Şi am petrecut la dânsul o zi şi am luat multă învăţătură de la dânsul. Iar a doua zi, făcând rugăciune, mi-a dat binecuvântare şi am plecat cu bine, poruncind ucenicului său să mă petreacă.

    Ieşind, am aflat leul în cale şezând pe labe şi mâncând o capră sălbatică. Şi am stat, neîndrăznind a merge pe cărare alături de el. Iar el, văzându-ne pe noi că stăm, şi-a lăsat vânatul dându-se la o parte din cale, până ce am trecut.

    Locul la care vieţuia Cuviosul era sec şi fără apă; nu avea nici fântâna. Deci, săpând fericitul într-o piatră o groapă, aduna într-însa iarna apă, care îi era destulă pentru trebuinţă şi spre udarea verdeţurilor peste toată lavra. Într-o vară, în luna lui Iulie, fiind arşiţă mare, s-a uscat apa cea adunată în piatră şi se mâhnea sfântul, neavând apă. Deci, ridicându-şi ochii spre Cer, s-a rugat zicând: „Dumnezeule, Cel ce ai adăpat în pustie pe Israel cel însetat, dă-mi mie în pustia această puţină apă, pentru cele de nevoie trebuinţe ale săracului meu trup”.

    Şi îndată s-a arătat un nor mic deasupra Susakimului, unde vieţuia, a plouat împrejurul chiliei lui şi i-a umplut toate gropile cele ce erau în pietre. Aşa degrabă a ascultat Dumnezeu pe robul său.

    Încă cu dreptate socotesc spre folos – zice acelaşi scriitor al vieţii acestui Chiril – a spune aici şi acestea, pe care mi le-a povestit părintele Ioan, ucenicul fericitului Chiriac. Umblând noi prin pustie, mi-a arătat un loc, zicându-mi: „Aceasta este locuinţa fericitei Maria”. Şi l-am rugat pe dânsul să-mi spună despre ea. Iar el a început, zicând aşa: „A fost cu mult înainte, când mergeam împreună cu prietenul meu, fratele Chiriac. Căutând, am văzut de departe pe un om stând; socoteam că este un om pustnic şi, grăbindu-ne, am mers spre dânsul, vrând să ne închinăm lui, însă apropiindu-ne la locul acela, el îndată s-a ferit de noi. Ne-am înfricoşat şi ne-am spăimântat şi, socotind că am văzut un duh viclean, am stat la rugăciune. Iar după rugăciune, căutând încoace şi încolo, am aflat o peşteră în pământ şi am cunoscut că nu un duh viclean, ci un rob al lui Dumnezeu este cel care s-a ascuns dinaintea noastră. Iar noi, mergând aproape de peşteră, l-am rugat cu jurământ ca să se arate nouă, să nu ne lipsească pe noi de rugăciunile sale şi de vorbe folositoare. Şi am auzit din peşteră acest răspuns: „Ce folos vreţi de la mine ? Sunt o femeie proastă şi păcătoasă”. Şi ne-a întrebat pe noi: „Voi unde mergeţi ?” I-am răspuns: „Noi mergem la părintele Chiriac Sihastrul. Dar spune-ne nouă, pentru Dumnezeu, cum te numeşti şi care este viaţa ta ? De unde eşti şi din ce pricină ai venit aici ?” Ea a răspuns: „Duceţi-vă unde aţi plecat, iar când vă veţi întoarce, vă voi spune”. Însă noi ne-am jurat că nu ne vom duce până ce nu vom auzi de la dânsa numele şi viaţa ei. Iar ea, văzând că nu vrem să ne ducem, a început a vorbi astfel din peşteră, fără să o vedem la faţă: „Mă numesc Maria. Am fost cititoare de psalmi în Biserica Învierii lui Hristos; pe mulţi diavolul îi aprindea asupra mea şi temându-mă că să nu fiu vinovată de sminteală spurcatelor gânduri ale cuiva şi să nu adaug păcate lângă păcatele mele m-am rugat lui Dumnezeu cu osârdie, ca să mă izbăvească de păcat şi de nişte sminteli ca acestea. Deci, odată umplându-mi inima cu frica lui Dumnezeu, am mers la Siloam, am scos un vas de apă, am luat şi o coşniţă cu bob muiat, am ieşit noaptea din sfânta cetate şi, încredinţându-mă ajutorului lui Dumnezeu, m-am dus în pustie, iar Dumnezeu a binevoit de m-a adus aici. Sunt optsprezece ani de când vieţuiesc aici, şi cu darul lui Dumnezeu nu mi s-a sfârşit apa, nici coşniţa cu bob până astăzi. Acum, vă rog să mergeţi la părintele Chiriac şi să vă sfârşiţi slujba voastră, iar când vă veţi întoarce, să mă cercetaţi sărmana de mine!” Acestea auzindu-le, am mers la părintele Chiriac, spunându-i toate cele aflate de la fericită Maria. Iar părintele Chiriac s-a minunat, zicând: „Mărire Ţie Dumnezeul nostru, că ai sfinţi ascunşi, nu numai bărbaţi, ci şi femei, slujindu-ţi Ţie în taină. Deci, să mergeţi fiii mei la plăcuta lui Dumnezeu şi ce vă va zice vouă, să păziţi”.

    Noi, întorcându-ne de la părintele Chiriac, am mers la peştera fericitei Maria, şi am strigat-o zicând: „Roaba lui Dumnezeu, Maria, iată, am venit după porunca ta! Însă ea nu ne-a răspuns. Apoi, apropiindu-ne la intrarea peşterii, am făcut rugăciunea şi nu ne-a răspuns nouă. Deci, intrând înăuntrul peşterii, am găsit-o pe ea sfârşită în Domnul. Iar din sfântul ei trup ieşea miros mult şi plăcut. Dar neavând în ce să o învelim ca să o îngropăm, ne-am dus la mănăstire, am luat de-acolo toate cele trebuincioase şi, îmbrăcând-o pe ea, am îngropat-o în peşteră, astupând peştera cu pietre”.

    Aceasta mi-a spus părintele Ioan, iar eu m-am minunat de o viaţă ca aceea a roabei lui Dumnezeu şi am socotit să o dau în scris ca să o citească şi alţii spre umilinţa celor ce o vor auzi şi întru mărirea iubitorului de oameni Dumnezeu, Care dă răbdare celor ce-L iubesc pe El.

    Până aici povesteşte Kiril, scriitorul vieţii sfintei, cele auzite de la Ioan, ucenicul lui Chiriac. Apoi adaugă şi acestea: că sfârşindu-se al optulea an al vieţii lui Chiriac în Susakim, ajunsese Cuviosul, la adânci bătrâneţe, pentru că avea de la naşterea să o sută şi şapte ani şi adunându-se părinţii locaşului Sukiului, s-au sfătuit zicând: „Să nu se mute din acestea de pe pământ un părinte că acesta; vieţuind departe de locaşul nostru şi neştiind despre plecarea lui cinstită din trup, ne-am lipsi de binecuvântarea lui cea de la sfârşit”. Şi mergând la dânsul, l-au rugat mult ca să se mute de la Susakim în peştera cuviosului Hariton, care este aproape de mănăstirea în care mai înainte a petrecut, când s-a luptat cu partizanii lui Origen. Iar el, abia plecându-se, i-a ascultat şi, aducându-l la mănăstire, s-a sălăşluit în peştera lui Hariton, cu doi ani mai înainte de călătoria sa la Dumnezeu.

    „Iar eu sărmanul – zice scriitorul – adeseori mergeam acolo şi îl mângâiam pe el. Am luat multă sporire sufletească din sfintele lui vorbe şi m-am folosit din nevoinţele lui cele mari. Cât de bătrân era, tot iubea osteneli şi nevoinţe, stând la cântări cu osârdie, şi niciodată nu s-a aflat şezând degeaba, ci sau se ruga, sau lucra ceva. Era bărbat bine, apropiat, prevăzător, învăţător şi binecredincios la stat înalt şi drept, având tot trupul fără vătămare, şi era plin de Duhul sfânt şi de Dumnezeiescul dar.

    Iar când a binevoit Domnul nostru ca după multele lui osteneli să-l mute la cereasca odihnă, a fost lovit Cuviosul de o boală trupească şi a zăcut puţine zile. Deci, chemând pe egumenul locaşului aceluia şi pe fraţi, i-a învăţat pe ei pentru mântuire şi sărutând pe toţi, i-a binecuvântat. Apoi, căutând spre cer şi întinzându-şi mâinile, s-a rugat pentru toţi fraţii, dându-şi cinstitul şi sfântul său suflet în mâinile Domnului, în luna lui Septembrie, în douăzeci şi nouă de zile. El a trăit cu totul o sută şi nouă ani, iar fraţii, plângând mult, au îngropat sfântul lui trup, slăvind pe Dumnezeu cu psalmi cuviincioşi şi cu cântări şi pomenind ostenelile cele de mulţi ani ale plăcutului Lui.

    Deci, să fie şi de la noi, păcătoşii Dumnezeului nostru, slavă acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.