Cele nouă lecții predate de Sfinții Petru și Pavel

Pe 29 iunie/12 iulie prăznuim pe cei mai cunoscuți dintre apostolii Domnului, pe Sfinții Petru și Pavel. Să încercăm, împreună, să deslușim care sunt acele lucruri pe care trebuie să le purtăm în mintea și în inima noastră atunci când cugetăm la acești „învățători ai lumii”. Și sunt cel puțin 9 lucruri la care putem reflecta într-o astfel de zi de sărbătoare.

1. În primul rând, observăm că cei doi apostoli erau de condiții diferite: în timp ce Pavel era un barbat foarte cultivat, rabin în religia evreiască (înainte de a se converti), cunoscător al limbii grecești, Petru era un simplu pescar, deprins să-și trudeasca trupul, zi și noapte uneori, pentru a câștiga o pâine pentru el și pentru familia sa. Cu toate acestea, ei se bucură de aceeași apreciere din partea Bisericii, fiind considerați, deopotrivă, între cei care au lucrat, cu multă osteneala, în ogorul Domnului. Așadar, atunci când este vorba de a sluji lui Dumnezeu, nu trebuie să ne uităm la condiția noastră socială sau, cu atât mai puțin, la profesia pe care am dobândit-o prin aptitudinile sau prin educația noastră. Dacă ar fi să comparăm modul în care se dobândește mântuirea cu o întrecere sportivă, am putea spune fără îndoială că, în creștinism, toți pornesc de la aceeași linie de start și au aceleași șanse de a trece linia de sosire.

2. În al doilea rând, parcurgând viețile celor doi sfinți, constatăm că, în timp ce Pavel nu a fost căsătorit, făcând elogiul unei vieți feciorelnice, dar fără a defăima cu ceva taina cununiei, Petru a fost căsătorit și chiar sunt informații că și-ar fi luat cu el și soția în unele călătorii misionare. Este binecunoscut, de altfel, episodul în care Mântuitorul o vindecă, în Capernaum, pe soacra lui Petru. Iată dar că nu contează dacă ești căsătorit sau monah, dacă te împovărează grijile familiei sau te lupți cu ispitele aduse de celibat. În fața lui Dumnezeu poți fi un misionar la fel de apreciat; după cum nu poți să te sustragi de la a predica Evanghelia folosind pretextul unor griji sau ispite lumești.

3. În al treilea rând, trebuie să remarcăm faptul că Petru a fost ucenicul direct al Mântuitorului, l-a însoțit pas cu pas de-a lungul activității Sale de propovaduire a Evangheliei. Pavel nu L-a cunoscut direct, dar l-a recunoscut imediat ca Domn și Dumnezeu, când i S-a arătat pe drumul Damascului. Nici noi nu mai putem avea privilegiul de a cunoaște pe Domnul așa cum L-a cunoscut Petru, în timpul vieții sale pământești, dar toți putem să ne învrednicim de darul primit de Pavel, cel care a cunoscut pe Hristos cel Înviat pe drumul spre Damasc.

4. Și ajungem astfel la al patrulea înțeles pe care-l putem extrage, spre folosul sufletelor noastre, din viețile „întâistătătorilor apostolilor”. Vedem că Petru este cel care S-a alăturat Domnului încă de la începutul propovăduirii Sale, însă la sfârșit s-a lepădat de trei ori de Cel căruia îi jurase să-I stea alături chiar cu prețul vieții. Pavel, pe de altă parte, la început a fost împotriva creștinilor cu o neobosită râvnă, determinându-L pe Hristos să i se adreseze, cu durere în glas: „Saule, Saule, de ce mă prigonești?”. A urmat, apoi, convertirea, iar Saul, devenit între timp Pavel, a fost unul dintre cei mai neobosiți propovăduitori ai lui Hristos Cel Răstignit și Înviat. Așa se întâmplă și în zilele noastre: unul poate că e în Biserică, cu Hristos, încă de la naștere, prin purtarea de grijă a familiei, însă mai târziu ajunge să se lepede de Hristos; oricând, însă, se poate întoarce la credință, „plângând cu amar”. Altul, deși este, de-a lungul vieții, un anticreștin vehement, dacă e onest în acțiunile sale, va avea șansa să-L întâlnească pe Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu.

5. Cea de-a cincea învățătură pe care ne-o transmit, peste veacuri „apostolul neamurilor”, Pavel (care era și cetățean roman), și apostolul (mai ales al) celor tăiați împrejur, Petru, este aceea că toți sunt chemați în Împărăția lui Dumnezeu, indiferent de naționalitate sau de religia în care s-au născut.

6. Pavel a fost numit de către Hristos Domnul „vas ales”, iar Petru, care însemna „piatră” (Chefa, în evreiește), a primit acest nume în locul celui de Simon. Aceste două elemente, piatră și vas, nu sunt alese întâmplător. Ele definesc și ceva din personalitatea celor doi neîntrecuți apostoli. În timp ce Petru era ca o piatră, extrem de dârz și de hotărât, chiar dacă avântul său era uneori frânt de slăbiciunea sa omenească, Pavel a fost ca un vas purtător de Duh Sfânt, un vas în care s-a adunat înțelepciunea care s-a revărsat, apoi, asupra celor chemați la Hristos. Erau, fără îndoială, firi diferite cei doi apostoli, după cum diferiți suntem și noi unii față de ceilalți. Însă Dumnezeu are un plan pentru fiecare dintre noi. Calitățile noastre sau aparentele defecte pe care le avem pot fi puse în slujba Domnului. Căci cine ne cunoaște mai bine decât Mântuitorul, Cel ce ne-a creat și ne-a înzestrat cu daruri și care nu a sădit nimic în noi care să nu poată fi desăvârșit?

7. Cei doi apostoli nu au avut întotdeauna, de-a lungul vieții, o împreună lucrare armonioasă. Așa cum relatează Apostolul Pavel, în epistola către galateni, Petru a fost la un moment dat sub influența creștinilor iudaizanți, adică a acelora care nu doreau să se amestece cu cei de alt neam, deși toți erau botezați în numele Aceluiași Dumnezeu, întreit în Persoane. Așa se face că Pavel l-a certat, în Antiohia, pe Petru pentru că, temându-se de cei tăiați împrejur, acesta nu mai stătea la masa cu cei „dintre neamuri”. Iată că avem aici o a șaptea învățătură, aceea că armonia frățească nu este un scop în sine, ci ca ea derivă doar din dreapta credință în Dumnezeu. Fățărnicia nu poate fi acceptată, indiferent sub ce chip ar ispiti. Petru a înțeles prea bine aceste lucruri și, așa cum îl știm, se va fi căit de această slăbiciune a sa.

8. Tot un moment de slăbiciune se poate spune că a avut Petru și atunci când s-a apropiat momentul suprem, cel al primirii unei morți mucenicești. Este scris în viața sa că, pe când Nero prigonea pe creștinii din Roma, el fugea, noaptea, afară din oraș. Dar un om dumnezeiesc, care semăna cu Hristos, mergea repede în cetate. Atunci l-a întrebat Petru: „Unde mergi, Doamne?”. „Mă duc să Mă răstignesc a doua oară!”, a răspuns El. Era Mântuitorul! Deci Petru a prins curaj, s-a întors, a fost prins de împărat și răstignit pe cruce pentru Hristos. Apostolul Pavel a primit și el moarte mucenicească, tot pe vremea crudului împărat Nero, fiindu-i tăiat capul cu sabia. Chiar dacă unul a ezitat, inițial, să accepte acest sfârșit, iar celalalt a făcut-o fără să ezite, moartea lor rămâne una și aceeași: e moarte de mucenic. Iată aici a opta lecție pentru orice creștin, în orice veac ar trăi.

9. A noua și ultima învățătură pe care am putea-o desprinde de la cei doi slăviți apostoli derivă din simbolurile cu care ei sunt îndeobște asociați. În iconografia ortodoxă îi găsim adesea pictați împreună, Petru purtând o legătură de chei, iar Pavel o sabie. Care este tâlcul acestor două elemente, ce semnifică aceste obiecte? Cheile pe care Sfântul Petru le poartă sunt „cheile Împărăției Cerurilor”, ele descuie porțile Raiului, dar numai prin taina pocăinței sau a spovedaniei. Sabia înseamnă propovăduirea sârguitoare a cuvântului lui Dumnezeu: „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii” (Evrei IV, 12). Așadar, dacă primim cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă ne ustură la început, precum tăietura provocată de o sabie, ulterior ne deschide porțile veșniciei, precum deschide o cheie poarta casei.

Cu siguranță că, ucenicind pe lângă cei doi mari apostoli, zăbovind adesea în lectura epistolelor lor, vom mai primi și alte lecții. Dar, înainte de toate, s-ar fi cuvenit să adresez o întrebare deloc retorică: mai e dispus cineva să asculte astăzi de un îndrumător, să-și ia de profesor pe unul dintre apostoli? Sau ne-am prea obișnuit să ne lipim doar de învățători mai puțin exigenți, care ne cruță în slăbiciunile noastre, păcălindu-ne că, în felul acesta, suntem și cu Dumnezeu, dar și cu cele ale lumii ne mângâiem?…

Pr. Constantin Sturzu, https://doxologia.ro/