Romanul „Audienţă la un demon mut” – la o a doua lectură, cu ochii sufletului

 „Audienţă la un demon mut”, Editura Cathisma -, deşi suntem atenţionaţi asupra faptului că „orice asemănare cu persoane, locuri şi întâmplări reale este pur întâmplătoare”, constatăm că scriitorul îşi autosubminează voit afirmaţia odată cu subtitlul ales: „roman istorico – fantastic despre soarta bisericii în vremurile de pe urmă”, aruncându-ne astfel într-un joc al tuturor posibilităţilor.

Fără a-i dori imperativ o încadrare în rândul scrierilor postmoderne, romanul aglutinează două registre diferite: unul aparţine scriitorului, care prin varii artificii îşi însufleţeşte un personaj viabil, în timp ce al doilea registru pare a rămâne în sfera acelui ton ultimativ şi tranşant cu care părintele Savatie ne-a obişnuit. „Audienţă la un demon mut” nu este, aşa cum ne-am fi aşteptat, un roman alegoric; deşi suntem aruncaţi în vâltoarea timpurilor din postura unor cititori interesaţi de Adevăr, avem privilegiul de a ni se descoperi secrete de neimaginat. La rigoare, e romanul unei conştiinţe: Victor Rotaru (în calitate de reprezentant al Moldovei) este în 1987 învitat la Kremlin, loc unde se hotărăşte în secret o nouă strategie, impusă de realităţile sociale ale momentului (Perestroika). Conducătorii înţeleg că doar un pact cu Biserica i-ar mai putea menţine în ordinea lucrurilor de ei gândită, drept pentru care vor începe să afişeze o deschidere faţă de „popime”: „Totul trebuie să lase impresia de libertate şi renaştere religioasă. Orice presiune asupra Bisericii este interzisă. Acesta este un ordin !” Victor Rotaru gustă de-a lungul romanului şi sarea şi dulceaţa vieţii: dintr-un tânăr profesor de fizică, proaspăt absolvent al Şcolii Superioare de Partid din Moscova, va cunoaşte postura de parlamentar din partea Frontului Popular, pentru ca ulterior, odată cu apropierea reală (în duh) de tainele bisericii, să devină un simplu şomer, tinzând către marea libertate interioară.

Romanul este complex iar aparenta „dezordine cronologică” îşi are motivaţii dintre cele mai fine. Importantă este în final incursiunea în tarele unei umanităţi ce pare a avea drept scop final alungarea lui Dumnezeu. Victor Rotaru este unul dintre puţinii care înţeleg realitatea crudă a unei lumi eşuate. Prin vocea lui, autorul reiterează o problematică diversă, mărturisindu-şi grija în faţa unor piedici reale: o bună parte a slujitorilor bisericii sunt înscrişi în diferite loje masonice, îndepărtându-se astfel de singurul Adevăr al Cuvântului dintâi. Deranjat de false învinuiri, Victor Rotaru pare a nu accepta „realitatea” holocaustului şi nu pare deloc încântat în faţa presiunilor pe care evreii le-au făcut de-a lungul istoriei asupra creştinilor; mai mult, pe firul propriilor argumente, ajunge să fie convins de faptul că evreii şi-au mistificat propria istorie şi, în acelaşi timp, sunt primii vinovaţi pentru prigoana creştinilor: „Într-o lucrare interzisă, scrisă la 1910, pe când evreii încă nu aveau în stăpânire toată lumea, profesorul Nicolae Paulescu, descoperitorul de fapt al insulinei, un geniu cenzurat de istoria politic corectă a masonilor, aducea documente din arhivele pariziene şi din alte state francofone despre faptul că evreii recurgeau la cumpărarea şi distrugerea documentelor care îi incriminau”; „În mintea lui Victor încolţi o idee grozavă. Brusc, el se întrebă dacă nu cumva a fost posibil ca, aşa cum în spatele persecuţiilor anticreştine purtate de comunişti au stat evreii, şi persecuţiile din Imperiul Roman să fi fost orchestrate de evrei”.

Întregul roman este unul polemic. Părintele Savatie Baştovoi îşi lasă personajul să îşi manifeste neîncrederea nu doar în legătură cu masoneria ori evreii. Printre altele, amintim ciudatul statut al Consiliului Mondial al Bisericilor, activitatea Sfântului Sinod cu privire la cenzurarea unora din cărţile de cult considerate antisemite, scoaterea icoanelor din şcoli ori actul „Nostra Aetate”, elaborat cu prilejul Conciliului II de la Vatican. Acelaşi Victor Rotaru este oripilat şi de unele decizii ale marilor ierarhi ai Ortodoxiei, înstrăinaţi de Dumnezeu. Totuşi, în mod evident, nu sunt explicit formulate reproşuri colective; autorul este cu mult mai interesat de experierea Trinităţii de către fiecare suflet ce îi populează romanul şi care trebuie să îşi întâlnească izbăvirea. Interesante şi contrastante sunt figurile celor doi prelaţi, a părintelui Mitrofan – cel bine plăcut lui Dumnezeu, şi a părintelui „K” – aflat la antipod, cel ce simte o bucurie reală în faţa maselor subjugate. Multe din episoadele cărţii par a fi decupate din realitate: „crimele” fictive de la Mănăstirea Crucea Scrisă aduc aminte de nefericitul incident de la Tanacu, toate acestea fiind subsumate unei logici anunţate încă de la început, atunci când, de la nivel central s-a gândit o subminare a Bisericii din chiar interiorul ei. Interesantă este şi scrisoarea din 1922 (găsită de Victor Rotaru pe net), trimisă de către Lenin lui Molotov, scrisoare în care este argumentată nevoia imperioasă de a confisca toate bunurile materiale ale mănăstirilor şi de a „rezolva” problema rebelilor. Nu vom insista asupra deosebitului martiriu a preoţilor ortodocşi (fie el consumat în noua U.R.S.S. ori România) şi nici asupra sacrificiului celor ce au aparţinut celorlalte confesiuni.

Romanul are în mijloc capitolul „Izgonirea demonului mut”. Aici, scriitorul ne împărtăşeşte prin intermediul personajelor, dar şi al parabolei biblice, nevoia de a-şi afirma permanent Crezul. Aflăm cum „tânărul acela stăpânit de demon a crescut în casa tatălui său, a fost îngrijit şi înconjurat cu dragoste, dar el nu-şi putea mărturisi dragostea şi mulţumirea pe care o purta tatălui său. […] Faţă de o astfel de iubire nu a putut rămâne nepăsător Hristos, care este iubirea însăşi. El a poruncit cu putere dumnezeiască demonului şi acela a ieşit de îndată din tânăr, lăsându-l ca mort. A fost ca mort, deoarece a murit unei vieţi supuse robiei, pentru a se naşte spre o viaţă liberă. Aşadar, ştiind cât de mare este darul vorbirii şi la ce ne-a fost dat, să nu-l folosim doar în scopurile care pot fi atinse şi fără cuvinte, de animalele necuvântătoare, ci să deschidem mai des gurile noastre spre lauda lui Dumnezeu ! Oricine tace atunci când trebuie să mărturisească numele lui Hristos este mai de plâns decât acest tânăr pomenit în Evanghelia de azi”. Întregul citat capătă noi înţelesuri către final, în momentul în care, încrezător în ultima lui şansă, în urma mai multor solicitări, Victor Rotaru se îndreaptă către Bruxelles, de unde primise acceptul unei întrevederi cu însuşi Comisarul european pentru culte, autoritatea supremă. Într-un final cu iz apocaliptic, de un grotesc aparte, însă uşor forţat, „Victor îşi dădu seama că are în faţă un bătrân paralizat şi mut, care semăna mai mult a demon decât a om”.

Epilogul romanului consemnează oficial suspecta moarte a lui Victor Rotaru, imediat după întoarcerea de la Bruxelles; totodată, îşi invită cititorul la o a doua lectură, cu ochii sufletului.

Marius Manta