Vineri în Săptămâna Luminată – Sărbătoarea „Izvorul Tămăduirii”

De vreo 30 de ani încoace sărbătoarea numită „Izvorul Tămăduirii” s-a răspândit foarte mult în Biserica Ortodoxă Română, fiind luată de multe biserici şi mănăstiri drept al doilea sau al treilea hram. Este lesne de înţeles de ce:

• Cuvântul „tămăduire” este la mare căutare în rândul „credincioşilor” (de unde şi interesul exagerat pentru Sfântul Maslu);
• Sărbătoarea cade tot timpul în Săptămâna Luminată şi, prin urmare, la hram se poate mânca de toate.

Dar haideți să vedem cât de justificată este o astfel de abordare, ce sărbătorim şi de ce anume în această zi.

Sinaxarul scris de Nichifor Kallist Xanthopol (sec. XIV), care scrie şi slujba sărbătorii (generalizată abia în sec. XVI, fără să fie menționată în Tipicul Mănăstirii Sf. Sava!), ne spune următoarele: „În Vinerea Săptămânii celei Luminate, prăznuim înnoirea Bisericii Preasfintei Stăpânei noastre şi Maicii lui Dumnezeu, care se numeşte „izvor de viață dătător (Ζωοδόχου Πηγή)”. Încă facem pomenirea minunilor celor mari şi mai presus de fire ce s-au făcut întru acea Biserică de Maica lui Dumnezeu”.

La începutul Utreniei acestei zile avem şi următoarea precizare: „Cântăm această slujbă, alcătuită de Nichifor Kallist Xanthopol, întru pomenirea Preasfintei Doamnei Stăpânei de Dumnezeu Născătoare, [numită] „Izvorului celui de viață dătător (Ζωοδόχου Πηγή)”. Deşi n-am aflat această slujbă în tipicuri, s-a pus aici pentru dragostea Născătoarei de Dumnezeu.” 

În primul rând vedem că nu e vorba despre nici un fel de „tămăduire (θεραπεία  / ἴασις)”, ci despre „dare a vieţii” (probabil în sensul revenirii miraculoase la viaţă), iar pentru „viaţă” s-a ales cuvântul ζωή şi nu βίος, ceea ce implică, mai degrabă, o abordare duhovnicească a vieţii, decât una strict biologică. Pe de altă parte, Sinaxarul zilei face referire la un izvor cu apă tămăduitoare în afara zidurilor Constantinopolului, lângă Porţile Silivriei (în prezent, cartierul Baloukli din Istanbul), unde ar fi primit vindecare împăratul Leon I (sec. V), dar şi mulţi alţi demnitari, clerici şi oameni simpli. Tot în sec. V, pe acel loc a fost înființată o mănăstire, iar Iustinian (sec. VI) ar fi construit o biserică mare cu materiale rămase de la construcția Sfintei Sofii. În cele din urmă, biserica şi mănăstirea au trecut printr-o istorie foarte tumultoasă, până când a fost definitiv distrusă spre sfârșitul sec. XV, iar din 1833, deasupra izvorului (distrus şi acoperit de ieniceri pe 24 martie 1821) s-a zidit o capelă, care a devenit şi necropolă a patriarhilor Constantinopolului.

Numele „Ζωοδόχου Πηγή” a fost atribuit acestui izvor încă în sec. VI, iar efectele curative ale acelei ape minerale erau văzute ca minuni ale Maicii Domnului (ca şi în cazul apelor termale de la Vlaherne), iar după anul 843, lângă acel izvor a fost zugrăvită o icoană a Maicii Domnului, care a preluat numele mai vechi al izvorului. Se spune că spre sfârșitul sec. IX, Zoe Carbonopsina, soţia lui Leon al VI-lea (886-912), a primit vindecare de infertilitate nu de la apa izvorului, ci prin rugăciunile în faţa acelei icoane, considerată de atunci încoace „taumaturgică – făcătoare de minuni”. În sec. XI, Iosif Imnograful atribuie epitetul „Ζωοδόχου Πηγή” Maicii Domnului, fără legătură cu vreun izvor de apă, iar în secolul XII apar primele biserici închinate icoanei Maicii Domnului „Izvorului celui de viață dătător (Ζωοδόχου Πηγή)” şi în alte regiuni ale imperiului şi chiar dincolo de graniţele acestuia.

De prin sec. XIII-XIV, când apa minerală de la Baloukli îşi pierde proprietățile terapeutice, minunile Maicii Domnului sunt atribuite în întregime icoanei, care era cinstită în Vinerea Săptămânii Luminate, când se prăznuia ziua resfinţirii acelei biserici (după incendiul din 924), iar în locul unei ape terapeutice care să curgă din izvor (πηγή), credincioşii erau chemaţi să bea şi să se spele cu agheasmă sfinţită în acea zi. Mai mult decât atât, până în sec. XIV principalele slujbe legate de Ζωοδόχου Πηγή erau pe 9 iulie, când se făcea pomenirea primei sfinţiri a bisericii (sec. VI), dar şi pe 8 ianuarie, odată cu pomenirea Minunii din Cana Galileii (celebrată anterior pe 6 ianuarie), probabil datorită rolului mijlocitor al Maicii Domnului la acea minune (cf. Ioan 2:3-5).

Câteva concluzii liturgice şi pastorale:

• Această sărbătoare din Vinerea Săptămânii Luminate comemorează minunile săvârşite la un anumit izvor cu apă din Constantinopol sau la icoană zugrăvită lângă el. La început, numele Ζωοδόχου Πηγή era atribuit izvorului, apoi a fost transferat icoanei şi, în cele din urmă, a devenit un epitet general al Maicii Domnului, folosit pe larg în imnografie.
• Maica Domnului ca „izvor de viaţă dătător” poate fi cinstită şi zilnic, dar mai ales în legătură cu marele ei Praznice. De exemplu, într-o primă etapă (sec. XIV-XV), în Rusia, această calitate a Maicii Domnului era cinstită la Adormirea Maicii Domnului (15 august), probabil în legătură cu expresia din prima stihiră a Vecerniei: „izvorul vieţii în mormânt se pune  / ἡ πηγὴ τῆς ζωῆς ἐν μνημείῳ τίθεται”. Mai târziu, în Rusia, atributele terapeutice şi protectoare ale Maicii Domnului sunt transferate pentru sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului (1 octombrie).
• În mediul grecesc, iar de acolo şi în cel românesc, sărbătoarea Ζωοδόχου Πηγή în Vinerea Săptămânii Luminate a fost reînviată în 1835, odată cu sfinţirea noii capele, devenind populară mai ales la sfârşitul sec. XX, dar nu este cunoscută în mediul slavon (şi mai ales în cel rusesc), pentru simplul motiv că nu este menţionată în Tipicul Mănăstirii Sf. Sava.
• Generalizarea acestei sărbători în Vinerea Săptămânii Luminate nu este o problemă, dar trebuie să înţelegem că alegerea acestei date nu are nici o legătură cu Învierea Domnului, ci cu ziua resfinţirii unei biserici, construită deasupra unui izvor care nu mai există. Orice încercare de a lega (în cadrul predicilor) această sărbătoarea „mariologică” de Sfintele Paşti sau de Săptămâna Luminată este o forţare amatoristă, fără fundament istoric sau liturgic.
• Considerăm că în această zi (ca şi la Acoperământul Maicii Domnului), la Liturghie ar trebui să se citească pericopa de la Ioan 2:1-11 (despre minunea din Cana Galileii şi rolul Maicii Domnului în săvârşirea ei), dar nu cea de la Ioan 2:12-25 rânduită în prezent. Pentru aceasta este suficient să înlocuim pericopa din Vinerea primei Săptămâni de după Paşti, cu cea din Lunea Săptămânii a II-a de după Paşti. Astfel, cele două pericope vor fi citite în ordinea firească, pentru că la moment, din motive absolut neclare, ele sunt prevăzute în ordine inversă. (Apropo, citirea în Săptămâna Luminată din Ioan 3, chiar înaintea cap. 2, este legată de vechea practică a catehizării mistagogice a neofiților, cărora li se vorbea despre „naşterea din apă şi din Duh” – cf. Ioan 3:5).

————-

Bibliografie generală:
S. Bénay, Le monastère de la Source à Constantinople // EO. 1899. Vol. 3, pp. 223-228, 295-300;
A.-M. Talbot, Epigrams of Manuel Philes on the Theotokos tes Peges and its Art // DOP. 1994. Vol. 48, pp. 135-165.

Ieromonah Petru Pruteanu

Sursa: https://www.teologie.net/