Mănăstirea "Sf. Irh. Nicolae", s. Condriţa, mun. Chișinău - Portalul "Moldova Ortodoxă" | Portalul "Moldova Ortodoxă"
Header image

Mănăstirea „Sf. Irh. Nicolae”, s. Condriţa, mun. Chișinău

Hram: Sfântul Ierarh Nicolae
Administrator – prot. mitr. Veaceslav (Șpac)

Duhovnic – Arhim. Vladimir (Trelea)

Date de contact:
MD-2083, s. Condrița, mun. Chișinau
Tel: 0797-79-920

Pagina oficială a Mănăstirii Condrița pe Facebook

Aşezare: la aproximativ la 26 kilometri de Strășeni şi la 26 de kilometri de municipiul Chișinău.

Pornind de la sursele aflate la dispoziţia noastră,  vom încerca să reconstituim în linii mari istoria schitului Condriţa, de pe malurile râuleţului Catarha, schit care a obţinut statut de mănăstire în 1918.

Repere istorice
Începuturile acestei aşezări monahale nu se cunosc cu exactitate, fiind învăluite de negura secolelor. Un punct de plecare în istoria acestei mănăstiri poate fi considerată data de 7 octombrie 1517, când Ştefan vodă cel Tânăr (1517–1527) printr-o carte domnească întăreşte Mitropoliei de Jos, din târgul Romanului, şi episcopului Macarie satul Azăpeni, cu moară şi părţi din Catarha, dăruite de Giurgiu Strahoie, cumpărate de la Gherasim din Vişneuţi1. Din document reiese clar că averile trecute în stăpânirea Episcopiei de Roman şi a episcopului Macarie erau situate în zona geografică în care ulterior a apărut schitul Condriţa.  Totodată, atragem atenţia asupra apropierii toponimului Vişneuţi de cel al râuleţului Vişnevăţ şi numele mănăstirii de la Vişnevăţ, care mai era denumită pe atunci şi mănăstirea lui Chiprian (Căpriana). Aceste similitudini însă urmează a fi explicate. Acum mai importantă este elucidarea aspectului legat de moşia Azăpeni şi părţile ei din Catarha, asupra cărora Gherasim din Vişneuţi avea privilegiu încă de la străunchii lui Ştefăniţă vodă, Ilie şi Ştefan voievozi, adică de prin anii ’30–’40 ai sec. XV.

De obicei, o mănăstire, sau cum este în cazul nostru o episcopie, intrând în stăpânirea unor moşii, îşi trimitea oamenii săi la faţa locului pentru a le administra. Aceştia erau călugări dintre cei mai pricepuţi „în domeniu”, care trebuiau să pună treburile la cale în aşa fel ca ele să aducă, până la urmă, venituri. Prin binecuvântarea episcopilor sau egumenilor, călugării nu rareori îşi înjghebau mici locaşuri de închinăciune – sihăstrii şi bisericuţe, care în împrejurări mai fericite deveneau schituri şi chiar mănăstiri importante.

Presupunem că o modestă aşezare monahală a putut să apară pe moşia Azăpeni şi în părţile Catarhăi în scurtă vreme după ce aceste proprietăţi (trebuie să menţionăm că la data când au fost cumpărate (7 octombrie 1517) erau evaluate la 628 zloţi tătăreşti, sumă destul de mare pentru acele timpuri) au trecut în posesia Episcopiei de Roman. Putem, de asemenea, observa că erau situate în imediata vecinătate a mănăstirii Căpriana şi a domeniului ei de pe valea Vişnevăţului.

Moşiile de pe Catarha au aparţinut Episcopiei de Roman până la 22 aprilie 1552, când Ştefan Rareş face schimb de sate cu Episcopia de Roman, dând satul Birăeşti de pe râul Moldova în schimbul satului Azăpeni2. Astfel, în cei 35 de ani a putut să apară aici prin concursul Episcopiei de Roman o aşezare monahală.

În scurtă vreme, la 12 aprilie 1553, Azăpenii şi părţile Catarhăi trec în stăpânirea mănăstirii Socola din Iaşi3. Împrejurare care şi ea pare să fi fost favorabilă pentru existenţa în continuare a unui aşezământ monahal în zona Catarhăi.

Or, apariţia unei aşezări monahale în părţile Catarhăi poate fi admisă cu începere din sec. XVI. Bineînţeles, dovezi mai convingătoare în această privinţă s-ar putea obţine doar întreprinzând investigaţii arheologice de teren.

Nu cunoaştem nici în ce împrejurări Alexandru Lăpuşneanu, printr-o carte domnească, împreună cu alte moşii, face la 11 aprilie 1560 danie mănăstirii Căpriana Azăpenii, de astă dată cu denumirea Zăpeni4. Noua schimbare de situaţie a putut favoriza şi ea menţinerea sau apariţia unei aşezări monahale pe valea Catarhăi.

Probabil, la început schitul de pe Catarha (numit ulterior Condriţa), la fel ca şi mănăstirea Căpriana, din punctul de vedere al jurisdicţiei ecleziastice era subordonat fie direct Mitropoliei Moldovei, fie Episcopiei Romanului. Odată cu întemeierea în 1598 a Episcopiei Huşilor, căreia i-au fost subordonate mănăstirile şi bisericile din ţinuturile Soroca, Orhei, Lăpuşna şi Tigheci, Căpriana cu întregul ei domeniu face parte din circumscripţia acestei episcopii, stare de lucruri care s-a menţinut până în 1812.

Dacă admitem că într-un document, considerat îndoielnic, datat cu 16 septembrie 1616, sunt reflectate anumite realităţi istorice, atunci ar trebui să credem că deja în primul sfert al sec. XVII exista în părţile Catarhăi un schit care ţinea sau era dependent de mănăstirea Căpriana. Astfel, în acesta sursă istorică apare în calitate de martor la delimitarea hotarului moşiei Ciuciuleni, ţinutul Lăpuşnei, Mefodie Vozeianu de la schitul mănăstirii Căpriana5. Pornind de la faptul că moşia Ciuciuleni este situată în aceeaşi arie geografică cu mănăstirea Căpriana şi cu moşiile de pe Catarha, putem admite că la acea dată (16 septembrie 1616) în aceste părţi exista deja un schit subordonat mănăstirii Căpriana. În asemenea caz am putea presupune că moşia de pe Catarha a trecut împreună cu schitul în subordonarea mănăstirii Căpriana mai înainte. Afirmăm aceasta, recunoaştem, cu o anumită îndoială, deoarece chiar şi în sec. XVIII, când informaţiile referitoare la schitul Condriţa devin mai frecvente şi mai exacte, ele nu oferă nicio lămurire cât de cât clară privitoare la începuturile schitului.

Dacă admitem că supoziţiile noastre nu ar corespunde realităţii, trebuie să precizăm totuşi că lipsesc chiar şi cele mai vagi dovezi dacă mănăstirea Căpriana ar fi avut vreo contribuţie concretă la fondarea schitului. Cert e că, aşa cum vom arăta, potrivit izvoarelor autentice din ultimele decenii ale sec. XVIII, schitul Condriţa era subordonat mănăstirii Căpriana (nu se ştie de câtă vreme)6 şi, împreună cu ea, era închinat la 30 ianuarie 1698 mănăstirii Zograf de la Muntele Athos7. Detaliul ni se pare deosebit de interesant prin faptul că, indirect, demonstrează că la data închinării mănăstirii Căpriana celei de la Zograf (1698), schitul trebuia să existe, căci numai astfel el putea să figureze ulterior ca aşezământ monahal închinat mănăstirii athonite împreună cu mănăstirea Căpriana.

În favoarea ipotezei existenţei îndelungate a unui aşezământ monahal în zona Catarhăi par să ne vorbească şi informaţiile prezentate de părintele Dimitrie P. Micşunescu din relatările arhimandritului Theofan Braghiş, precum că prin anii ’30 ai sec. XX „existau în imediata apropiere de construcţiile mănăstireşti (ale Condriţei – n.n.) opt locuri de biserică”8. Or, se ştie că pretutindeni în Moldova, multe secole la rând marea majoritate a bisericilor erau construite din lemn, material puţin durabil. De obicei, pe locul fostului altar (pristol) se plasa o piatră specială, pe care era săpată uneori o inscripţie corespunzătoare.  Din nefericire, în anii totalitarismului mănăstirea Condriţa a fost închisă, iar cimitirul şi alte urme ale aşezării monahale, cu excepţia celor două biserici, au fost distruse. Au fost nimicite şi semnele altarelor bisericilor de odinioară. În ultimii ani, efectuând cercetări pe teren la mănăstirea Condriţa, redeschisă în 1993, cercetătorul Sergius Ciocanu a identificat una dintre aceste pietre şi a reuşit să descifreze cuvintele: „…piatră este S(fântul) prestol…”. Cercetătorul datează această piatră de pristol cu începutul sec. XIX9. În caz dacă informaţia privind cele opt locuri de biserică corespunde adevărului, atunci am putea admite că aici au fost construite de-a lungul secolelor, până la începutul veacului XIX, consecutiv, opt biserici. Iar faptul că slujitorii locaşului sfânt au păstrat aceste opt altare vorbeşte despre vechimea, continuitatea şi perpetuarea pe parcurs de secole a vieţii monahale la Condriţa. Conform tradiţiei orale a monahilor din partea locului, transmisă din generaţie în generaţie, pe care o cunoştea prin anii ’30 ai sec. XX arhimandritul Theofan Braghiş, schitul Condriţa ar fi fost întemeiat cam în a doua jumătate a sec. XVI, bineînţeles fără a face referinţă la anume probe documentare. Dar, chiar dacă poartă pecetea incertitudinii, aceste informaţii spun că aşezământul de la Condriţa are o vechime cu mult mai mare decât arată unele publicaţii din ultima vreme.

Despre vechimea schitului şi existenţa sa încă din sec. XVI–XVII vorbesc şi codicele manuscrise atestate în colecţia bibliotecii de la Condriţa (vezi mai jos compartimentul Biblioteca Condriţei), fragmentele de ceramică datate din sec. XVII, urme descoperite prin săpăturile arheologice din 199910, precum şi aducerea la schit, la începutul sec. XIX, a unui nou antemis11 în locul celui vechi, care, fiind folosit timp îndelungat, se uzase. După cum rezultă din autobiografia stareţului Paisie Velicicovschi, acesta, în 1743, în drumul său din Ucraina spre mănăstirea Poiana Mărului din Ţara Românească, a poposit împreună cu trei monahi condrumeţi pe câteva zile la schitul Condriţa: „ … am ajuns la un schit al Sfintei mănăstiri Chipriana, numit Condriţa, unde era întâistătător cinstitul părinte Nicolae ieromonah, care ne-a primit cu bucurie şi ne-a odihnit cu dragoste” 12. În 1745, după cum arată însemnarea, acelaşi ieromonah Nicolae dăruieşte Condriţei un Apostol tipărit de Ivan Fiodorov la Lvov în 157413. Aceste informaţii arată că în prima jumătate a sec. XVIII schitul exista. Investigaţiile efectuate de Valentina Pelin au arătat că schitul Condriţa era o aşezare monahală unde au poposit zeci de ani de-a rândul monahi ucraineni şi ruşi care mergeau către vestitul duhovnic ucrainean Vasile (1692– 1767), stabilit de prin 1705–1706 la mănăstirea Poiana Mărului, tot aici în 1730–1733 el întemeiase un schit cu acelaşi nume şi era un povăţuitor iscusit pentru monahii de la 11 schituri din împrejurimile Buzăului. Unii dintre aceşti pelerini rămâneau pentru un timp (chiar câţiva ani) la Condriţa, ca apoi să-şi urmeze calea spre Poiana Mărului sau spre Muntele Athos. Acest exod monahicesc a durat cu intensitate, fie până la moartea lui Vasile, fie până la reîntoarcerea lui Paisie Velicicovschi de la Athos şi stabilirea sa, în 1763, la mănăstirea Dragomirna, apoi la alte locaşuri monahale din nordul Moldovei, după care numărul de pelerini scade vădit către ultimele decenii ale sec. XVIII14. Într-adevăr, conform datelor recensământului populaţiei efectuat de autorităţile ţariste în 1772–1773, la schitului Condriţa sunt atestaţi doar un duhovnic şi 4 ascultători mănăstireşti (монастырскиe послушникu)15, după care şi-a încetat pentru un timp existenţa. În acelaşi timp, cercetătoarea consideră că schitul Condriţa a încetat pentru un timp să activeze, în principal, datorită faptului că pelerinii răsăriteni au abandonat acest itinerar, reorientându-se, pe alt traseu, spre comunitatea paisiană de la mănăstirile Secu şi Neamţ16.

După opinia noastră, pentru că la 1783 schitul a fost fondat de iznoavă, fapt care a fost luat drept an al fondării Condriţei, pe parcursul sec. XIX, se arată, într-adevăr, că a fost întrerupt pentru un timp firul vieţii monahale, dar aceasta s-a produs nu din cauza schimbării căii peregrinării monahilor, ci mai curând din cauza războiului ruso-turc din 1768–1774, în urma căruia schitul a fot devastat şi distrus complet, ceea ce i-a determinat pe monahii sosiţi (nu se ştie de unde, posibil de la Căpriana), în 1783, în frunte cu ieromonahului Iosif să înalţe o biserică din lemn şi câteva chilii, fără să cunoască tradiţia de odinioară a acestui schit.

Dacă la 1862 Alexandru Zaşciuk nu a putut afla de către cine şi când a fost fondat schitul Condriţa17, apoi pe la 1874 un alt autor (anonim), într-un studiu dedicat acestui schit arăta că în dosarul nr. 423 din anul 1820 al Consistoriului (este vorba, probabil, de Consistoriul Eparhial din Chişinău – n.n.) locaşul de la Condriţa a fost fondat pe la 1783 de un oarecare ieromonah Iosif, din porunca egumenului de atunci al mănăstirii Căpriana18.

După cum rezultă din datele culese de M. Ganiţchii din documentele păstrate la schit, ieromonahul şi în acelaşi timp conducătorul comunităţii monahale Serafim în anul 1786 tunde ca monah al schitului Condriţa pe un oarecare Taddeu, primit iniţial la ascultare în schitul Tabăra în 1783, pe când acolo diriguitor era ieromonahul Comentarie. Taddeu s-a manifestat bine în plan spiritual şi gospodăresc şi, drept urmare, la 1813 îl vom afla în postură de conducător al schitului Condriţa19.

Revenind la ieromonahul Serafim, putem admite că acesta a condus comunitatea monahală de la Condriţa încă multă vreme, poate până în 1813. Nu este exclus că acelaşi Serafim, prin cartea domnească a lui Alexandru Ioan Callimachi din 5 iulie 1795, este numit egumen al mănăstirii Căpriana şi al schitului ei Condriţa, care împreună continuau să fie închinate mănăstirii Zograf de la Sfântul Munte Athos. Conform aceluiaşi hrisov, noului egumen i se cerea „să ia în primire amintita mănăstire şi schitul cu averile lor mişcătoare şi nemişcătoare sub deplina sa conducere, să ţină aceste mănăstiri într-o bună şi cuvenită rânduială după pilda altor mănăstiri …toate veniturile să fie adunate la timp… să dea sama exarhilor în câştigul şi cheltuiala banilor …” şi „porunceşte posluşnicilor şi ţiganilor” să respecte supuşenia faţă de egumen20.

Date interesante privind istoria schitului Condriţa ne vin din primul deceniu al sec. XIX. Astfel, la 26 octombrie 1802, acelaşi stareţ al Căprianei, Serafim, permite lui „Condrea morar ot sat Malcociul … să-ş facă o moară în pârâul Catarha din gios de [schitul] Condriţa … cu toată osteneala şi cheltuiala sa, pe care moară să aibă a da bezmăn mănăstirii câte 10 lei pe anu…”21. Episodul se finalizează cu faptul că moara construită de Condrea
este vândută în 1808 lui Serafim, care pe atunci era stareţ de Condriţa22.

La 22 octombrie 1803, la Condriţa are loc un eveniment sacral deosebit, când episcopul de Huşi, Meletie (Lefter-Brandaburul, 1803–1823) transmite un nou antimis bisericii Sântul Nicolae din partea locului23.

Alte informaţii din aceeaşi perioadă au fost depistate şi prezentate de Sergius Ciocanu, care, într-o formă rezumativă, după documente de arhivă, arată că la 1 martie 1806 noul stareţ al mănăstirii Căpriana, Antim, îl numeşte pe ieromonahul Serafim „nacealnic” (diriguitor, econom) al schitului Condriţa. Din acelaşi dosar mai aflăm că numirea acestuia s-a făcut printr-un contract scris între cei doi conducători ai amintitelor locaşuri, care prevedea anumite condiţii ce porneau de la faptul că schitul se afla pe moşia mănăstirii Căpriana. De aceea, schitul Condriţa trebuia „să atârne de aceasta, iar nacialnicul să fie supus egumenului mănăstirii, astfel, egumenul are drept să schimbe pe nacialnic”24. Către 1809 relaţiile dintre Antim şi Serafim devin tensionate. Stareţul Căprianei îi aduce învinuiri pentru „neobservarea (neîndeplinirea– n.n.) unor puncte din învoială, şi anume pentru că a primit monahi fără îngăduirea sa, pentru nearătarea feluritelor întâmplări din schit, în sfârşit, pentru încercarea de a scoate schitul de sub cârmuirea igumenului monastirei Căpriana, întovărăşindu-se cu oameni care neliniştesc şi tulbură monastirea cu judecăţi” şi, drept urmare, îl înlătură pe Serafim de la conducerea schitului Condriţa25. Ca măsură de apărare Serafim înaintează Dicasteriei din Iaşi o plângere în care arată că, de la numirea sa în 1806 la cârma schitului, pe banii proprii a cumpărat pentru biserica schitului cărţi şi câte ceva dintre podoabe, a adus într-o stare mai bună cele două pogoane de vie ale schitului, a reparat chilii, a făcut două pivniţe de piatră, a mărit numărul vieţuitorilor de aici26 etc. Şi, cu toate că avea de la episcopul de Huşi, Meletie, diplomă de stăreţie pe viaţă, Antim, invocând pretenţii nejustificate, l-a destituit din funcţie în luna mai a anului 1809. În încheiere Serafim roagă să fie restabilit în stăreţie sau să i se înapoieze banii investiţi. În felul acesta, conflictul dintre conducătorul mănăstirii şi cel al schitului luase proporţii. Fapt ce l-a determinat pe exarhul Gavriil Bănulescu-Bodoni să trimită la 2 august 1809 pe
protoiereul Stăvărache Costin de la Orhei împreună cu un protopop din Episcopia Huşilor să cerceteze cazul27. În urma investigaţiei Serafim nu a fost restabilit în funcţie, ci s-a găsit de cuviinţă să i se încredinţeze stăreţia schitului Guravei (azi Gorovei) din ţinutul Suceava, iar moara pe care o cumpărase anterior a fost răscumpărată şi transmisă comunităţii monahale condriţene. Totodată, în fruntea schitului Antim a numit un simplu monah28.

Cu toate acestea, după cum reiese dintr-o scrisoare de la 18 octombrie 1810, prin 1809–1810 în rang de econom al schitului Condriţa mai continua să fie ieromonahul Serafim (a nu-l confunda cu fostul stareţ al Căprianei, Serafim, care încă din 1805 fusese numit stareţ la mănăstirea Hârbovăţ29).

Din 1813 diriguitor al schitului Condriţa figurează ieromonahul Taddeu, de obârşie socială modestă, din ţinuturile poloneze (probabil din Galiţia, unde mănăstirile şi schiturile ortodoxe au fost închise în mare număr după anexarea acesteia la Imperiul Habsburgic), fără ştiinţă de carte, primit la ascultare la schitul Tabăra din Moldova de egumenul Comentarie în 1783 şi tuns în monahism la schitul Condriţa de egumenul Serafim în 178630. Sub diriguirea lui Taddeu, pe la 1815 a fost reconstruită împrejmuirea schitului cu un gard din lemn, iar la intrarea în incintă au fost montate porţi masive de stejar. Pe la 1874, M. Ganiţchii încă a mai văzut „vechile porţi” ale schitului, care erau înfrumuseţate cu chipuri de dragoni
tăiate în lemn, şi a descifrat inscripţia „Aceste porţi au fost făcute în 1815” („Сiя брама сооружена 1815 года”)31. Împrejmuirea s-a păstrat până în ultimul deceniu al sec. XIX, când a fost reconstruită de egumenul Theofan Ursu.

Din 1813 schitul Condriţa împreună cu mănăstirea Căpriana trec din subordonarea mănăstirii Zograf de la Muntele Athos în cea a Casei Arhiereşti din Chişinău, stare de lucruri care s-a păstrat până în 1837, când cele două aşezări monahale cu toate averile lor sunt retrocedate mănăstirii athonite.

Din această perioadă avem mai multe informaţii interesante referitoare la activitatea şi starea de lucruri de la schitul Condriţa. Conform unor date din 2 martie 1816, în urma unor reorganizări efectuate de mitropolitul Gavriil (Bănulescu-Bodoni) la rugămintea „sovetnicului” Matei Donici, pe moşia căruia se aflau chiliile monahilor, iar biserica pe altă moşie răzăşească, schitul Peştera (Butuceni, ţinutul Orhei) a fost închis, iar patru călugări şi trei posluşnici, toţi de origine slavă, în frunte cu Rafail (Roman Mokriţki), au fost strămutaţi la schitul Condriţa, unde acesta în scurtă vreme a fost numit chiar egumen32. Dintr-o descriere venită de la egumenul Rafail, care răspundea la un chestionar (4 mai 1816) al Mitropoliei, desprindem că la schit pe atunci era „o biserică nu prea mare de lemn, tencuită şi acoperită cu şindrilă, lângă ea, pe stâlpi, o clopotniţă cu cinci clopote, o chilie cu cămară pentru stareţ, opt chilii acoperite cu stuf pentru monahi, o trapeză veche de lemn cu bucătărie, un hambar, două pivniţe de piatră, patru chilii situate în afara curţii schitului, o moară de apă cu piatră, schitul pe de o parte este împrejmuit cu un gard de lemn, iar de cealaltă partee înconjurat de livezi şi grădini, şi două pogoane de vie”, la acea dată la schit vieţuiau 23 de persoane, inclusiv 13 monahi, 5 posluşnici şi 5 lucrători33.

Într-o scrisoare din 21 septembrie 1817, arhimandritul Gavriil al mănăstirii Căpriana se adresează mitropolitului Chişinăului şi al Hotinului Gavriil de a permite construirea la schit a unei noi biserici din lemn, căci cea veche cu hramul Sfântul Nicolae34 e mică şi cu totul neîncăpătoare pentru numărul deosebit de mare de credincioşi care vin la slujbă mai ales la sărbători. În scurtă vreme, la 5 octombrie 1817, înaltul ierarh basarabean încuviinţează această iniţiativă. Din aceeaşi sursă aflăm că „negustorii bulgari din Chişinău au făgăduit a pune toată cheltuiala sa s-o prefacă din nou, mai mare, de lemn şi tencuită după închipuire(a) planului. Prin oserdiia neacialnicului, învoindu-se lucrătoriu monahul Savatie a o da în sfârşit gata, numai lemnul trebuincios să se de din pădure(a) mănăstirii”35 Căpriana. Din sursa citată putem deduce că la acea vreme era singura biserică a schitului. Să fi fost oare acest locaş cel înălţat, după cum am presupus mai sus, de către ieromonahul Iosif pe la 1783?

Nu se cunoaşte din ce cauză, dar planul înălţării unei noi biserici din lemn din 1817 nu a fost pus în practică. În schimb, fie la iniţiativa călugărilor de la Condriţa, fie a arhimandritului econom de la mănăstirea Căpriana, poate şi sub influenţa planului de reconstruire a bisericii Adormirea Maicii Domnului de la Căpriana iniţiat de mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, a fost în scurtă vreme lansată propunerea de a se ctitori la schit nu o biserică de lemn, ci una de piatră. După cum reiese indirect din izvoarele ajunse până la noi, negustorii bulgari nu au mai acordat ajutorul promis şi, atunci, s-a recurs la iniţierea unei colecte de bani de la credincioşii Eparhiei Chişinăului şi Hotinului. Iniţiativa a fost binecuvântată de mitropolitul Gavriil şi, după cum s-a convenit, a fost realizată de ieromonahul Rafail de la Condriţa, care a umblat cu condica timp de doi ani (1818– 1820)36. Dintr-o dare de seamă din 16 august 1821 către arhimandritul mănăstirii Căpriana reiese că banii adunaţi de Rafail au fost cheltuiţi după cum urmează: 1 200 de lei – pentru confecţionarea iconostasului, 150 de lei – pentru lemn, 453 de lei – meşterului pentru tencuire, 130 de lei – pentru procurarea a 10 000 de cărămizi, 45 de lei – pentru 300 ocale de ghips, 24 de lei – pentru 3 000 de cuie, în total 2 002 lei37. În 1820 biserica a fost înălţată38, dar mai rămâneau de efectuat importante lucrări de finisare atât în interior, cât şi în exterior. Însă, după cum s-a văzut, nici către 1821 lucrările de construcţie a bisericii nu s-au încheiat: din simplu motiv că mijloacele colectate nu erau suficiente. De aceea monahii de la Condriţa, prin mijlocirea aceluiaşi arhimandrit al Căprianei Gavriil, se adresează arhiepiscopului Dimitrie Sulima, noul ierarh al Chişinăului şi Hotinului, cu rugămintea de a-i permite aceluiaşi monah Rafail să colecteze încă un an mijloace băneşti de la credincioşi, pentru finisarea bisericii, eliberându-l de toate îndatoririle ce le avea la schit39. Pentru mai multă convingere, se atrăgea atenţia la starea materială precară a mănăstirii Căpriana, unde de asemenea aveau loc mari prefaceri, care solicitau susţinere şi eforturi financiare. Mitropolitul a dat curs acţiunii lui Rafail prin rezoluţia sa din 19 septembrie 182140. Totodată, arhimandritul Căprianei era însărcinat să efectueze un control strict asupra veniturilor şi cheltuielilor schitului Condriţa41. Este interesant de menţionat că la 30 august 1821, pe când se construia biserica schitului Condriţa, un oarecare Crupenschi, arendând moşii de la mănăstirea Căpriana, se obliga să nu strângă venitul de pe lotul schitului Condriţa. Mai exact contractul de arendă prevedea: „… şi tot venitul, ci va ieşi din cuprinsul acestui loc, rămâne în folosul meu, afară numai di lotul ce-l are schitul Condriţa, la care nu am să mă amestec, rămânând întru nesupărare de lucrul zilelor boerescului şi de dejmu pre şapte familii, ci-i are pomenitul schit pentru slujba sa”42. Pe această cale arendaşul ajuta schitul să depăşească dificultăţile financiare legate de construcţia bisericii. Din cele arătate mai sus putem conchide că înălţarea bisericii noi de piatră Sfântul Nicolae a fost finisată nu în 1820, cum afirmă toţi autorii care au scris despre schitul Condriţa, ci în 1823, când pentru a două oară au fost aduse mijloacele băneşti colectate de Rafail, după care serviciile divine au fost transferate din biserica de lemn43 în cea de zid. Tot pe atunci, în imediata apropiere a bisericii a fost înălţată o clopotniţă44, care, după închiderea mănăstirii în 1947, a fost demolată… La 4 decembrie 1823 arhimandritul Gavriil al Căprianei înştiinţa Dicasteria de Chişinău că deja „s-a gătit atât zidirea bisericii după plan, cât şi toate podoabele, câte au trebuit pe lângă cele vechi, s-au făcut de nou”, iar la 4 februarie 1824 a fost sfinţită45.

Probabil că Rafail a rămas econom la schitul Condriţa până în 1828, an în care este trimis de la Căpriana un nou diriguitor pe nume Iacob, care până atunci era una dintre principalele figuri de la mănăstire, căci slujea de mai multă vreme în biserica Adormirii Maicii Domnului46. Fie din cauza lipsei de mijloace, fie că era construită pe un plan natural înclinat, în mai puţin de zece ani în pereţii bisericii noi zidite din piatră au început să apară fisuri îngrijorătoare, mai ales în peretele din spatele altarului. În urma unor consultări şi cercetări la faţa locului, stareţul mănăstirii Căpriana Gavriil se adresează, la 24 noiembrie 1831 47, cu o rugăminte arhiepiscopului Dimitrie, prin care solicită ca monahului Pahomie de la Condriţa să i se permită colectarea jertfei în bani şi chiar în alimente timp de un an. După cum rezultă din aceeaşi scrisoare, schitul nu numai că nu putea efectua lucrările de consolidare a bisericii, dar nici nu putea să asigure cu hrană monahii şi ascultătorii48. Nu deţinem date concrete despre lucrările de consolidare a bisericii cu hramul Sfântul Nicolae, dar se cunoaşte că pereţii bisericii au fost întăriţi cu contraforturi, rezistând mulţi ani, fapt care ne face să credem că asemenea lucrări au fost efectuate calitativ, şi anume pe când econom era monahul Iacob menţionat mai sus.

În anii 1837–1838 egumen al Condriţei era Dimitrie, menţionat într-un raport al blagocinului egumen Dorotei către arhiepiscopul Dimitrie Sulima49, iar după această dată, când schitul a trecut din nou în subordonarea mănăstirii Zograf, aici s-au perindat până la 1850 mai mulţi diriguitori: egumenul Rafail, urmat de Silvestru (Simion Danilov), care la rândul său a fost urmat de egumenul Varsonofie (Vasile Furtună)50 numit la 7 iulie 1850 51. Pe la 1862, pe când îşi publica A. Zaşciuk materialele despre Basarabia, egumen al Condriţei era acelaşi Varsonofie. Din aceeaşi sursă mai aflăm că pe atunci, în afară de biserica mai sus arătată, schitul avea 10 chilii, în care locuiau 8 fraţi, inclusiv conducătorul. Schitul nu primea nicio subvenţie din partea statului, iar monahii se întreţineau din munca proprie.

Pe la 1874 un contemporan arăta precum că… „Schitul avea 11 monahi (conform listei din 1872), inclusiv 6 ieromonahi, un ierodiacon, un monah şi 3 ascultători. Ei vieţuiesc în nouă chilii de lemn. Călugării se ocupă de lucrarea pământului, îngrijesc de livezi şi de viţa-de-vie, din care produc vin. Anumite suprafeţe de pământ arabil şi fâneţe sunt date în folosinţă schitului din domeniul mănăstirii Căpriana, din pădurile aceleiaşi mănăstiri schitul primeşte lemne de foc. În imediată apropiere de schit se întinde o imensă livadă de pomi fructiferi şi trei vii cu o suprafaţă totală de 5 pogoane52 sau 2 000 de butuci de viţă-de-vie. Prin incinta schitului curge pârâul Catarha, care asigură schitul cu apă potabilă şi pe care sunt amenajate două iazuri pe peşte şi o moară. În apropiere de schit este dislocată curtea unei anexe gospodăreşti”53. Aceste date ne arată că prin anii ’70 ai sec. XIX schitul a atins o anumită stabilitate, iar posesiunile erau relativ întinse. Astfel, prin munca monahilor şi susţinerea de către credincioşi s-a reuşit surmontarea greutăţilor de altădată.

Conform cercetărilor din ultima vreme54, înţelegând că îi scapă din mâini profituri de zeci de mii de ruble aur de pe moşiile mănăstirilor închinate, inclusiv cele ale mănăstirii Căpriana cu schitul Condriţa în număr de 23 din 173 de sate, guvernul Rusiei ţariste declanşa în martie 1873 o serie de acţiuni în vederea trecerii acestora cu toate averile şi veniturile lor în subordonarea diferitor instituţii ale sale. Cu toată împotrivirea stareţilor de la Zograf, o parte din veniturile mănăstirilor închinate urmau să treacă pe conturile ministerelor şi departamentelor de stat ale Rusiei, în special la Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul Averilor Statului, însă sume importante din venituri au continuat că curgă în pungile mănăstirilor şi ale altor diferite instituţii ecleziastice din străinătate până prin anii 1916–1917. Situaţia vizează întru totul şi veniturile mănăstirii Căpriana cu schitul ei Condriţa, care au continuat să fie diriguite de reprezentanţi ai mănăstirii Zograf. În detaliu problema urmează a fi studiată. Dar, indiferent cum se realiza partajarea profiturilor între cele două părţi (între guvernul rus şi mănăstirile de peste hotare), după cum arată pe bună dreptate Tatiana Varta, în pierdere continuau să rămână ţăranii de pe aceste moşii, precum şi economia Basarabiei în general55, căci o mare parte a veniturilor continua să curgă în visteria mănăstirii athonite.

Revenind la evenimentele din 1873, când guvernul ţarist a întreprins acţiuni de a lua sub control averile mănăstirii Căpriana, constatăm că aici au fost efectuate ample lucrări de inventariere a moşiilor şi a tuturor bunurilor şi veniturilor ei. Au fost întocmite o serie de documente oficiale, care includ date concrete privind starea domeniului mănăstiresc la acea dată. Reiese că schitul Condriţa, deşi subordonat mănăstirii Căpriana şi, respectiv, mănăstirii Zograf, avea în posesia sa anumite averi, pe care le administra. Astfel, un document din 17 iunie 1873 arată că schitul Condriţa administra economiile moşiilor satelor Condriţa şi Scoreni, care includeau o suprafaţă totală de 3 828 desetine şi 495 stânjeni, cuprinzând terenuri arabile şi fânaţe – 236 desetine 1 660 stânjeni; „nadelurile” ţăranilor – 1 386 desetine 1 302 stânjeni; păduri – 2 118 desetine; livezi – 32 desetine; terenul bisericii – 33 desetine; teren accidentat – 18 desetine 2 333 stânjeni. În afară de aceasta, moşia poseda şi alte bunuri, cum ar fi o casă cu mai multe dependinţe cu destinaţie economică, alte două case mai mici, o cârciumă, precum şi un cătun la Gura-Malovatei, care în marea lor majoritate urmau să fie trecute sub controlul instituţiilor de stat ale Rusiei ţariste. În urma partajărilor arătate mai sus, schitului Condriţa i-au rămas construcţiile situate în preajmă, o parte din livezi şi vii, o moară de apă şi 50 desetine 944 stânjeni terenuri arabile şi fânaţe56.

În 1874 la schit erau trecuţi 19 călugări, dintre care, conform listei de formular, unul era moldovean din partea locului, unul de origine sârbă, ceilalţi originari „polonezi”57. Cu toate acestea, arăta M. Ganiţchii, toţi călugării vorbeau între ei „moldoveneşte”, iar slujba religioasă se oficia de asemenea în „moldoveneşte”58. Fapt ce ne face să credem că monahii numiţi de „origine poloneză” erau români ortodocşi, veniţi la schitul Condriţa sub presiunea unor mişcări catolice şi uniate din regiunile poloneze şi ucrainene limitrofe cu Basarabia.

De-a lungul anilor în preajma schitului a apărut un cimitir, în care erau înmormântaţi monahii din partea locului, inclusiv diriguitorii lui, precum şi persoanele considerate ctitori. De exemplu, vizitând pe la 1874 schitul, M. Ganiţchii a văzut în cimitir cruci funerare cu inscripţii. Una dintre ele arăta că „Aici odihneşte robul lui Dumnezeu locuitorul Chişinăului şi ctitor al acestui schit. 1841”59.

Schitul avea şi un pomelnic, în care erau înscrişi monahii, ctitorii şi binefăcătorii lui. În 1874, în podul bisericii au fost descoperite două lăzi cu cărţi, caietepomelnice, scrise în limba slavonă. La 6 august 1850, precum glăsuieşte însemnarea de pe coperta vechiului pomelnic al schitului, acesta a început să fie recopiat60. Cu părere de rău, alte informaţii autorul nu ne oferă. Soarta ulterioară a caietelor-pomelnice rămâne până în prezent necunoscută.

Din relicvele deosebit de preţioase ale schitului în 1874 sunt atestate în arhondaricul de la Condriţa o veche icoană pe care era înfăţişat Pruncul Mântuitor dormind pe cruce, subiect, după opinia lui M. Ganiţchii, foarte răspândit în sud-vestul Rusiei. Pe această icoană erau scrise următoarele patru versuri: «Страстное ложе и смутна пирина, На ней же спит Бог – предвична дивина. С чудо не мало! Како может спати, Который из детства учится страдати».

O stare destul de bună avea economia schitului spre sfârșitul sec. XIX. Printr-o diriguire pricepută a schitului s-a evidenţiat în această perioadă monahul Theofan (Theodor Ursu), egumen între anii 1878 şi 1901.

În 1885 pe lângă biserica Sfântul Nicolae este construită o frumoasă și înaltă clopotniță. Prin 1890–1891, pornind de la faptul că unica biserica de la Condrița construită prin 1820–1823, era grav avariată și nu mai putea fi reparată, a fost demolată și pe același loc a fost înălțată o nouă biserică cu același hram Sfântul Nicolae, de astă dată mult mai spațioasă şi mai impunătoare, în stil ecleziastic rusesc, făcând corp comun cu clopotnița. În 1894–1897, prin „mijlocirea şi ajutorul” ieromonahului Grigorie, din fondurile şi veniturile mănăstirii Căpriana s-au investit 13 000 de ruble pentru zidirea celei de-a doua biserici cu hramul Adormirea Maicii Domnului, simbolizând subordonarea schitului Condrița mănăstirii Căpriana, cu destinația de biserică de iarnă61 cu dimensiunile 20 x 7 x 7m. Această biserică are un subsol tot atât de spațios ca și parterul, care se consideră că ar fi fost cu destinație pentru oficierea slujbelor religioase. Tot pe atunci au fost zidite corpuri de chilii de piatră cu pivniţe dedesubt, două corpuri de lemn pe fundaţii de piatră, o trapeză, un hotel cu un singur nivel, care e situat pe un soclu înalt cu cerdacuri şi galerii, o moară, zid de împrejmuire din cărămidă şi anexe gospodăreşti62, buvuar cu un izvor. În imediata apropiere a mănăstirii se află două iazuri63.

Faptul că a fost înălţată o nouă biserică, mai mare decât prima, demonstrează direct sau indirect că schitul era frecventat de un număr tot mai mare de credincioşi.

În aceşti ani schitul Condriţa, împreună cu mănăstirea Căpriana căreia i se subordona, venea cu donaţii în bani pentru Societatea misionară ortodoxă (1890)64, pentru Consiliul şcolar din Eparhia Chişinăului (1894)65 ş.a. Sume considerabile aloca mănăstirea Căpriana împreună cu schitul Condriţa pentru întreţinerea şcolilor parohiale bisericeşti din satele ale căror moşii le aparţineau. De exemplu, în anul şcolar 1893–1894 ele au vărsat în acest fond 11 888, 4 ruble66.

Date interesante despre starea schitului Condriţa spre sfârşitul anului 1900 aflăm dintr-un raport al stareţului mănăstirii Căpriana şi al schitului Condriţa Theofilact, din care rezultă că schitul stăpânea 60 desetine de pământ, inclusiv terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii şi livezi, şi se întreţinea din venituri proprii, ce constituiau la acea dată circa 2 000 de ruble, precum şi din donaţii din partea credincioşilor. Din frăţia monahală a Condriţei făceau parte, după cum spune documentul, 2 ieromonahi, inclusiv conducătorul comunităţii, 2 ierodiaconi, 3 monahi, un schimonah şi 8 posluşnici67. Сonform inscripţiei de pe clopotul cel mare de la Căpriana, comunitatea monahală de la Condriţa, alături de alţi donatori, a contribuit şi ea la turnarea acestuia la Moscova în 190268.

În 1907 la schitul Condriţa este numit econom tânărul monah Vladimir, venit în Basarabia de la mănăstirea Zograf de la Athos, unde fusese tuns la o dată anterioară. Despre acest econom se ştie că s-a născut în 1877 în localitatea Tiolişcia, Custursco69, fiind de naţionalitate bulgar, cu numele mirean Vasili Bocikarov70. Studiile şi le-a făcut în familie şi avea cetăţenie turcă. În condiţiile Primului Război Mondial, când Bulgaria a trecut de partea puterilor Triplei Alianţe şi se deschisese Frontul Român, autorităţile ruse au luat un şir de măsuri de precauţie. Dintre acestea a făcut parte şi deportarea în Eparhia Reazanului, tocmai din centrul Rusiei, a călugărilor bulgari de la mănăstirea Căpriana şi schitul Condriţa. Conform unei ordonanţe de la 8 decembrie 1916, a fost întocmită o listă a călugărilor bulgari care urmau să fie deportaţi în regiunea Reazan (Rusia).

Dintre cei incluşi pe lista de la schitul Condriţa figura şi economul Vladimir, alături de alţi doi monahi (Hrisant şi Ignatii)71. Pe anumite căi Vladimir a aflat de intenţiile autorităţilor ţariste şi în scurtă vreme părăsi, în taină, împreună cu alţi monahi bulgari, schitul, luând calea spre Muntele Athos. Mai mult, Vladimir reuşi să ia cu el de la Condriţa şi mănăstirea Căpriana o sumă mare de bani72, probabil cu încuviinţarea stareţului Theofilact (de asemenea de neam bulgar, trimis cu mai mulţi ani în urmă la mănăstirea Căpriana de la mănăstirea Zograf din Sfântul Munte Athos), precum şi mai multe odoare bisericeşti şi alte obiecte scumpe. Prin 1917 Vladimir, împreună cu alţi câţiva bulgari basarabeni, ajunge cu bine, în condiţii grele de război, la mănăstirea Zograf, care era în delăsare şi suferise mult după un mare incendiu. În scurtă vreme, datorită aportului său substanţial, el a fost ales stareţ al acelei mănăstiri, iar banii aduşi de la Condriţa şi Căpriana au fost folosiţi la construcţia unui mare hotel în oraşul Plovdiv, la reconstruirea şi repararea mănăstirii Zograf, precum şi la fondarea unei noi mănăstiri, numită Ghermani, în apropiere de oraşul Sofia, capitala Bulgariei73. Până în 1945, când mai era stareţ la Zograf, Vladimir a reuşit să amelioreze cu mult situaţia acelei mănăstiri. Lui i se atribuie, de asemenea, merite mari în dezvoltarea economiei mănăstirii Ghermani74. Dintre odoarele duse de la Căpriana la Zograf este atestată în prezent o relicvă creştină deosebit de scumpă – racla de argint cu moaştele Sfinţilor Chiric şi Iulita75 .

În scurtă vreme după unirea Basarabiei cu România de la 27 martie 1918 au loc evenimente de mare însemnătate şi în viaţa schitului Condriţa. Episcopul Hotinului Visarion Puiu, contemporanul lor, arată că la 1 septembrie 1918 schitul Condriţa este separat de Căpriana. Prin acest act s-a realizat, probabil, un deziderat aşteptat de mai multă vreme de călugării de la Condriţa. La 11 ianuarie 1919, prin „ordinul nr. 254 arhiepiscopul (Bisericii Ortodoxe Române – n.n.) Nicodim, arăta stareţului de Căpriana că schitul Condriţa este pe viitor supus separării de Căpriana şi că el se va cârmui ca mănăstire deosebită”76. În momentul despărţirii de Căpriana, schitul „avea pământ 61 desetine, apoi 4 ieromonahi, 2 ierodiaconi, 12 monahi şi 16 fraţi”77, stareţ fiind Daniel (Dumitru Grozavu), român basarabean, care va rămâne în acelaşi post până la 1924. Deja în 1923 la mănăstirea Condriţa se aflau 49 de slujitori: un arhimandrit, 6 ieromonahi, 3 ierodiaconi, 20 de monahi, 5 fraţi rasofori şi 16 fraţi de ascultare; mănăstirea avea 6 ha de vie, 16 ha livadă, 3 ha de grădină de zarzavat, un iaz, 4 ha vatră neproductivă, 6 case cu un nivel şi o moară78.

Din perioada interbelică a reuşit că colecteze unele date jurnalistul Victor Ladaniuc, care a dialogat cu unul dintre cei mai în vârstă călugări de la mănăstirea Condriţa. Astfel, ieromonahul Augustin îşi aminteşte destul de bine cum s-a stabilit el aici încă prin 1928, când avea doar 14 ani. Pe atunci stareţ era arhimandritul Paisie, care în 1930 a încetat din viaţă79. După alte izvoare, Paisie devenise stareţ al mănăstirii Condriţa înainte de 1–2 mai 1924, când în această calitate participa la un congres monahal din toată România desfășurat la mănăstirea Căpriana80. Locul acestuia l-a luat ieromonahul Theodosie, bulgar de naţionalitate, care a decedat în 1932. După Theodosie este binecuvântat la conducerea mănăstirii Theofan (Theodor Braghiş), care a deţinut această funcţie până în 1936. Între 1936 şi 1940, stareţ a fost protosinghelul Hrisant (Hristofor Nicolau). Pe timpul stăreţiei sale comunitatea din partea locului număra 30 de persoane81. După anexarea Basarabiei la URSS în iunie 1940 şi în primele luni de război din vara lui 1941, Condriţa, ca şi alte mănăstiri basarabene, a suferit mari pagube materiale. Precum îşi aminteşte acelaşi bătrân călugăr, mănăstirii Condriţa i s-a luat tot pământul până în poartă, rămânând şi fără stareţ timp de un an. După cunoscutele evenimente din vara anului 1941, când Basarabia revine la Patriamamă, protosinghelul Hrisant revine și el în scaunul său de stareţ, deţinându-l până în vara anului 1944. În această perioadă, la solicitarea stareţilor, susţinută şi de arhiepiscopul locotenent al arhiepiscopiei Chişinăului Efrem (Tighineanul), autorităţile de stat ale României au acordat mănăstirilor şi schiturilor basarabene, inclusiv Condriţei, subvenţii din bugetul de stat, câte 70 000 de lei 82.

În lunile iulie–august 1944, stareţ este ieromonahul Augustin (Constantin Orbu), care în scurtă vreme s-a refugiat în România, stabilindu-se la mănăstirea Balaciu din judeţul Ialomiţa83. După ocuparea teritoriului dintre Prut şi Nistru de către forţele sovietice de ocupaţie în 1944 şi până la închiderea mănăstirii în 1947, egumen la Condriţa a fost Sebastian (Ştefan Boşcăneanu)84.

Dintr-o informaţie despre starea mănăstirilor din RSS Moldovenească, întocmită nu mai târziu de 18 septembrie 1945 la cererea autorităţilor de stat, aflăm şi unele date despre situaţia de la Condriţa, din care rezultă că în perioada imediat următoare de după război aici sălăşluiau 21 de călugări şi 4 posluşnici, 20 de monahi fiind stabiliți la mănăstire până la 1940. Cât priveşte averile şi veniturile acestei comunităţi, în acelaşi document se arată că locaşul stăpânea 10 ha de vii, câteva zeci ha de livezi de înaltă rentabilitate85. După 18 aprilie 1945, conform unor hotărâri ale autorităţilor superioare de stat ale URSS, a urmat o serie de măsuri de constrângere a mănăstirii Condriţa, confirmate de documente oficiale din perioada imediat următoare ale autorităţilor RSS Moldoveneşti şi ale Uniunii Sovietice, prin care în incinta locaşului a fost deschisă o şcoală de silvicultură, dislocată în 5 clădiri ale mănăstirii cu săli de studii, cămin pentru elevi şi corpul didactic. Până în noiembrie 1946 structurile respective de stat au pregătit o serie de alte hotărâri, prin care şcoala de silvicultură îşi lărgea activităţile cu perspectiva de a se transforma într-un tehnicum de specialitate, având nevoie de noi spaţii, laboratoare, terenuri experimentale, sală de muzeu etc. Drept urmare, toate proprietăţile imobile, toate terenurile agricole ale mănăstirii treceau în posesia noii instituţii de învăţământ, iar mănăstirea urmând a fi, de facto, lichidată. Autoritățile își argumentau decizia afirmând că în republică nu se putea găsi un loc mai potrivit pentru o şcoală de silvicultură, iar fostul schit era înconjurat de întinsele păduri ale mănăstirii Căpriana. În realitate însă, toate construcţiile şi terenurile agricole erau în delăsare, căci aici rămăseseră doar 13 monahi, dintre care 8 erau de vârstă înaintată şi inapţi de muncă. Prin aceleaşi decizii, cei 13 monahi urmau să fie transferaţi la mănăstirea Hâncu, unde, chipurile, existau toate condiţiile pentru activitatea lor monahală normală86.

Printr-un alt document, din 3 aprilie 1946, în care se raporta despre lucrul efectuat între 1945 şi 1946 privind „cercetarea” situaţiei mănăstirilor din RSS Moldovenească, Condriţa, dar şi Hâncu (unde urmau să fie transferaţi cei 13 monahi condriţeni) erau trecute într-o listă de 10 mănăstiri cu stare materială precară, în delăsare, în plan economic slabe şi în decădere totală, arătându-se, totodată, că în mănăstire sălăşluiau la acea dată 18 monahi şi avea în posesie 52 ha terenuri agricole, precum şi o moară cu motor cu aburi nerentabilă87. Drept urmare, prin documentul din 3 iunie 1947 proprietăţile mobile şi imobile au fost trecute în posesia şcolii de silvicultură, iar comunitatea monahală de la Condriţa a fost contopită cu cea de la Căpriana88. Închiderea mănăstirii Condriţa de către autorităţile sovietice a fost prezentată în documentele ulterioare drept  „autodizolvare”89.

După 1947 mănăstirea a fost jefuită, cimitirul şi diferite acareturi distruse. Un martor ocular din satul Condriţa, şi anume Anton Daşchevici, îşi aminteşte că prin 1946 o parte din clădirile mănăstirii erau deja ocupate de şcoala de silvicultură. În 1947 mănăstirea a fost închisă definitiv, iar călugării împreună cu ultimul lor stareţ au fost duşi la Chişinău. Mănăstirea avea pe atunci, îşi aminteşte acelaşi Anton Daşchevici, „pământ destul, vii, livezi, două mori, oi, vaci, porci … Când au venit ruşii, au dus de aici o caravană întreagă de care cu pâine” (cereale)90, de unde ar mai rezulta că în realitate acareturile şi proprietăţile funciare mănăstireşti nu erau atât de delăsate cum încercau să prezinte situaţia autorităţile oficiale.

Dar jefuirea mănăstirii Condriţa a continuat şi după închiderea ei. După cum reiese dintr-o dare de seamă din 15 ianuarie 1948 a împuternicitului Sovietului cu afaceri ale Bisericii Ortodoxe Ruse în RSS Moldovenească (P. N. Romenski), în 1947, la 26 iunie, 8 clopote (cu greutatea totală de 3 707 kg), reprezentând întreaga gamă de la mănăstirea Condriţa şi de la câteva biserici din Chişinău, au fost scoase şi pregătite pentru a fi expediate la Moscova pentru catedrala Patriarhiei Ruse. La 1 octombrie 1948, episcopul Nektarie raporta de la Chişinău patriarhului Aleksie I că aceste clopote n-au putut fi expediate deoarece scoaterea clopotelor de la Condriţa a trezit mare nemulţumire din partea populaţiei, transformându-se într-o adevărată revoltă, fiind nevoie de intervenţia miliţiei, „căci credincioşii din partea locului voiau să deschidă aici o biserică de mir”. Clopotele au continuat să rămână la Chişinău, o decizie finală urmând să fie luată mai târziu91. Soarta lor ulterioară însă a rămas necunoscută până astăzi. Şcoala de silvicultură de la Condriţa a fost închisă în 1960, iar după această dată fostul complex monahal a fost transformat în tabără de odihnă pentru copii. Cele două biserici au fost folosite una ca sală de festivităţi, alta ca sală de cinema. Toate frescele au fost nimicite şi văruite…

Mănăstirea Condriţa a fost redeschisă în 1993 de PS Episcop Petru Păduraru, locţiitor de mitropolit al Basarabiei, fiind trimis aici arhimandritul Filaret (Theodor Pancu). El a găsit ansamblul monastic părăsit şi devastat. Într-o stare ceva mai bună era doar biserica Sfântul Nicolae, în care s-a aflat clubul, pe când biserica Adormirea Maicii Domnului era fără acoperiş şi avea, pe exterior, tencuiala căzută. În scurt timp, aici s-a format o comunitate de 12 fraţi de ascultare. Cu ajutorul credincioşilor din sat şi din împrejurimi, în primii ani s-au construit 2 corpuri de case cu un nivel, restabilită catapeteasma (păstrată la Noul Neamţ)92, conservate unele fragmente de pictură murală din biserica Sfântul Nicolae, reparate bisericile, ambele sfinţite în 199693. Până în luna mai 1995 mănăstirea de la Condriţa s-a aflat în cadrul Mitropoliei Basarabiei, după care trece sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei.

La 21 noiembrie 1996, din motive necunoscute, sediul din lemn al stăreţiei mănăstirii a ars până la temelie, fiind nimicite cărţile şi icoanele vechi, arhiva mănăstirii, obiecte preţioase de cult94. Din notele de călătorie la mănăstirea Condriţa ale lui V. Ladaniuc aflăm că pe la 1995 mănăstirea avea 7 călugări (un arhimandrit, 3 ieromonahi, 2 ierodiaconi, un monah) şi 6 fraţi în ascultare. De asemenea, mănăstirea avea în posesie 2 ha de pământ arabil şi un camion95.  Din 2005 administrator al mănăstirii este protoiereul Veaceslav (Șpac), iar stareţ este Vladimir (Trelea), comunitatea are în prezent 5 monahi și 3 preoți. Mănăstirea posedă 4 ari terenuri agricole. Bisericile zidite în anii ’90 ai sec. XIX dăinuiesc până astăzi, fiind în reparare și renovare. Actualmente se pictează în stil neobizantin interiorul bisericii Adormirea de către Gheorghe Movilă și Victor Ganziuc.

Biblioteca Condriţei
Constituirea bibliotecii schitului Condriţa a durat din sec. XVI până în sec. XIX. De la bun început schitul urma să aibă strictul necesar de cărţi pentru oficierea slujbelor religioase, atât manuscrise, cât şi tipărite. O parte din ele provin din donaţii, altele au fost cumpărate de diriguitorii schitului, cum a făcut-o, de exemplu, pe la 1806 stareţul Condriţei Serafim.

Cele mai vechi însemnări de donaţie a unor cărţi la schitului Condriţa sunt: una – din 1745, fiind vorba de un Apostol tipărit la Lvov de Ivan Fiodorov în 1574, dăruit de ieromonahul Nicolae cu ocazia sărbătorii „Vovideniei Sfintei Născătoare de Dumnezeu”, şi a doua – din iunie 1784, când Teodor Nani dăruiește o Evanghelie grecoromână, editată la Bucureşti în anul 1693.

Din 1874 datează şi cea mai veche descriere a colecţiei de cărţi de la schitul Condriţa, efectuată de M. Ganiţchii, care a descris 14 volume. La acea dată biblioteca schitului nu avea un catalog, cărţile manuscrise şi cele mai vechi tipărituri se păstrau în cufăre speciale din cafasul bisericii. Călugării au răspuns cu amabilitate la dorinţa vizitatorului M. Ganiţchii, colaborator la Revista Eparhială din Chişinău, de a vedea cărţile, informându-l că au la schit şi „cărţi ruseşti” (evident, slavoneşti – n.n.). Această informaţie, precum şi faptul că slujba religioasă se oficia în „moldoveneşte”, după cum arată acelaşi M. Ganiţchii, ne face să credem că în biblioteca schitului existau la acea vreme şi destule cărţi în limba română. Drept exemplu în această privinţă ne poate servi o inscripţie de pe un Octoih, tipărit la Buzău în 1700: „Această carte …(loc tăiat) egumenul Căprienei în schitul Condriţa” („сию книгу… игумен Киприана в скиток Кондрицу”)96. Când şi în ce împrejurări a ajuns cartea în mâinile unui egumen de la Căpriana, ca acesta din urmă să o dăruiască schitului Condriţa, nu ştim. Un lucru s-ar putea spune cu mult temei, şi anume că acest exemplar a avut o soartă interesantă. Astfel, dintr-o altă inscripţie de pe acelaşi Octoih aflăm că imediat după ce a fost tipărită lucrarea „… este dată de pomeană de măriia domnu nostru Io Constandin Băsărab voevod (Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti (1688–1714) – n.n.), la biserica din târgu în Craiova, unde esti hramul Uspenie Bogorodiţe… dechemvrie 1 dni 7250 (sic!, corect ar fi 7209) (1700) ”97.

Din păcate, deoarece M. Ganiţchii nu cunoştea limba română, el descrie doar o parte din cărţi, pe cele slavoneşti şi ruseşti, trecând în lista sa câteva codice manuscrise şi mai multe tipărituri. Alte informaţii despre unele cărţi manuscrise ale schitului Condriţa aduce pe la sfârşitul sec. XIX cunoscutul slavist basarabean A. I. Iaţimirschi. În perioada interbelică noi date sunt oferite de Alexandru David98, Dimitrie Balaur99 și Petre Constantinescu-Iaşi, care constată prezenţa în biblioteca mănăstirii a peste 60 de titluri, dintre care mai multe în două exemplare100. Informaţii sporadice despre unele exemplare de cărţi din biblioteca aceleiaşi mănăstiri se întâlnesc în lucrările lui Paul Mihail101, Valentina Ovcinicova (Pelin)102 ş.a. În ultimul timp au apărut date suplimentare privind biblioteca Condriţei grație eforturilor lui Pavel Balan, Igor Cereteu, precum şi investigaţiilor în Arhiva Naţională a Republicii Moldova şi în Secţia de manuscrise a Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Universităţii „Al. Ioan Cuza” din Iaşi. Toate acestea ne-au permis să reconstruim componenţa bibliotecii schitului Condriţa, constituită pe parcursul sec. XVI–XIX. Cu o primă încercare de a prezenta unele completări la descrierea lui M. Ganiţchii au veni t şi autorii studiului de faţă103.

În urma investigaţiilor s-a reuşit identificarea a 72 de cărţi din sec. XVI–XX, care au aparţinut schitului, inclusiv 13 codice manuscrise (10 slavoneşti, 2 româneşti şi unul grecesc) şi 59 de cărţi tipărite, ce provin din mai multe centre tipografice est-slave (Lvov, Moscova, Kiev şi Sankt Petersburg), apoi româneşti (Bucureşti, Buzău, Sibiu, Iaşi, Neamţ, Râmnic, Blaj şi Viena), inclusiv basarabene (Chişinău) în limbile slavonă şi română.

Prezenţa acestor cărţi manuscrise şi vechi tipărituri la schitul Condriţa demonstrează anumite legături ale acestui locaş călugăresc din Moldova cu centre tipografice şi monahale din întreaga lume românească şi cea estslavă. Pe de altă parte, ar putea să corespundă adevărului afirmaţia lui M. Ganiţchii conform căreia la o anumită etapă istorică, se prea poate, în ultimele decenii ale sec. XVIII, să se fi stabilit la schitul Condriţa un anumit grup de călugări din pământurile vest-ucrainene104 în condiţiile celei din urmă împărţiri ruşinoase a Poloniei între Prusia, Austria şi Rusia, după închiderea de către autorităţile austriece a Schitului Mare din Pocuţia sau a altor aşezări monahale din Galiţia.

Întreaga informaţie culeasă din sursele menţionate mai sus este prezentată în ordine cronologică, dar mai întâi cele manuscrise, după care urmează cărţile tipărite.

Codice manuscrise:
1. Mineu pe luna mai (Месячная Минея за май), manuscris slavon din anii ’40–’50 ai sec. XVI scris în Moldova, 144 f. La sfârşitul sec. XVII se pare că era în posesia mănăstirii Condriţa, însemnarea pe f. 1-4: „Această carte, anume Minei den luna lui mai ce se cheamă, 7162 (1653) meceaţa septembrie 26 o au fost liat (!), când au venit Timuş cu căzacii şi au perit de iau bătut ungurii şi leşii, şi muntenii cu moldovenii la Suceava. O au cumparat Irimia Murguleţ la unguri şi iar o am dat în sfânta becearică la Arhanghel în Suceava, de unde au fost, ca să-m fie de ertare de păcate mie şi părinţilor, şi fraţilor miei”. La f. 43: „V leato 7169 (1661) meceaţa aprilea. Atunce au ploat ploaea de grâu şi de orzu între Iaşi şi între Ţuţora în zilele lui Stefan voevod, ficiori lui Vasile vodă celui bătrân. Şi atunce au murit Vasile voevod în Ţarâgrad şi l-au adus ficiorul în Ţara Moldovei, şi l-au îngropat în Iaşi la a lui măneastire, la Trei Sveatitelea. Şi într-acel an ce trecuse atunci au fost foamete mare, căt mănca oameni păne de rănsea şi de paporă, în domnia lui Ştefan vodă, ficiori lui Vasilie vodă”. La f. 43v: „Aice au scris Aftănasie ţipcovnic ot sveatiini Neculai în zilele lui Antioh voe[vo]d, ficiorul lui Cantemir vod[ă], v let 7202 (1694) mis[seţa] Mai 11”. Tot acolo: „Aice am scris eu, Neculai, în zâlile lui Grigori vod[ă] let 7234 (1726) mai 16”. Pe f. 153v-154v aflăm o însemnare de la mijlocul sec. XIX: «Явитель сего с[вя]то Николаевского Кондрицкого монастыря высoкoпреподобнейшему во иеромонах, прeчeстному о[т]цу, не знати якому вручить, не знати што и кому, и куда. Пошел би за ним, но он кто знает, где обращается … (mai departe urmează textul în limba polonă) вельможный мой добродетель» Cartea a fost adusă la Noul Neamţ, între anii 1875 şi 1898105.

2. Minee pe lunile octombrie (Месячная Минея за октябрь), manuscris slavon din sec. XVI (datarea lui M. Ganiţchii)106.

3. Miscelaneu de învăţături pentru Postul Mare (Сборник великопостных поучений), manuscris slavon din sec. XVII, scris în Moldova107.

4. Protopsalt, manuscris grecesc, 250 file, a doua jumătate a sec. XVII, Moldova. Miscelaneu cu compoziţii muzicale la liturghie în psaltichia veche grecească, inclusiv o compunere a mitropolitului Anastasie Crimca „Versuri de plângere ale omului căzut în păcat către sufletul său”108. Însemnare în limba română la începutul cărţii: „Această sfântă carte ce se numeşte Protoplastu s-au legat şi s-au înnoit cu cheltuiala smeritului întru ieromonah Agapie ot Voroneţ în zilele blahocestivului Ioan Mihail Racoviţă 1703–1705, 1707–1709, 1715–1726 voevod, întru a treia a lui domnie, văleatul din facerea lumii 7226 (1718), meseaţa avgust 3 dni”. Codicele ajunge în colecţia Condriţei la o dată ulterioară necunoscută, fiind atestată la schit de A. I. Iaţimirschi la sfârşitul sec. XIX.

5. Omiliile cuviosului nostru părinte Macarie al Egiptului (Главизны преподобного отца нашего Макария Египецкого) manuscris slavon din sec. XVIII109.

6. Viaţa mitrtopolitului Dimitrie al Rostovului (Житие иже во святых отца нашего Димитрия митрополита Ростовского, новоявленного чудотворца) în manuscris slavon, alcătuită de un anonim şi copiată ulterior de Arsenii, mitropolitul Rostovului. Manuscrisul mai conţine materiale din 1757 privind descoperirea moaştelor mitropolitului Dimitrie, o cărticică de rugăciuni din 1702, şi alte materiale cu conţinut religios. Manuscrisul poate fi datat aproximativ cu a doua jumătate a sec. XVIII110.

7. Filotei, monah al mănăstirii Cupina cu hramul Născătoarei de Dumnezeu de la Sinai, capitole despre trezvie şi rugăciuni cu prologuri” (Филофея инока игумена обители Купины Пресвятыя Богородицы, яже в Синаи, главизны о трезвении и молитве с предисловием), manuscris slavon din sec. XVIII111.

8. Pateric alfabeti sau cuvinte îndreptate ale cuvioşilor părinţi cu o predoslovie la carte (Патерик алфавитный, или словеса исправлений преподобных отец, с предисловием в книгу), manuscris slavon din sec. XVIII112. Valentina Pelin îl identifică cu „Pateric alfabetic din Ierusalim; Pateric de chit”, 413 f., din colecţia mănăstirii Noul Neamţ, cu ştampila mănăstirii şi numărul de inventar din anul 1932 (fila 1), cu următoarele însemnări pe foaia de titlu: «Написана книга сия глаголемая Патерик скитский при обители свято-Николаевской церкви, нарецаемой Дилянской в лето от рождества Христосова 1779» (Este scrisă această carte numită Pateric de schit la mănăstirea bisericii Sfântul Nicolae, numită Dileanski în anul de la naşterea lui Hristos, 1779); la filele 144v-148: «Сия книжица схимонаха Ворфоломея» (Această cărticică este a schimonahului Vartolomeu), fila 13 semnătura unui posesor Николай Мераневич (Nicolai Meranevici)113.

9. Sbornic (Сборник), texte ce cuprind „cuvântul cuviosului nostru părinte Efrem”, precum şi extrase din diferiţi părinţi şi învăţători ai bisericii, manuscris slavondin sec. XVIII114.

10. Arătarea temeinică a deosebirilor dintre bisericile ortodoxă greacă şi cea romano-papală, alcătuită în cea mai scurtă formă, pentru ştiinţa celor, care nu au posibilitate să exerseze multă vreme în cărţile duhovniceşti (Основательное разностей показание между провославною греческою и римскою папскою церковью, сочиненнoe в самой краткости, ради знания тем, которые не могут в долгом богословском книге чтении упражнятися), 1741. Manuscrisul are şi o interesantă inscripţie în limba slavonă: «Сия книга от синодального члена,  ставропигиального Новоспаского, что при великом граде Москве, монастыря архимандрита Мисаила Чирскаго в ставропигиальной Крестовоздвиженской велико- скитской, что на Покутью, монастырь дана вкладом, для поминовения родителей своих и своего и сродников своих. Месяца мая 7 дня 1761 году, в великом граде Москве.» („Această carte este de la membrul sinodal al mănăstirii stavropighiale Novospaskii din preajma marelui oraş Moscova, a arhimandritului Misail Cirskii în mănăstirea stavropighială Marele Schit cu hramul Înălţării Sfintei Cruci, mănăstire ce se află în Pocutia, este dată în dar pentru pomenirea părinţilor mei, a mea şi a rudelor mele. În luna mai în a 7 zi anul 1761, în marele oraş Moscova”)115.

11. Plângerea la mormântul stareţului Paisie de la toţi copiii săi duhovniceşti. (Нагробное рыдание старцу Паисию от всех чад его духовных), manuscris slavon. Plângerea e alcătuită în versuri compuse de ieromonahul Efrem (Ioan) Diakovskii, în călugărie Ioan, în mănăstirea Neamţ din Moldova, în anul 1794.

12. Evhologiu român, manuscris de scriere veche, fără dată, în 80 , pe scânduri116. 13. Evhologiu, fără file de la început şi sfârşit, în 80 117.

Cărţi tipărite:
14. Apostol tipărit de Ivan Feodorov la Lvov în 1573–1574. Însemnare pe fila 3–18 «Сiю книгу Ап[o]cт[o] ль даю до храму Воведения (!) пр[е]с[вя]тiя Б[огоро] д[и]ци за отпущенiе греховъ своихъ в монастырь Кордрицу року 1745 iеромонахъ Николай»118 (Această carte Apostol o dăruiesc la hramul „Vovideniei Sfintei Născătoare de Dumnezeu” pentru iertarea păcatelor mele la mănăstirea Condriţa în anul 1745. Ieromonah Nicolae).

Dintre cărţile tipărite mai vechi M. Ganiţchii descrie doar 6 exemplare, care au văzut lumina tiparului în sec. XVII – începutul sec. XIX la Lvov, Kiev, Moscova şi Sankt Petersburg, toate fiind în limba slavonă. Dintre acestea cele mai veche sunt:

15. Trebnicul lui Arsenii Jeliborschii, episcop al Lvovului, Haliciului şi Cameneţ-Podolskului, tipărit în Lvov în propria-i tipografie, în anul 1645 119;

16. Anfologhion sau Trifologhion, editat de către Frăţia Ortodoxă din Lvov în anul 1686;

17. Evanghelie greco-română, Bucureşti, 1693. Pe fila a 4-a: „Această dumnezeiască şi sfântă Evanghelie fiind a noastră părintească am dat-o la sfânta mănăstire Condriţa, danie pentru sufletele noastre şi a tot neamul nostru, ca să se pomenească la sfântul jertvenic şi nicărui de la sfântul schit, nimeni să nu aibă voe să a o răzleţi şi s-au încredinţat la cinstă mănă sfinţiei sale părintelui Iosif ieromonah … ca să fie la sfântul schit nemişcată în vechi . 1784 Iuni … Tudor, Angheluşa şi fiii lor”120. În 1928 cartea se afla în biserica satului Găleşti, judeţul Lăpuşna;

18. Octoih, Buzău, 1700, în limba română, tipărit de episcopul Mitrofan. Îsemnare: „Această carte ….(loc tăiat) egumenul Căprienei în schitul Condriţa” («сию книгу… игумен Киприана в скиток Кондрицу»)121;

19. Mineu de obşte (Общая Минея), editat la Moscova în 1706122;

20. Adevărata îndreptăţire pentru a creştinilor drept credincioşi… (Истинное оправдание правоверных христиан, крещением поливательным во Христа крещаемых…). Sankt Petersburg – Moscova, 1724123.

21. Acatiste sufletului cu canon şi alte rugăciuni folositoare, tipărit în Lavra Pecerska din Kiev în anul 1754.

22. Liturghie, Iaşi, 1759 124.

23. Evanghelie, Iaşi, 1762, Grigore Stanovici tipograf125.

24. Octoih, Râmnic, 1763,

25. Triod, Bucureşti, 1769 126.

26. Molitvenic, Râmnic, 1782 127.

27. Catavasier, Blaj, 1793.

28. Ceaslov, Iaşi, 1797.

29. Teofilact Tâlcuire la cele 4 evanghelii, Iaşi, 1805 128.

30. Liturghier, Chişinău, 1815 129.

31. Molibnic, Chişinău, 1815 130.

32. Octoih de canoane pentru Povecerniţă, Neamţ, 1816 131.

33. Psaltire, Neamţ, 1817 132.

34. Noul Testament, Sankt Petersburg, 1817 133.

35. Ceaslov, Iaşi, 1817. Însemnare pe copertă: „Această carte am cumpărat la Sfântul Ierusalim pi când trăiam acolo la 1857. Ioan Ciachir păcătosul”. Mai jos: „Acest Ceaslov cu zece acatiste este al meu posluşnic Teodor Braghin din schitul Condriţa, 1893, mai 23 zile”. Şi mai jos: „Acest Ceaslov cu tipărire din Iaşi e cumpărat de mine de la monahul Damian cu preţul 11 ruble argint, în anul 1893 din numărul cărţilor cu nr. 3 nevrednicul posluşnic Theodor Braghin al schitului Condriţa şi e dăruit sfintei biserici Arhanghelii Mihail şi Gavriil în satul Malcoci pentru vecnica mea pomenire cu rudele. Al schitului Sfântul Nicolae – Adormirea Condriţa, nevrednicul Teodor Gheorghe Braghinov”134.

36. Despre pomenirile anuale în diferite locuri a marilor împăraţi şi împărătese, ţari şi ţarine şi a înaltelor lor familii (O бывшем повсегодно в разных местах поминовения по Великом Государех и Императрицах по Царех и Царицах, и по Высоком их фамилиях). Кишинев, 1818. După cum se observă din însemnarea marginală de pe această carte, a aparţinut pe la 1823 ieromonahului Rafaul de la Condriţa („1823. Иеромонаха Рафаил Кондрицкий”). În prezent exemplarul se află în Fondul Mănăstirii Noul Neamţ din Arhiva Naţională a Republicii
Moldova135.

37. Carte folositoare de suflet, Iaşi, 1819 136.

38. Trebnic, Chişinău, 1820 137.

39. Molitvenic, Chişinău, 1820 138.

40. Datoriile presbiterilor de popor, Chişinău, 1823 139.

41. Tipicon, Chişinău, 1823 140.

42.Theoreticon, Viena, 1823. Pe forzaţ I: „Acest Theoreticon al meu esti cumpărat împreună cu alte cinci cărţi, care să cuprind în tomul cărţilor bisericeşti cu preţul 9 rub. 50 c. argint din mănătirea Cuşălăuca. Anul 1857, octovri 18 zile. Ion. Panuţ”; la p. 11: „Constantin Orbu”; pe foaie albă la sfârşitul cărţii: „Aciastă carte este a mia proprie. Augustin Orbu dinSfânta Monastire Condriţa. Anul 1944, 18 august”141.

43. Îndrumarea cântarii de mulţămire şi de rugăciune către Domnul Dumnezeu… (Последовательние благодарственного и молебного пения ко Господу Богую… ). Moscova, 1826 142.

44. Rânduiala pomenirii oştilor, Chişinău, 1826 143.

45. Triod, Blaj, 1831144.

46. Învăţătura către preotul nou, Chişinău, 1833.

47. Ceaslov, Mănăstirea Neamţ, 1835.

48. Vieţile sfinţilor, Iaşi, 1836 145.

49. Penticostar, Sibiu, 1841146.

50. Datoriile călugărilor unii către alţii, Chişinău, 1841 (3 exemplare)147.

51. Catehisis pe larg, Chişinău, 1844 148.

52. Evanghelie, Neamţ, 1845 149.

53. Acatistul Maicii noastre Parascheva, Iaşi, 1849 150.

54. Penticostar, Chişinău, 1853 151 .

55. Evanghelie, Neamţ, 1855 152.

56. Rânduiala de rugăciuni, Chişinău, 1855 153.

57. Evanghelie, Chişinău, 1855 154.

58. Topicon , Chişinău, 1857 155.

59. Psaltire, Chişinău, 1857 156.

60. Trebnic, Chişinău,1859 157.

61. Liturghie, Neamţ, 1860 158.

62. Liturghie, Chişinău, 1860 159.

63. Chiriacodromion, Chişinău, 1860 160.

64. Antologhion, Chişinău, 1861 161.

65. Ceaslov, Chişinău, 1862 162.

66. Triodion, Chişinău, 1862 163.

67. Slujba de Metodiu şi Chiril, Chişinău, 1865 164.

68. Acatistul Marelui Mucenic şi tămăduitor Pantelimon, Iaşi, 1865 165.

69. Ceaslov, Chişinău, 1867 166.

70. Izvodul ţarilor către pomenire, Chişinău, 1869 167.

71. Noul Testament, Bucureşti, 1885 168.

72. Trebnic, Chişinău, 1909 169.

Legenda întemeierii mănăstirii Condriţa În anii ’30 ai sec. XX, Dimitrie Micşunescu, fiind într-o vizită la mănăstirea Condriţa, înregistrează din spusele arhimandritului Theofan Braghiş o scurtă legendă a întemeierii acestui aşezământ monahal, atribuită unei persoane pe nume Condrea: nu departe de mănăstire (…) pe vremuri locuia în ascuns un vestit bandit, Condrea, care, în urma crimelor săvârşite, s-a retras în peştera din propiere şi de la care şi-ar fi luat şi mănăstirea numele de Condriţa170. O variantă a legendei înregistrează în aceeaşi perioadă şi folcloristul basarabean Gheorghe V. Madan171.

Anexă

Stareţii schitului şi mănăstirii Condriţa 
Nicolae –1743
Anonim – 1772 – 1783
Iosif – 1783
Serafim – 1786 Egumen concordant173 Serafim – 1795–1805, econom la Condriţa – Serafim
Serafim „nacialnic”, econom, diriguitor – 1 martie 1806–mai 1809, 1809–1810
Taddeu –1813–1816
Rafail (Roman Mokriţki) – mai 1816 –1828
Theofilact – 12 decembrie 1828 – †decembrie 1829
Iacob – 14 decembrie 1828– 6 aprilie 1833
Vitalie –aprilie 1833 – 23 octombrie 1836
Theodosie (Theodor Peretiatkevici) – 23 octombrie 1836 – †12 decembrie 1836
Silvestru (Simion Damilov) – decembrie 1836 – octombrie 1837
Dimitrie –1838 – 1839 iunie
Anastasie (Andrei Buzu) – iulie 1839 – †1844
Rafail (Roman Mokriţki) – noiembrie 1844 – †8 martie 1845
Silvestru (Simion Damilov) – 1846– mai 1850
Varsonofie (Vasile Furtună) – 7 mai 1850 – martie 1867
Nicodim (Nicolae Haitu) – 1 aprilie 1867 – 1870
Paisie (Petru Vasiliţă) – 1870–1878
Theofan (Theodor Ursu) – 1878 – septembrie1901
Samuel (Spas Damianov) – 10 septembrie 1901 –octombrie 1907
Vladimir (Vasili Bocikarov) – 5 octombrie 1907 – 12 decembrie 1916
Daniel (Dumitru Grozavu) – martie 1918 – 5 iulie 1924
Paisie – 1–2 mai 1924 – 1930 Theodosie –1930 – † aprilie 1933
Theofan (Theodor Braghiş) –22 aprilie 1933–martie 1936
Hrisant (Hristofor Nicolau) –27 martie 1936–aprilie 1944
Augustin (Constantin Orbu) – aprilie – august 1944
Sebastian (Ştefan Boşcăneanu) – 1944 – martie 1947
Filaret (Theodor Pancu) – 19 mai 1993 – 2005
Vladimir (Trelea) 2005 – până în prezent

Andrei Eșanu, Valentina Eșanu

material elaborat în cadrul  Institutului de Studii Enciclopedice a AŞM

© Foto: Pr. Mihail Bortă

NOTE şi referinţe bibliografice:

1 DIR A, veacul XVI, vol. I, 1953, p. 108-109, doc. 105.
2 DIR A, veacul XVI, vol. II, 1951, p. 22-24, doc. 23.
3 DIR A, veacul XVI, vol. III, 1951, p. 211-213.
4 МEФ, том.1, 1961, с. 74-77.
5 DIR A, veacul XVII, vol. IV, 1956, p. 518- 520. Document îndoielnic nr. 2.
6 A ctul din 5 iulie 1795 (Серафим, Гербовецкий архимандрит. Описание Гербовецкого Свято-Успенского монастыря, состоящего в
Кишиневской Епархии, в КЕВ, 1874, № 16, с. 585-586).
7 MEF, vol. VI, p. 187-192.
8 Micşunescu Dimitrie, Vizitând mănăstiri (Apud: Ciocanu S. Un monument de arhitectură tradiţională. Biserica Sf. Nicolae a mănăstirii Condriţa
(Basarabia), în AD, 1998, nr. 4, p. 29-31).
9 C iocanu S. Un monument de arhitectură tradiţională. Biserica Sf. Nicolae a
mănăstirii Condriţa (Basarabia), în AD, 1998, nr. 4, p. 29-31.
10 C iocanu Sergius, Începuturile mănăstirii Condriţa, p. 49-50.
11 A ntimis, acoperemânt liturgic pe care sunt reprezentaţi punerea în mormânt şi patimile lui Hristos, care se aşază pe altarul Bisericii la liturghie (Bria Ion, Dicţionar de teologie ortodoxă, Bucureşti, 1994, p. 23).
12 Cuviosul Paisie de la Neamţ (Velicicovschi). Autobiografia unui „Stareţ”. Viaţa „Stareţului” Paisie scrisă de monahul Mitrofan, Sibiu, 1996, p. 20, 162. Vezi şi Pelin Valentina, Mărturii , p. 15.
13 Поздеева И. В., Ерофеева В. И., Шитова Г. М., Кириллические издания XVI – 1641 год, Москва, 2000, с. 25.
14 P elin Valentina, Mărturii, p. 15-16.
15 MЕФ, том. VII, 1975, партя I, п. 96. Fapt, menţionat pentru prima dată în studiul Eşanu Andrei, Eşanu Valentina, Mănăstirea Condriţa, în Idem, Moldova medievală. Structuri executive, militare şi ecleziastice, Chişinău, 2001, p. 240.
16 P elin Valentina, Mărturii, p. 15-16.
17 Защук А., Материалы, с. 204.
18 Ганицкий М., Рукописи и старопeчатные книги в Кондрицком ските, в КЕВ, 1874, Отд. неофиц. 22, с.841.
19 Ibidem, с. 829-830.

20 Eş anu Andrei ş.a., Mănăstirea Căpriana, p. 182-183, doc. 48.
21 C iocanu Sergius, Începuturile mănăstirii Condriţa, p.44.
22 Ibidem.
23 Ibidem.
24 Ibidem.
25 P uiu V. Monastirea Condriţa, în Puiu V. Monastirile din Basarabia, p. 30.
26 După datele catagrafice din 1809, la schitul Condriţa vieţuiau 15 călugări (Tomescu Constantin, Ştiri catagrafice din Biserica Moldovei în 1809, în AB,1931, nr. 2, p. 73).
27 Ibidem.
28 C iocanu Sergius, Începuturile mănăstirii Condriţa, p.44.
29 ANRM, F. 220, inv. 3, d. 760.
30 Ганицкий М., Рукописи и старопечатные книги в Кондрицком ските, в КEB, 1875, Отд. неофиц. 22, с.829.
31 Ibidem, с. 829-830.
32 C emârtan R., Mănăstiri basarabene. Butuceni, în Ţara (Chişinău), nr. 36, 16 mai, 2000, p. 4. Iniţial, conform deciziei mitropolitului, călugării de la Peştera în frunte cu Rafail urmau să fie strămutaţi la schitul Suruceni, dar la rugămintea Consistoriului, dat fiind faptul că la Suruceni erau monahimoldoveni, grupul de la Peştera a fost aşezat la schitul Condriţa (AB, 1938, nr, 1, p, 43-44).
33 Ганицкий М., Монастыри в Беcсарабии, в КEB, 1883, № 16, с. 541.
34 P robabil, şi până la această dată schitul a purtat acelaşi hram.
35 ANRM, F. 205, inv..1, d.1733, f. 1, 3; Ciocanu Sergius, Începuturile mănăstirii Condriţa, p. 45.
36 ANRM, F. 205, inv. 1, d. 2802, f. 1-2; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 3801, f.1.
37 ANRM, F. 205, inv.1, d. 2802, f.5.
38 S e admite că noua biserică de zid a fost înălţată pe ruinele altei biserici mai vechi (Ciocanu Sergius, Începuturile mănăstirii Condriţa, p.46).
39 Ibidem, f. 1-2.
40 ANRM, F. 205, inv.1, d. 3801, f.1.
41 Ibidem.
42 ANRM, F. 220, inv. 1, d. 907, f. 1, 1v, 2, 2v.
43 În luna mai 1823 biserica de lemn cu hramul Sfântul Nicolae a fost demontată şi vândută cu majoritatea lucrurilor ei locuitorilor satului Mănoileşti, ţinutul Orhei, unde a fost reasamblată şi sfinţită cu hramul Sfânta Parascheva (Ciocanu Sergius, Începuturile mănăstirii Condriţa, p. 46).
44 Крушеван П., Бессарабия, с. 148.
45 Ibidem.
46 ANRM, F. 205,inv. 1, d. 5857, f. 1 r, v.; Egumenii Rafail şi Iacov sunt atestaţi şi de către Мурзакевич Н., Сведения о некоторых провославных
монастырях. 18. Кондрицкий Николаевский мужескoй скит, в ЗOOИД, том. 11, 1850, Отд. II-III, с. 328.
47 ANRM, F. 205, inv..1, d. 6871, f.1 r., v.
48 Ibidem.
49 ANRM, F. 208, inv. 2, d. 1587, f. 80-80v.
50 P entru această perioadă Мурзакевич Н. prezintă o listă de egumeni, care nu se confirmă documentar (Мурзакевич Н., Сведения о некоторых
провославных монастырях. 18. Кондрицкий Николаевский мужеский скит, в ЗOOИД, 1850, том. 11, Отд. II-III, с. 328).
51 Защук А., Материалы, с. 204; Ганицкий М., Рукописи и старопечатные книги в Кондрицком ските, в КEB, 1875, Отд. неофиц. 22, с. 829.
52 U n pogon – echivalent cu 0,5 ha.
53 Ганицкий М., Рукописи и старопичатные книги в Кондрицком ските, в КEB, 1874, 22, с.840-841.
54 V arta Tatiana, Ţarismul şi chestiunea domeniilor mănăstirilor din Basarabia
(1812-1917), în D Rom,1997, nr. 1, p. 19.
55 Ibidem.
56 Пуришкевич М. В., Материалы, с.313-315.
57 Ганицкий М., Рукописи и старопeчатные книги в Кондрицком ските, в КЕВ, 1874, Отд. неофиц. 22, с. 830.
58 Ibidem, с.841.

59 Ibidem, с. 829.
60 Ibidem, с. 829-830.
61 Ibidem, p. 830.
62 ANRM, F. 1135, inv. 3, d. 210, f. 42.
63 C iocanu S., Un monument de arhitectură tradiţională. Biserica Sfântul. Nicolae a mănăstirii Condriţa (Basarabia), în AD, 1998, nr. 4, p. 29-31.
64 Ibidem.
65 I lviţchi Luminiţa, Mănăstirile şi schiturile din Basarabia, p. 95.
66 Объявление о пожертвованиях в пользу православного миссионерского общества, в КEB, 1890, 7, Отд. офиц., с. 291.
67 Ведомость поступлений в Кишиневский Епархиальный Училищный Совет за январь и февраль месяцы 1894 г., в КEB, 1894, 14-15, Отд.
офиц., с.235.
68 Отчет о церковно-приходских школах и школах грамоты Кишиневской Епархии за 1893-1894 учебный год, в КEB, 1894, 24, Отд.
неофиц. с. 802.
69 ANRM, F. 208, inv. 3, d. 2953, f. 25 r.,v.; 26 r.,v.
70 Eş anu Andrei ş.a., Mănăstirea Căpriana, p. 425-426.
71 Темелски Х., Монашеското братство на Зографския мaнaстир през 40-те и 50-те години на ХХ в., в Светогорска обител Зограф. Том 11, София, 1996, с. 164.
72 ANRM, F. 2, inv.. 1, d. 9587, f. 11.
73 Ibidem.
74 Темелски Х. Монашеското братство на Зографския мaнaстир през 40-те и 50-те години на ХХ в., в Светогорска обител Зограф. Том 11, София, 1996, с. 164.
75 Ibidem.
76 Ibidem.
77 Енев М., Двадесет и три мощехранителници от главната църква в Зографския манастир, в Светогорска обител Зограф. Том 11, София,
1996, с.352, 368-369. Tot aici este făcută o descriere amănunţită a raclei menţionate, vezi şi fotografia raclei.
78 Ibidem.
79 Ibidem.
80 Mănăstirea Condriţa, în Locaşuri sfinte, p. 28.
81 L adaniuc Victor, Condriţa, în Mănăstiri Basarabene, p. 45-46.
82 S tănoiu D., Congresul de la Căpriana, în BOR, 1924, nr. 6 (519), p. 367.
83 ANRM, F. 1135, inv. 3, d. 210, f. 41.
84 A gachi Alexei, Istoria mănăstirii Hâncu, 1677-2010, Chişinău, Pontos, 2010, p. 149.
85 L adaniuc Victor, Condriţa, în Mănăstiri Basarabene, p. 45-46.
86 C iocanu Sergius, Începuturile mănăstirii Condriţa, p. 51.
87 Православие в Молдавии, том 1, док. 28, с. 166-167, 172
88 Православие в Молдавии, том 1, док. 45, c. 224-225; док. 46, c. 226-226; док. 47, c. 228-229
89 Православие в Молдавии, том 1, док. 51, c. 240, 242.
90 Православие в Молдавии, том 1, док. 63, c. 310.
91 Православие в Молдавии, том 1, док. 80, c. 353.
92 L adaniuc Victor, Condriţa, în Mănăstiri Basarabene, p. 45.
93 Православие в Молдавии, том 1, док. 66,c. 331, примеч. 6. Informaţii mai ample despre „clopotele scoase de la fosta mănăstire Condriţa” aflăm dintr-o scrisoare datată cu 1947 a episcopului de Chişinău şi al Moldovei Venedict adresată patriarhului (Ibidem, том 1, vezi fotografia originalului inclusă în blocul de ilustraţii între pag. 96-97).
94 Bălan Pavel, Cetăţile sufletului. Mănăstiri şi schituri basarabene, Chişinău, ARC, 2001, p. 128.
95 Mănăstirea Condriţa, în Locaşuri sfinte, p. 28.
96 Danu Daniela, Stăreţia mănăstirii Condriţa a luat foc, în Libertatea, 1996 , nr. 48, 5 decembrie.
97 L adaniuc Victor, Condriţa, în Mănăstiri Basarabene, p. 41-49.
98 Mihail Paul, Mărturii, p. 164.
99 Ibidem.
100 Ганицкий М. Рукописи и старопечатные книги в Кондрицком ските, в КEB, 1875, Отд. неофиц. 22, с.823-829.
101 Яцимирский А. И., Mелкие тексты и заметки, в ИОРЯС, т. II (XXX), 1897, кн, 2, с. 358-360, прим. 1. Idem, А. И., Рукописи хранящихся в Ново-Нямецком монастыре, в Славянские рукописи Нямецком монастыря в Румынии, Москва, 1898, с. 89-91, № 13. Idem, Из истории славянской письменности в Молдавии и Валахии XV-XVI вв., Санкт-Петербург, 1906, с. LXIX, 155-157.
102 David Al., Tipăriturile româneşti în Basarabia, p. 224, după ediţia din 1934 a volumului I (1812-1880).
103 Balaur Dimitrie, Biserici din judeţul Lăpuşna, 1928 în manuscris la BCU, Iaşi. Ms. VI-74.
104 Constantinescu-Iaşi P., Circulaţia vechilor cărţi, p. 3-56.
105 Mihail Paul, Mărturii, p. 164.
106 Ovcinicova Valentina, „Acească carte …o au cumpărat Iremia Murguleţ …” (Note marginale la un Mineu din sec. XVI), în Patrimoniu. Almanahul bibliofililor din Moldova, vol. 1, Chişinău, 1987, p. 91-96. Ovcinicova-Pelin Valentina, Catalogul general al manuscriselor moldoveneşti păstrate în URSS. Colecţia Bibliotecii mănăstirii Noul-Neamţ (sec. XIV-XIX). , Chişinău, Ştiinţa, 1989, 121-124, nr. 14 (9).
107 Eş anu Andrei, Eşanu Valentina, Mănăstirea Condriţa, în Idem, Moldova medievală. Structuri executive, militare şi ecleziastice. Studii, Chişinău, 2001, p. 258-261.
108 Ганицкий М., Рукописи и старопечатные книги в Кондрицком ските, в КEB, 1875, Отд. неофиц. 22, с. 830.
109 L a sf. sec. XIX A.I. Jaţimirschii îl constată în biblioteca mănăstirii Noul- Neamţ (Яцимирский А. И., Рукописи хранящихся в Ново-Нямецком монастыре, в Славянские рукописи Нямецком монастыря в Румынии, Москва, 1898, с. 89-91, № 13). Astăzi codicele e în posesia ANRM (Ovcinicova Valentina, „Această carte …a fost cumpărată de Iremia Murguleţ …” (Note marginale la un Mineu din sec. XVI), în Patrimoniu. Almanahul bibliofililor din Moldova, vol. 1, Chişinău, 1987, p. 91-96. Ovcinicova-Pelin Valentina, Catalogul , 121-124, nr. 14 (9).).
110 Ганицкий М. Рукописи и старопечатные книги в Кондрицком ските, в КEB, 1875, Отд. неофиц. 22, с. 823, №2. Deşi autorul trece ambele mineie ca unul singur la nr. 2 din listă, ne raliem la opinia Valentinei Pelin că este vorba de două codice diferite un „Minei pe luna mai” şi altul „Minei pe luna octombrie”, datarea aparţinând lui M. Ganiţkii. Probabil, biblioteca Condriţei poseda toate cele 12 mineie dintre care către 1874 s-au păstrat doar două.
111 Яцимирский А.И., Mелкие тексты и заметки, в ИОРЯС, т. II (XXX), 1897, кн, 2, с. 358-360, прим. 1. Idem, Из истории славянской письменности в Молдавии и Валахии XV-XVI вв., Санкт-Петербург, 1906, с. LXIX, 155-
157. Pelin Valentina Mărturii, p.17.
112 Pelin Valentina Mărturii, p.17.
113 Яцимирский А. И., Из славянских рукописей. Тексты и заметки, в Ученые записки Императорского Университета, Москва, 24, 1899, с.
62-63. Pelin Valentina, Mărturii documentare despre schitul Condriţa înainte de 1783, în RIM, 2002, nr. 3-4, p.17.
114 Ганицкий М., Рукописи и старопечатные книги в Кондрицком ските, в КEB, 1875, Отд. неофиц. 22, с. 823,№ 3. 115 Ibidem, 1874, Отд. неофиц. 22, с.841-851, № 1.
116 Ibidem, 1875, Отд. неофиц. 22, с.824, № 4.
117 Ibidem, № 5.
118 Ovcinicova-Pelin Valentina, Catalogul Bibliotecii mănăstirii Noul-Neamţ (sec. XIV-XIX), 121-124, nr. 28 (15).
119 Ганицкий М.,Рукописи и старопечатные книги в Кондрицком ските, в КEB, 1874, Отд. неофиц. 22, с.824, № 6.
120 Ibidem, с. 824, № 7.
121 Ibidem, с. 824-825, № 8.
122 Catalogul bibliotecii SIABB, p. 15, nr. 46 (513).
123 Ibidem, p. 15, nr. 47 (517).
124 Поздеева И. В., Ерофеева В. И., Шитова Г. М., Кириллические издания XVI – 1641 год. Находки археографических экспедиций 1971-1993 годов поступившие в Научную библиотеку Московского
Университета, Москва, 2000, с. 25.
125 Ганицкий М. Рукописи и старопечатные книги в Кондрицком ските, в КEB, 1875, Отд. неофиц. 22, с.825.
126 Ibidem.
127 Balaur Dimitrie, Biserici din judeţul Lăpuşna, 1928, p. 408, în manuscris la BCU, Iaşi. Ms. VI-74.
128 Mihail P., Mărturii, p. 164.
129 Ганицкий М.,Рукописи и старопечатные книги в Кондрицком ските, в КEB, 1875, Отд. неофиц. 22, с.825.
130 Ibidem, c. 825-826.
131 Ibidem, с.825.
132 Constantinescu-Iaşi P., Circulaţia vechilor cărţi, p.38.
133 Ibidem, p.39.
134 Ibidem, p.39-40.
135 Ibidem, p.40.
136 Ibidem, p. 41.
137 Ibidem, p. 42.
138 Ibidem, p. 43.
139 David Al., Tipăriturile româneşti în Basarabia, p. 30.
140 Constantinescu-Iaşi P., Circulaţia vechilor cărţi, p. 45.
141 Ibidem, p. 45.
142 Ibidem, p. 46.
143 Ibidem, p. 46.
144 Balaur Dimitrie, Biserici din judeţul Lăpuşna, 1928, p. 616 în manuscris la BCU, Iaşi. Ms. VI-74.
145 Mulţumim colegului nostru dr. Nicolae Fuştei care ne-a pus la dispoziţie această informaţie.
146 Constantinescu-Iaşi P., Circulaţia vechilor cărţi, p. 46.
147 Ibidem, p. 47.
148 Ibidem, p. 47.
149 David Al., Tipăriturile româneşti în Basarabia, p. 62-63.
150 Constantinescu-Iaşi P., Circulaţia vechilor cărţi, p. 47.
151 Cereteu Igor, Cartea românească veche, p. 206-207, nr. 575.
152 Ганицкий М., Рукописи и старопечатные книги в Кондрицком ските, в КEB, 1875, Отд. неофиц. 22, c. 825.
153 Constantinescu-Iaşi P., Circulaţia vechilor cărţi, p. 47.
154 Ibidem, p. 47.
155 David Al. Tipăriturile româneşti în Basarabia, p. 77.
156 Bălan Pavel, Cetăţile sufletului. Mănăstiri şi schituri basarabene, Chişinău, ARC, 2001, p. 129, nr. 2.
157 Constantinescu-Iaşi P., Circulaţia vechilor cărţi, p. 48.
158 Ibidem, p. 48.
159 Ibidem, p. 48.
160 Ibidem, p. 49.
161 Ibidem, p. 49.
162 Bălan Pavel, Cetăţile sufletului. Mănăstiri şi schituri basarabene, Chişinău,
ARC, 2001, p. 129, nr. 3.
163 Constantinescu-Iaşi P., Circulaţia vechilor cărţi, p.49-50. Recent este identificat un exemplar al aceleiaşi ediţii în colecţia mănăstirii Condriţa
după redeschiderea ei (Bălan Pavel, Cetăţile sufletului. Mănăstiri şi schituri basarabene, Chişinău, ARC, 2001, p. 128, nr. 4). Să fie unul şi acelaşi
exemplar cu cel menţionat de Constantinescu-Iaşi P. în 1929
164 Constantinescu-Iaşi P., Circulaţia vechilor cărți, p. 50.
165 Ibidem, p. 50.
166 Ibidem, p. 50.
167 Ibidem, p. 50.
168 David Al., Tipăriturile româneşti în Basarabia, p. 116-118.
169 Constantinescu-Iaşi P., Circulaţia vechilor cărţi, p. 51.
170 Ibidem, p. 51.
171 Ibidem, p. 51.
172 Ibidem, p. 51.
173 David Al., Tipăriturile româneşti în Basarabia, p. 130-132.
174 Ibidem, p.134-136.
175 Ibidem, p. 139-141. Recent este identificat un exemplar al aceleiaşi ediţii în colecţia mănăstirii Condriţa după redeschiderea ei (Bălan Pavel, Cetăţile sufletului. Mănăstiri şi schituri basarabene, Chişinău, ARC, 2001, p. 128, nr. 5). Să fie unul şi acelaşi exemplar cu cel menţionat de Alexandru David Constantinescu-Iaşi P. în 1934
176 Constantinescu-Iaşi P., Circulaţia vechilor cărţi, p. 52.
177 Bălan Pavel, Cetăţile sufletului. Mănăstiri şi schituri basarabene, Chişinău, ARC, 2001, p. 129, nr. 6.
178 Constantinescu-Iaşi P., Circulaţia vechilor cărţi, p. 52.
179 Ibidem, p. 52.
180 Bălan Pavel, Cetăţile sufletului. Mănăstiri şi schituri basarabene, Chişinău, ARC, 2001, p. 129, nr. 7
181 Ibidem, p. 128, nr. 6.
182 Micşunescu Dimitrie, Vizitând mănăstiri. Apud: Ciocanu Sergius, Începuturile mănăstirii Condriţa, p.43.
183 Madan Gheorghe V., Văzute şi trăite, Chişinău, 1989, p. 87-102.
184 L a întocmirea listei a fost folosit şi materialul (fără repere documentare) publicat de Sergius Ciocanu (Începuturile mănăstirii Condriţa, p. 50-51).
185 C oncomitent, egumen al Căprianei şi diriguitor al Condriţei.

Contact Form Powered By : XYZScripts.com