Patriarhul Chiril: „Pentru a tămădui rana duhovnicească, provocată de ateism, noi trebuie să ajutăm oamenilor să treacă pe calea unei noi îmbisericiri“ - Portalul "Moldova Ortodoxă" | Portalul "Moldova Ortodoxă"
Header image

Patriarhul Chiril: „Pentru a tămădui rana duhovnicească, provocată de ateism, noi trebuie să ajutăm oamenilor să treacă pe calea unei noi îmbisericiri“

0:05, joi, 5 decembrie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , , , ,

Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a acordat un interviu redactorului-șef al ziarului “Smolenskie novosti” S. Novikov.

— Sanctitatea Voastră, la 27 ianuarie 2014 se împlinesc 5 ani din ziua alegerii Dumneavoastră în calitate de Patriarh. Ce ați descoperit nou pentru sine în acești 5 ani incompleți: în țară, în Biserică, în oameni, Dumneavoastră, cel care cunoașteți, s-ar părea, totul despre viața bisericească și cea laică?

— Vizitând orașele țării noastre și din alte țări ale responsabilității canonice a Patriarhiei Moscovei, comunicând cu oamenii, eu mă conving de faptul că cele spuse de Hristos „holdele sunt albe pentru seceriș” (In. 4, 35) sunt actuale ca niciodată. Biserica cu adevărat duce lipsă de lucrători pe tărâmul Bunei vestiri.

Vizitele de Prim sfințit ierarh au confirmat siguranța în faptul că misiunea intrabisericească, luminarea compatrioților noștri, este obiectivul asupra căruia trebuie orientate puterile noastre, în primul rând. Actualmente pe teritoriul întregii Rusii sunt create noi eparhii, noi mitropolii, se creează funcții ale lucrătorilor parohiali, în special, ale catehizatorilor, misionarilor. Această stare de lucruri este chemată a da un impuls nou vieții bisericești, a mări numărul parohiilor, a apropia păstorii și arhipăstorii de popor, de păstoriți.

Credința ortodoxă era scoasă cu fierul roșu din sufletul poporului nostru pe parcurs de decenii. Pentru a tămădui rana duhovnicească, provocată de ateism, noi cu toții trebuie să ajutăm oamenilor să treacă pe calea unei noi îmbisericiri. Eu cred că Domnul este cu noi pe această cale.

— Academicianul Lihaciov considera că (citez) “ar fi o nenorocire pentru creștinism să se realizeze unirea Bisericii cu statul; progresul constă în amplificarea spațiului de libertate, iar spațiul libertății pentru Biserică constă în faptul ca ea să se dezică de dependența sa față de stat”. Acum se aud din toate părțile reproșuri, pe de o parte,  despre statalizarea Bisericii, iar pe de altă parte – despre clericalizarea țării. Unde este, după opinia Dumneavoastră, acel hotar, care dace delimitarea între unirea Bisericii și a statului de parteneriat?

— Discuțiile despre clericalizarea statului sau statalizarea Bisericii nu au nimic comun cu realitatea. Este un mit, care nu are nici o probă în susținerea sa.

Clericalizarea în sensul adevărat al cuvântului este acea situație în stat și în societate, când toată puterea laică este concentrată în mâinile clericilor. Nu există nici o pildă care ar confirma o atare stare de lucruri în Rusia. Mai mult ca atât, reprezentanților clerului li se interzice cu strictețe să ia asupra lor orice funcții ale puterii, la toate nivelurile. Inclusiv li se interzice să fie aleși în organele reprezentative ale puterii (cu excepția cazurilor ieșite din comun, ale căror limite sunt strict stipulate).

Nu se produce nici statalizarea Bisericii. Statul nu are pârghii directe de influență asupra Bisericii. Biserica azi este pe deplin liberă în viața sa interioară, în propovăduirea sa, în activitatea sa editorială, informațională, în dialogul său cu societatea și statul.

Studierea istoriei Bisericii din sec. XVIII-XIX lasă pentru cercetători sentimente neclare. În perioada sinodală Biserica a fost inclusă în mod rigid în sistemul statal și se numea “departament pentru credința ortodoxă”. Noi nu dorim repetarea istoriei, deoarece suntem convinși că evenimentele sângeroase de la începutul secolului al XX-lea și prigoanele care au urmat asupra Bisericii au fost în mare parte urmarea înrobirii ei de către stat.

Biserica își apără libertatea, deoarece este convinsă că doar independența ei oferă posibilitatea de a fi în măsură deplină o autoritate duhovnicească. Orice formă de contopire a Bisericii și a statutului este periculoasă pentru cauza lui Dumnezeu. Pierderea libertății de către Biserică îi va complica cu mult îndeplinirea acelei misiuni, lăsată ca moștenire de Însușii Mântuitorul: „învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Mt. 28:19-20)”.

Astăzi nici Biserica nu se amestecă în treburile statului, nici statul nu se amestecă în treburile Bisericii. În același timp, ambele părți efectuează o colaborare reciproc avantajoasă pe marginea unui întreg șir de probleme atât la nivelul întregii țări, cât și la nivel local. Nu este o clericalizare și nici o statalizare, este o relație între parteneri.

Aș vrea încă odată să subliniez: Biserica nu pune în fața sa sarcina să obțină influență asupra politicii de stat. Ea doar se adresează către societate, putere, reprezentanții științei, ai artei, ai cercurilor de afaceri, mărturisind despre Adevăr. Ea doar tinde să aducă la cunoștința fiecărui om, indiferent cine ar fi el – muncitor sau funcționar de stat – axioma duhovnicească: viața fără Dumnezeu este fără sens și fără folos.

— În acest an se sărbătorește aniversarea a 400 de ani de la fondarea dinastiei Romanov. De ce Biserica sărbătorește această aniversare?

— 400 de ani în urmă au avut loc concomitent două evenimente: în primul rând a fost pus punctul final în istoria Vremurilor Tulburi, care în decurs  de un deceniu și jumătate au bântuit țara și, în al doilea rând, în anul 1613 a fost deschisă o nouă pagină în istoria Rusiei, legată de numele Romanov.

Anume datorită eforturilor Casei Romanov țara noastră a putut depăși urmările unei crize social-politice îndelungate. Timp de trei veacuri de domnie a lor Rusia a devenit un stat puternic, care  poseda un teritoriu imens, populație numeroasă, economie ce se dezvolta rapid.

Succesul Casei Romanov demonstrează că Rusia este în stare să ajungă la mari înălțimi, să săvârșească salturi grandioase în dezvoltarea sa, pentru aceasta ea are un enorm potențial. Aceasta nu semnifică că domnia Romanov a fost ideală, însă din acea perioadă istorică noi putem și trebuie să tragem anumite învățături pentru Rusia contemporană. Este semnificativ faptul că, în pofida discrepanței între elita rusă și cealaltă parte a poporului, anume mărturisirea credinței ortodoxe a permis ca și o parte, și cealaltă să se simtă o națiune unită, căreia prin Pronia lui Dumnezeu este predestinată propria cale și un loc special în istoria mondială.

În pofida tuturor dificultăților și contradicțiilor epocii de domnie a Casei Romanov, anume Ortodoxia rămânea pentru țară elementul de coeziune duhovnicesc, fără de care ar fi fost imposibil de făurit un stat puternic din punctul de vedere politic și duhovnicesc – un stat, care se întindea de la Marea Baltică până la Marea Neagră, de la  munții Carpați până la Oceanul Pacific și care a adus lumina credinței lui Hristos și cultura europeană multor popoare.

— Toate persoanele care au ajuns să ocupe funcții înalte, se plâng de singurătate. Vă este cunoscută această problemă?

— Slujirea păstorului, iar mai ales a arhipăstorului, este întotdeauna lucrul cu oamenii, cu păstoriții. Însă păstoriții și prietenii sunt lucruri diferite. Păstoriții sunt oameni apropiați duhovnicește, însă relațiile cu ei sunt prea complexe și tainice, ca să se încadreze în noțiunea de prietenie obișnuită.

Prietenia în sensul general al cuvântului este practic imposibilă pentru Patriarh. Doar a avea prieteni înseamnă că în mod voit, conducându-te de motive personale, să dai prioritate unora, unui cerc de oameni mai apropiați, în detrimentul altora. Pe lângă aceasta, slujirea arhipăstorului, iar în special a Patriarhului, presupune o ocupare atât de mare – din zi în zi, fără zile de odihnă – încât  pur și simplu fizicește nu este nici o posibilitate să te întâlnești cu acei, cu care ai dori.

Este una din dificultățile slujirii Patriarhului. Ea impune cele mai severe îndatoriri, inclusiv în relațiile personale. Patriarhul trebuie să aibă relații egale cu toți, fără excepții și fără favoriți.

— Știu, Sanctitatea Voastră, că de obicei nu oferiți interviu, din aceste considerente vă mulțumesc în mod special pentru faptul că ați găsit timp.

—  Vă doresc ajutorul lui Dumnezeu și succes.

Patriarchia.ru

Contact Form Powered By : XYZScripts.com