„Ortodoxia în Moldova: puterea, biserica, credincioșii” – cercetările continuă!

Introducere la volumul Biserica ortodoxă și puterea sovietică în RSS Moldovenească.

În anul 2011 am încheiat editarea culegerii de documente în patru volume „Ortodoxia în Moldova: puterea, biserica, credincioșii”.

Au trecut șase ani de atunci. Nu am abandonat subiectul, revenind în permanență la confruntarea cu enigma rezistenței excepțional de obstinate opuse de credincioșii moldoveni presiunii ateiste copleșitoare a puterii sovietice. Continuam investigațiile de arhivă, reciteam sursele adunate și publicate anterior, mă interesam de observațiile critice ale colegilor, discutam cu reprezentanții preoțimii, mă întâlneam cu cititorii. Unii dintre ei îmi solicitau să fac un bilanț al investigației de arhivă, să prezint rezultatele studiului în format de monografie.

Lucrul cel mai important este că aceștia doresc să cunoască rezultatele investigației în limba lor maternă, română. În plus, mi-am dat seama că volumul enorm al documentelor publicate a îngropat ca o avalanșă investigația ca atare și a izolat-o oarecum de cititor.

Astfel că ideea de a realiza acest studiu a rezultat din aspirațiile autorului și din doleanțele cititorului. Menirea lui este să facă bilanțul unor investigații inițiate acum un deceniu și, pe măsura posibilităților, să extindă spațiul istoriografic deja valorificat din contul unor noi surse documentare și științifice. Cu atât mai mult cu cât în anii care s-au scurs de la publicarea culegerii de documente s-a schimbat contextul sociocultural al „discursului ortodox” moldovenesc, au apărut studii istorice noi, deși nu prea numeroase.

Unul dintre motivele revenirii mele la această temă este și faptul că odată cu trecerea anilor nu și-a pierdut, totuși, din păcate, caracterul actual o veche concluzie: „Istoria contemporană a ortodoxiei din Moldova încă nu a fost scrisă”. La începutul secolului XXI, încă nu avem lucrări cel puțin relativ echivalente cu operele fundamentale de istorie a bisericii moldovenești ale episcopului Arsenie (Stadnițki), apărute la începutul secolului XX.

Un popor profund religios, care în secolul XX nu a avut, până la înființarea Republicii Moldova independente, propria statalitate veritabilă, care a existat pe orbita politică ba a Imperiului Rus, ba a României regale, ba a Uniunii Sovietice, care și-a păstrat identitatea națională datorită limbii și credinței strămoșești, care își cunoaște aproximativ istoria culturală și bisericească recentă… Poate că anume din această cauză judecăm atât de superficial și lejer atât despre propriul trecut, cât și despre acea simfonie a culturilor, influențelor și interacțiunilor care au determinat existența noastră națională în secolul trecut și o vor mai determina și în cel prezent.

Discuția actuală axată pe problemele identității naționale moldovenești are cel puțin două carențe substanțiale. În primul rând, are un caracter excesiv de „laic”, abordează într-un mod prea simplist chestiunea raportului dintre credință și etnicitate. De regulă, nu este luată în considerație tradiția bizantină a relațiilor dintre biserică, stat și persoană în cadrul căreia se dezvoltau ambele biserici ortodoxe autocefale ce activau pe teritoriul Moldovei contemporane în secolul XX și care a exercitat influențe directe sau indirecte asupra clericilor și mirenilor moldoveni.

În al doilea rând, această discuție evită toate aspectele controversate (nu cele politice, ci cele ecleziologice) ale istoriei relațiilor dintre bisericile ortodoxe ale Rusiei și României cu regimurile autoritare și liderii lor – Antonescu, Ceaușescu, Stalin, Hrușciov, Brejnev. În plan conceptual, a fost deja formulată chestiunea cum au reușit forțele ostile ortodoxiei – legionarii fascizanți ai lui Corneliu Zelea Codreanu care și-au gravat pe scut numele Arhanghelului Mihail și au declarat drept scop final al „revoluției legionare” mântuirea de păcate a oamenilor sau comunismul „internaționalist” al lui Stalin și „naționalismul” lui Ceaușescu – să utilizeze în avantajul lor conceptele fundamentale ale ortodoxiei moderne (autonomia, autocefalia și sobornicitatea). Mai mult decât atât, istoricul francez O. Gillet a examinat temeinic interacțiunea dintre politică și ecleziologie în evoluția Bisericii Ortodoxe Române. De pe poziții asemănătoare abordează istoria Bisericii Ortodoxe Ruse în secolul XX cercetătorul canadian D.V. Pospelovski. În introducerea la studiul său „Moștenirea Constantinopolului și criza ortodoxiei în secolul XX”, el scrie la modul direct despre caracterul vicios al „relației strânse a Bisericii cu statul, mai exact, cu puterea”, în urma căreia „în statele ortodoxe schimbarea radicală a structurii puterii se răsfrânge catastrofal asupra întregii vieți, a structurii, poziției și chiar a conștiinței de sine interioare a bisericii”. Un alt aspect negativ al moștenirii Constantinopolului – pierderea treptată de către ortodoxie a „sentimentului universalității Bisericii, creșterea separării, izolării bisericilor locale” – a fost sesizat în măsură deplină de credincioșii moldoveni în actualul conflict al bisericilor ortodoxe ruse și române pe teritoriul statului nostru.

Din acest punct de vedere, ne interesează atât complicațiile subtile ale relațiilor politice dintre biserică și stat la Moscova și la București, cât și aspectele etnice regionale ale relațiilor dintre putere, biserică și „ortodoxia populară” moldovenească (acest termen convențional nu este de uz comun, însă recurgem la el pentru că exprimă mai mult sau mai puțin precis esența fenomenului) care sunt de natură să explice multe momente importante din istoria poporului moldovenesc. S-ar putea să aibă dreptate din punct de vedere canonic istoricul contemporan al Bisericii Ortodoxe Ruse A.V. Juravski atunci când etichetează termenul de „ortodoxie populară” utilizat mai ales de sociologi drept unul „înrădăcinat și lipsit de sens”. În opinia sa, „nu există și nu poate exista Ortodoxie diferită, la fel cum nu poate exista Biserică «populară» și «oficială»”. Însă această afirmație nu poate fi acceptată necondiționat din cauza unor fapte autentificate de documentele istorice: în Moldova au fost destul de răspândite atât acțiunile enoriașilor repudiate de biserică (de exemplu, practica invitării preoților autoproclamați pentru oficierea slujbelor etc.), cât și manifestările credincioșilor în apărarea bisericilor și mănăstirilor care nu erau organizate la apelul păstorilor, ci uneori chiar în pofida povețelor și îndemnurilor acestora. Credincioșii acționau adesea pe propria răspundere și cu asumarea tuturor riscurilor, motivându-și cât se poate de liber din punct de vedere canonic acțiunile. Cu părere de rău, acest subiect practic nu este atins de cercetători, în parte și pentru că sutele de documente identificate în arhive și deja parțial publicate de noi, care sunt în principiu suficiente pentru înțelegerea aprofundată a problemei, rămân deocamdată în afara câmpului vizual al istoricilor din Republica Moldova.

Paradoxul situației actuale rezidă în faptul că după prăbușirea comunismului istoria ambelor patriarhii, a celei moscovite și a celei române, sub egida cărora au viețuit clericii și enoriașii moldoveni în secolul XX, s-a dovedit a fi studiată cu mult mai bine decât istoria eparhiilor Basarabiei și a Moldovei și a Chișinăului. Istoricii laici au studiat cu pasiune toate subtilitățile relațiilor dintre episcopatul bisericilor ortodoxe ruse și române cu conducerea politică a URSS și a Republicii Socialiste România, zig-zagurile și meandrele politicii bisericești a lui Stalin, Hrușciov, Antonescu, Ceaușescu etc., dar au neglijat mult timp viața cotidiană a eparhiilor, protopopiilor și comunităților bisericești, inclusiv pe teritoriul Moldovei înainte de venirea comuniștilor și pe vremea lor. Istoricii bisericești au încercat să completeze lacunele existente, însă și ei, în virtutea caracterului specific al abordării și metodologiei lor, au lăsat fără răspuns un șir de întrebări importante ce țin de istoria ortodoxiei în Moldova, la care ne vom mai referi ulterior. Cea mai puțin studiată problemă trebuie considerată istoria comunității ortodoxe a Moldovei în timpul regimului sovietic. Elitelor postcomuniste actuale le este proprie prezentarea exagerată a rolului așa-zisei „politici înalte” în destinul poporului. În același timp și cercetările românești, și cele rusești ale ortodoxiei din Basarabia și Moldova suferă într-o măsură sau alta de un fel de sindrom istoriografic imperial. Iar poporul, care, după cum s-a exprimat Michel de Montaigne, își trăiește viața cotidiană, poate că nu întotdeauna izbutește să-i opună o rezistență activă „politicii înalte”, însă tradițiile și obiceiurile lui, inclusiv cele religioase, sunt în stare să oprească sau să respingă toate avânturile reformatoare ale oricărei puteri – autoritare, democratice, bisericești –, oricărei!

Ne vom referi mai jos la simplificările și distorsionările istoriei ortodoxiei în Moldova sovietică generate de abordările euristice primitive. Este important că schimbările ființării politice și juridice a ortodoxiei, dinamica condițiilor externe ale supraviețuirii Bisericii Ortodoxe Ruse care activa sub controlul unui stat ateist și procesele interne, „crizele” și „renovările” succesive decurgeau în cadrul unor algoritmi dinainte stabiliți și de lungă durată ai relațiilor dintre stat, biserică și credincioși. Efectul acestor algoritmi a purtat întotdeauna un stigmat sui-generis al arbitrarului – incapacitatea organică a regimului sovietic de a se menține în propriul câmp legal și de a
acționa exclusiv în cadrul legii.

În ultimul deceniu, cercetătorii ruși și cei străini care au contribuit, destul de mult, la reconstituirea istorică a relațiilor dintre biserica ortodoxă și statul ateist în URSS, au fixat în mod empiric oscilațiile pendulului politicii promovate de stat în raport cu biserica între „prigoanele” care în anii 30 ajungeau până la tentativele de mari proporții de lichidare fizică a unei părți considerabile a episcopatului și clerului și „tutelarea” bisericii și a credincioșilor. Din păcate, această revelație empirică, implicarea în circulația istorică a unui număr destul de semnificativ de materiale noi, întâi de toate din fostele arhive de partid, precum și din fundația Consiliului pentru treburile religiei de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS (până în 1965 Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse și Consiliul pentru treburile cultelor religioase de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS) nu și-a deschis deocamdată în fața cercetătorilor tainele sale cele mai adânci. Rămân puțin înțelese atât fenomenul serghianismului – o colaborare paradoxală a bisericii persecutate cu regimul sovietic, cât și particularitățile comportamentului religios al mirenilor în statul ateist, cercetării cărora, după aprecierea lui T.A. Ciumacenko, cercetătorii bisericești i-au impus un „tabu tacit”.

La rândul lor, unii istorici laici ai Rusiei au ajuns în captivitatea mitului despre „birocrații frânți”, care în timpul lui Hrușciov, chipurile, contrar voinței și dorinței lor, au fost împinși „de pe pozițiile legale în relațiile dintre biserică și stat pe făgașul presiunii administrative forțate în raport cu credincioșii și organizațiile înființate de ei și liderii lor”.

O atare viziune asupra poziției oamenilor care reprezentau statul în relațiile cu biserica, bunăoară, a președintelui Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse G.G. Karpov, nu este doar inexactă sub aspect factologic (în cartea aceleiași T.A. Ciumacenko sunt suficiente exemple ce denotă că, în anumite condiții, Karpov propunea niște măsuri și restricții, limitări chiar mai dure decât cele pe care i le cerea conducerea). Această concluzie mai demonstrează înțelegerea superficială a esenței birocrației sovietice, pentru care oscilațiile împreună cu „linia generală” era forma de existență naturală, organică și unica posibilă. Birocrații nu se „frângeau” atunci când noua „linie generală” le contravenea viziunilor și convingerilor lor personale, ci atunci când ei nu puteau fi în unison cu ea sau când vedeau că, de fapt, „linia generală” lipsește cu desăvârșire și puterea supremă, pur și simplu, nu formulează pozițiile pe care urmează să se situeze.

În realitate, drama lui Karpov nu consta în atașamentul lui față de relațiile legale cu biserica (o atare poziție putea fi adoptată sau abandonată doar „la ordin” în sistemul de administrare sovietic, în care chiar și legislația privind biserica era secretizată, iar patriarhul, Sinodul, conducătorii eparhiilor aflau din expunerea verbală a reprezentanților Consiliului doar informațiile despre baza normativ-legală a activității bisericii), ci în incapacitatea de a „se înscrie” în noua cotitură politică „uzura” lui Karpov care întruchipa personal pentru mărginita administrație hrușciovistă „normalizarea” stalinistă „a relațiilor” cu biserica și statutul înalt al bisericii în rândul priorităților politice ale statului. Afirmațiile de mai sus sunt cu atât mai adevărate în raport cu împuterniciții Consiliului în republici și regiuni. Practica birocratică este o „frângere” permanentă a executorilor. Dar din acest punct de vedere, „drama” era trăită din timp în timp atât de împuterniciții „liberali”, care erau corectați pentru „concreșterea cu oamenii bisericii”, cât și de „voluntariștii” care cu sinceritate, însă anapoda „strângeau șurubul” regulilor administrative. Și unora, și altora li se cerea să „înțeleagă momentul” cum se cuvine și nu să respecte legea sau propriile convingeri, oricare ar fi fost acestea.

Din păcate, majoritatea istoricilor ruși contemporani diferențiază uneori cu greu chiar și noțiunile-cheie ale temei, precum „politica bisericească”, „politica confesională”, „relațiile dintre biserică și stat”; ei scriu despre unul și același lucru. Iar cercetătorii moldoveni, în general, nu-și propun abordarea unor astfel de chestiuni. Tentativele de a formula noțiunile și categoriile fundamentale necesare pentru descrierea corectă a istoriei relațiilor dintre biserică și stat ies, în majoritatea lor, de sub condeiele filozofilor, sociologilor și juriștilor.

Însă calitatea de instrumentar al acestui aparat noțional pentru scopurile și sarcinile cercetărilor istorice concrete constituie o problemă metodologică încă neelaborată. În fond, nu este vorba de definiții scolastice, ci de criteriile de stabilire a etapelor și reperelor, de esența profundă a proceselor ce au avut loc, ale căror dinamică este fixată în mod empiric în istoriografie.

Cu diferite variații neesențiale, toți cercetătorii adoptă o periodizare postbelică a relațiilor dintre biserică și stat în care sunt stabilite următoarele etape: 1943-1948/49 (de la „concordatul” lui Stalin și Serghie până la prima tentativă de „strângere a șurubului”), 1949-1954 (perioada unor relații relativ stabile și a unor moderate „restricții ale activității bisericii”), 1955-1957 (o ameliorare relativă a situației bisericii în condițiile „dezghețului”), 1958-1961 și 1961-1964 (persecuțiile „hrușcioviste” ale bisericii). Dincolo de acest reper temporal, istoriografia rusă contemporană deocamdată nu s-a deplasat, într-o măsură considerabilă din cauza faptului că o mare parte a documentelor referitoare la perioada 1970-1980 din arhivele rusești nu a fost desecretizată.

T.A. Ciumacenko îi atribuie prioritatea în tratarea problemelor periodizării lui M.I. Odințov, cu toate că e cazul să se vorbească mai degrabă nu atât despre prioritatea în elaborarea periodizării, cât despre respectarea conștiincioasă a surselor, despre fixarea unor cotituri ale politicii evidente tuturor celor care consultă materialele Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse. S-ar părea că am putea cădea de acord cu teza naivă a lui T.A. Ciumacenko conform căreia „sarcina zilei de azi” constă în a „umple schema cronologică deja constituită cu un conținut concret și, folosind documentele de arhivă, a consolida argumentarea și fundamentarea unor concluzii generale”.

Însă faptul că schema generală este „constituită” se explică, după cum am menționat mai sus, doar prin respectarea conștiincioasă a surselor și nicidecum prin exhaustivitatea cercetării celor mai importante probleme ale temei.

Autorul celei mai detaliate periodizări interne a istoriei relațiilor dintre biserică și stat „din timpurile lui Stalin și Hrușciov” este M.V. Șkarovski11. Acest foarte serios autor rus și-a declarat drept scop al cercetării sale „studiul procesului de dezvoltare a relațiilor dintre biserică și stat în URSS” și a extins la maximum problematica cercetării în partea inițială a lucrării sale, dar chiar și el substituie, din când în când, această temă foarte vastă cu una mai limitată – cu istoria politicii religioase a statului sovietic. Mai mult decât atât, el tratează de cele mai multe ori Biserica Ortodoxă Rusă ca pe un obiect al politicii statului, al persecuțiilor sau al paternalismului pragmatic al autorităților, și cu mult mai rar ca pe un subiect al acestor relații (fie și nu unul cu drepturi egale). Dar intersectarea reciprocă a acestor obiecte ale cercetării îl dezorientează pe istoric și îl împinge spre simplificarea procesului în totalitate.

Cotiturile semnificative ale politicii regimului comunist în raport cu biserica ortodoxă (sau tentativele unor astfel de cotituri), apreciate în categoriile de „retragereatac”, „război” și „armistițiu”, sunt interpretate ca niște repere ale relațiilor dintre biserică și stat. Sunt ilustrative titlurile paragrafelor consacrate perioadei care ne interesează: „«Armistițiul» provizoriu din anii 1945-1953”; „Consolidarea pozițiilor Patriarhiei – anii 1953-1957”; „Din nou «război» – anii 1958-1964”.

Este lesne de înțeles că autorul recurge la procedee publicistice. Însă chiar și puse între ghilimele, cuvintele „război” și „armistițiu” se referă aproape în exclusivitate la politica statului. Nici biserica, nici, cu atât mai mult, credincioșii nu i-au declarat statului nici „război”, nici „armistițiu” în perioada de referință.

Criticându-și pe bună dreptate predecesorii pentru atenția insuficientă față de chestiunile periodizării sau pentru utilizarea în calitate de criterii a unor circumstanțe care nu au o importanță primordială (decesul Patriarhului, Soborul local etc.), V.M. Șkarovski, la rândul lui, aproape că nu ia în calcul la periodizarea relațiilor dintre biserică și stat procesele interne care se desfășurau în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse, rezistența ei elastică, instituțională față de politica promovată de stat în chestiunea bisericească. Deși anume ca instituție neguvernamentală care nu doar reprezenta interesele comunității ortodoxe în relațiile cu statul, dar mai și structura sistemul intern al legăturilor dintre patriarhie, episcopi, clerici și credincioși, biserica, în primul rând, prezenta interes pentru stat; în al doilea rând, avea capacitatea de a se adapta eficient la zigzagurile politicii bisericești a puterii comuniste, iar în al treilea rând, putea utiliza în scopurile ei interesul politic manifestat față de ea de autorități.

În tratarea materialelor istorice concrete, Șkarovski a depășit, bineînțeles, într-o măsură mai mare sau mai mică slăbiciunile abordării sale metodologice, însă nu a reușit să arate interacțiunea tuturor factorilor relațiilor dintre biserică și stat; mai mult decât atât, a trebuit să se detașeze de studiul axat pe principiul problemă-cronologie și să examineze în mod izolat două componente substanțiale – rolul și activitatea Bisericii Ortodoxe Ruse în politica externă și rezistența bisericească.

În ultimul caz, problema rezistenței bisericești este interpretată foarte limitat, iar în calitate de subiect nu evoluează Biserica precum instituție și nici credincioșii ortodocși care se opuneau ateismului de stat și „stoarcerii” forțate sistematice a credinței din conștiința maselor, ci doar mișcările iosiflenilor și a catacombelor, „disidenții religioși” care fie că s-au separat în mod organizat de biserica oficială, fie că au devenit o opoziție slab constituită în interiorul Bisericii Ortodoxe Ruse.

Dat fiind faptul că se bazează pe studierea temeinică a surselor și pe cunoașterea proceselor ce s-au desfășurat, periodizările acceptate în istoriografia rusă contemporană nu pot fi considerate în niciun caz eronate sau incorecte. Ele fixează într-adevăr jaloanele și cotiturile evidente ale politicii. Dar, reflectând oscilațiile pendulului politicii bisericești a statului între „tutelă” și „prigoane”, ele nu ating bazele fundamentale ale relațiilor dintre biserică și stat, iar această bază a rămas neschimbată în anii 1943-1961.

Relațiile se bazau pe sistemul administrării bisericești, care a fost elaborată în comun de către patriarh (mai întâi Serghie, apoi Alexei I) și Stalin, deși acest sistem nu poate fi numit, în niciun caz, după cum consideră T.A. Ciumacenko, „un cadru civilizat” al relațiilor dintre biserică și stat.

În acest sistem, descris în mod empiric de cercetători, se încadrează organic atât perioadele de „indulgențe”, cât și cele de „presiuni”. Însă semnificația unor particularități principiale ale lui (revenirea la relațiile strict ierarhice dintre patriarh, episcopat, clerici și credincioși, îndeosebi între clerici și credincioși, poziția dominantă a preotului în comunitatea bisericească, inclusiv la repartizarea finanțelor), care într-o serie de aspecte substanțiale au anulat modelul din anul 1929 (hotărârea Comitetului Executiv Central din toată Rusia și a Consiliului Comisarilor Poporului al RSFSR din 8 aprilie 1929 „Cu privire la asociațiile religioase”) este subapreciată până în prezent de cercetători. Anume de aceea ei nu pot să treacă de la istoria persecuțiilor la istoria relațiilor. Între timp „asaltul și avântul” hrușciovist de la sfârșitul anilor 1950 nu a arătat doar capacitatea bisericii și a credincioșilor de a rezista la presiune, ci și desuetudinea „persecuțiilor” ca formă și modalitate de „stoarcere” a religiei din viața societății. Un răspuns la persecuții, după cum a arătat T.A. Ciumacenko, a fost amplificarea religiozității ritualice, protestul direct și public al patriarhului și pericolul pierderii de către biserica ortodoxă oficială a influenței asupra credincioșilor.

La baza periodizării generale adoptate în studiul nostru au fost puse reformele administrației bisericești, prima dintre care a fost efectuată în anii 1943-1945 nemijlocit de către I.V. Stalin și nu a reprezentat doar o schimbare substanțială a politicii puterii de stat în chestiunea bisericească, ci și restructurarea sistemului de relații atât dintre stat și biserică, cât și a celui din interiorul comunității ortodoxe – dintre patriarhie, cler și credincioși. Acordul dat de Stalin pentru alegerea patriarhului (un simbol evident al oferirii bisericii unei autonomii interne mai mari, în cazul dat nu contează deloc din ce motive – de natură politică externă sau internă – se conducea puterea procedând astfel) în îmbinare cu înființarea unei instituții de stat desupraveghere a bisericii – Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS (adică pe lângă organul suprem al conducerii de stat), restituirea pentru preoți a rolului conducător (păstoresc) în comunitatea bisericească, perfectarea procedurii administrative de deschidere a bisericilor și de înregistrare a comunităților bisericești – toate modificările acestea incluse în Regulamentul cu privire la Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, precum și în Regulamentul cu privire la administrarea Bisericii Ortodoxe Ruse, adoptate de Soborul Local în anul 1945, au constituit, indiscutabil, cea mai de amploare transformare din istoria bisericii ortodoxe de după decretul leninist cu privire la separarea bisericii de stat și ulterioara hotărâre a Comitetului Executiv Central din toată Rusia și a Consiliului Comisarilor Poporului al RSFSR din 8 aprilie 1929 „Cu privire la asociațiile religioase”.

Ca și majoritatea cercetătorilor istoriei Bisericii Ortodoxe Ruse, identificăm și noi în perioada anilor 1943-1960 câteva jaloane importante. Înțelegând cât se poate de bine care a fost rolul și semnificația evenimentelor din anul 1958, după care a început o nouă perioadă de persecuții dure aplicate bisericii, noi, cu toate acestea, pornim de la faptul că „incursiunea” hrușciovistă de la sfârșitul anilor 1950 nu a fost prima, ci cel puțin cea de-a treia tentativă a regimului sovietic de a devia de la „concordatul” stalinist-serghievist. „Ofensivele” din anul 1948 și din jumătatea a doua a anului 1954, cu toate că au evoluat conform unor scenarii întrucâtva diferite, au fost apropiate sub aspect tipologic. Și, strict vorbind, toate cele trei „ofensive”, privite din perspectivă istorică, au reprezentat căutarea unui nou „echilibru” al relațiilor dintre stat și biserică. Puterea ateistă (mai precis, necredincioasă) căuta pe cale experimentală să găsească hotarele „rezervației” în care putea fi plasată „rămășița trecutului”, fără a-și crea totodată probleme politice atât în interiorul țării, cât și pe arena internațională.

Ultima „probă de sol” a arătat, în primul rând, limitele retragerii ortodoxiei și a bisericii (protestul public al patriarhului Alexie contra persecuțiilor, manifestațiile credincioșilor, numeroase semne de nemulțumire, întrebările și nedumeririle altor biserici, de exemplu, a celei române), iar în al doilea rând, a convins puterea că modelul stalinist al relațiilor dintre stat și biserică nu corespunde noilor sarcini ambițioase ale regimului, că este imposibil să mai „restricționeze biserica” în continuare și să „lupte cu rămășițele religioase” eficient, sprijinindu-se pe sistemul de administrare a bisericii constituit în perioada anilor 1943-1945. O nouă „ofensivă” s-a dovedit a fi imposibilă (periculoasă și de discreditare!) în forma „simplului” abuz administrativ. Pentru o nouă „restricționare a activității” a fost nevoie de reforma administrației bisericești, care a prins sfârșitul guvernării hrușcioviste și începutul celei brejneviste.

T.A. Ciumacenko a sesizat empiric cu mare precizie (după M.I. Odințov) „înglobarea” perioadei anilor 1958-1961 în paradigma precedentă a relațiilor dintre biserică și stat. „În timp ce S. Gordun și D.V. Pospelovski, scrie cercetătoarea, consideră că perioada anilor 1958-1961 a fost timpul unei noi cotituri a politici, a unei schimbări cardinale a cursului”, în opinia lui M.I. Odințov, „în acești ani se manifestă și tendința anterioară, a cărei demolare definitivă se produce la începutul anilor 60”.

Din punctul nostru de vedere, T.A. Ciumacenko a stabilit corect în calitate de ultim jalon al cercetării sale anul 1961 (și nu 1964 – demisia lui Hrușciov), adică nu a repetat greșeala obișnuită a unui șir de alți cercetători care suprapun cu fermitate periodizarea generală a istoriei politice a URSS („în funcție de țari”) pe istoria Bisericii Ortodoxe Ruse, ignorând în fond o particularitate de importanță principială a ultimelor persecuții hrușcioviste aplicate bisericii – transformarea lor într-o contrareformă structurală a administrării bisericești. Însă, adoptând jalonul anului 1961 ca pe o evidență, T.A. Ciumacenko a provocat reproșuri serioase din partea recenzenților. Ei au acuzat-o de faptul că istoricul, chipurile, utilizează în calitate de criteriu al periodizării niște semne chiar și mai particulare decât „persecuțiile” – schimbarea conducerii Consiliului, plecarea lui Karpov din postul de președinte în care a lucrat permanent în toată perioada postbelică. Nu s-ar fi întâmplat asta, dacă autoarea poate că celei mai fundamentale și mai minuțioase cercetări din ultimii ani nu ar fi „umplut”, după cum s-a exprimat ea, „schema constituită” „cu un conținut concret” (ea, de fapt, nici nu a făcut-o, ci mai degrabă a urmat în mod conștiincios sursele), ci ar fi tras cu mai multă temeritate concluzii din propria investigație.

Cea de-a doua reformă a administrației conducerii bisericești (în unele privințe este mai corect să fie numită contrareformă) cuprinde anii 1961-1965. În algoritmul care s-a constituit în anii 1961-1965 și care a determinat evoluția relațiilor dintre biserică și stat până la Soborul din anul 1989, se încadrează atât persecuțiile hrușcioviste asupra bisericii, cât și perioada „stabilității” brejneviste a relațiilor.

Din acest punct de vedere, demisia lui Hrușciov a jucat un rol de o importanță principială pentru sistarea politicii de „asalt și presiune”, pentru renunțarea la samavolnicie și administrarea birocratică în raport cu biserica. Dar ea (această demisie) nu a schimbat mare lucru în structura relațiilor dintre puterea sovietică, biserică și credincioși, a căror configurație a fost definită de reforma administrării bisericești din anul 1961. La timpul ei, reforma din anii 1943-1945 care a depășit cadrul „anumitor îngăduințe” acordate bisericii, a creat niște condiții noi pentru supraviețuirea ortodoxiei într-un stat ateist. Mult timp aceasta n-a putut fi împiedicată nici de ferocitatea dictaturii staliniste, nici de „voluntarismul” hrușciovist care a succedat-o.

Nu în zadar pentru a începe noile persecuții asupra bisericii, a trebuit să fie distrus sistemul „stalinist” al relațiilor, să fie creată o altă ambianță legală decât cea anterioară, să fie efectuată de fapt o contrareformă bisericească sub drapelul „restabilirii normelor leniniste” ale relațiilor dintre biserică și stat. Schimbările structurale de la începutul anilor 1960 s-au dovedit a fi anume acea moștenire a lui Hrușciov, la care birocrația brejnevistă nu putea și nu a vrut să renunțe. Deloc întâmplător, toate schimbările care au constituit fondul contrareformei bisericești din anii 1961-1965 – de la schimbarea ordinii de administrare a bisericii ortodoxe (incluzând decizia Soborului arhiereilor din anul 1961 care, sub presiunea Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, i-a scos pe preoți din componența organelor executive bisericești, adică a limitat substanțial posibilitatea clericilor în a-și executa funcția pastorală, dar și de a canaliza fluxurile financiare) până la adoptarea Regulamentului cu privire la Consiliul pentru treburile religiilor în 1965, deja în timpul lui Brejnev) – erau apreciate ca un complex unit de măsuri, și anume o realizare incontestabilă a regimului în tot decursul anilor 1960.

Din acest punct de vedere, conducătorii Consiliului pentru treburile religiei nu vedeau și nu recunoșteau în jumătatea a doua a anilor 1960 – începutul anilor 1970 hotarul dintre „hrușciovism” și „brejnevism” în politica bisericească. Dimpotrivă, ei subliniau în permanență caracterul complex și sistemic al transformărilor efectuate. Hotarul dintre cele două epoci ale relațiilor dintre biserică și stat nu trecea prin demisia lui Hrușciov din 1964, ci prin contrareforma care a cuprins perioada târzie a lui Hrușciov și cea timpurie a lui Brejnev. Altceva este că de numele lui Hrușciov este legată, în primul rând, etapa mai dureroasă a contrareformei bisericești, iar în al doilea rând, atacurile ateiste neîndemânatice și samavolnicia administrativă din anii 1958-1963.

Evenimentele ulterioare (atât în ultimul an al guvernării lui Hrușciov, cât și în timpul lui Brejnev) reprezentau deja o politică sistemică destul de consecventă, care păstra continuitatea scopurilor de bază ale regimului comunist și fidelitatea față de cursul ales încă în timpul lui Hrușciov. Într-o oarecare măsură era vorba de faptul că statul revenea în relațiile sale cu biserica la practicile politice ale lui Lenin și ale lui Stalin la început de guvernare, curățându-le puțin de recidivul hrușciovist al „ateismului militant”. Acest curs îmbina în mod organic așa-zisa restructurare a administrației bisericești efectuată de V.A. Kuroedov care a fost numit în locul lui Karpov și a condus neîntrerupt toată „ramura” bisericească încă mulți ani după demisia lui Hrușciov, înființarea unui nou organ al conducerii de stat – Consiliul unit pentru treburile religiilor, în fine, aprobarea noilor proceduri de control fixate în regulamentul Consiliului (1965) și într-un șir de alte acte reglementatoare.

Aceste schimbări serioase care au afectat atât instituțiile de stat care „răspundeau” de biserică în fața CC al PCUS, cât și viața internă a Bisericii Ortodoxe Ruse, a patriarhatului ei, a direcțiilor eparhiale, a protopopiilor și parohiilor, depășesc în mod evident cadrul simplistei dihotomii „ofensivă-retragere”. Și la mijlocul anilor 1960, și pe tot parcursul anilor 1970 birocrații suspuși vedeau clar hotarul politic dintre „anumitele îngăduințe” din jumătatea a doua a perioadei anilor 1940-1950 și „eradicarea” lor de la sfârșitul perioadei anilor 1950-1960. Înseși „indulgențele” de odinioară au fost apreciate ca „încălcări ale legislației cu privire la culte”. În amplul raport al Consiliului pentru treburile religiilor de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS „Starea și tendințele ortodoxiei contemporane (efectuarea controlului asupra respectării legislației cu privire la culte) în anul 1967”, adjunctul președintelui Consiliului pentru treburile religiilor de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS, V. Furov a făcut trimitere, în special, la abrogarea unor acte guvernamentale adoptate în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei și în primii ani postbelici „care au facilitat activitatea organizațiilor religioase”.

V. Furov a menționat „un întreg complex de acțiuni care limitau activitatea instituțiilor bisericești” și intensificau influența Consiliului asupra cadrelor bisericești „în interesele statului”. Acest „complex de acțiuni” conținea restructurarea administrației bisericești, înlăturarea preoțimii de la toate activitățile financiar-economice în asociațiile religioase; lichidarea înlesnirilor pentru clerici la impozitul pe venit, încetarea prestării serviciilor sociale de stat personalului laic al bisericii, scoaterea de la evidența sindicală a activiștilor bisericești, dizolvarea și lichidarea organizațiilor sindicale și a comitetelor lor locale în organizațiile religioase; „blocarea” tuturor canalelor de activitate caritabilă care anterior erau folosite pe larg pentru atragerea unor noi grupuri de credincioși; măsuri de „protecție a copiilor de influența religiei”, ca rezultat al cărora „i s-a pus capăt totalmente antrenării adolescenților în participarea la corurile bisericești și la ajutorarea preoțimii la oficierea slujbelor”; în sfârșit „limitarea stimulentelor materiale” pentru preoți, ceea ce, după cum spera Furov, „le-a redus activismul”.

Ceva mai înainte, în iunie 1966, președintele Consiliului pentru treburile religiei, V.A. Kuroedov, la Consfătuirea Unională a reprezentanților Consiliului, a definit în modul următor patosul contrareformei din anii 1961-1965: „… doar, strict vorbind, fostele Consilii pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse și pentru treburile cultelor religioase executau funcții de supraveghere, și nu de control (subliniat de autorul documentului – V.P.). Ele nu aveau nici drepturile, nici împuternicirile de a înfăptui un control veritabil în domeniul lor”.

Totuși, „funcțiile și drepturile de control” stabilite de Consiliu în domeniul legislației privind cultele erau, după părerea lui Kuroedov, „aproape identice cu supravegherea procuraturii”, adică era vorba de fapt de consolidarea funcțiilor administrative ale noului organ de stat. Anume lui (chiar și în pofida extinderii rolului și a drepturilor organelor locale ale puterii în vederea controlului asupra bisericii) îi era transferată soluționarea definitivă a celor mai importante chestiuni, de exemplu, a cazurilor de înregistrare și de eliminare din registre a comunităților bisericești20. Pe lângă acest drept, Consiliul și împuterniciții lui din teritoriu emiteau din momentul respectiv dispoziții cu executare obligatorie pentru organizațiile religioase cu privire la înlăturarea încălcărilor legii, puteau „să pună problema tragerii la răspundere disciplinară, administrativă sau penală a persoanelor vinovate de încălcarea legislației privind cultele, să-i propună anularea ordinelor, instrucțiunilor, deciziilor, dispozițiilor, hotărârilor și a altor acte care contravin legislației privind cultele organuluicare emite actul respectiv sau unui organ superior acestuia”.

Pentru formarea noului sistem de relații, erau importante declarațiile despre renunțarea la unele dintre cele mai vizibile și mai evidente manifestări ale paternalismului de stat în raport cu biserica.

„În niciun caz să nu fie folosit dreptul de control pentru amestecul în chestiunile vieții bisericești interne, în chestiunile pe care credincioșii pot și au dreptul să le rezolve de sine stătător, le băga în cap Kuroedov împuterniciților Consiliului. Trebuie să se renunțe cu fermitate la tutela cotidiană a organizațiilor religioase în toate chestiunile activității lor. Pe alocuri împuterniciții noștri sunt numiți în glumă episcopi sau arhiepiscopi. Această glumă conține o mare parte de adevăr. Ne punem deseori pe noi înșine într-o astfel de poziție de «conducere» în raport cu asociațiile religioase și preoțimea, ocupându-ne de toate aspectele activității lor, chiar și de cel religios, și
într-adevăr adesea episcopul, arhiereul sau vreun alt cap bisericesc se transformă în fond în ajutorul împuternicitului”.

„Rămășițele” paternaliste, după aprecierea conducerii Consiliului, erau prezente, de exemplu, în instrucțiunea din anul 1961, în care împuterniciții arătau „ca un fel de «conducători» ai organizațiilor religioase”.

Se presupunea că, în noua configurație a relațiilor cu biserica și credincioșii, regimul va renunța chiar și la o serie de avantaje ce decurgeau din „parafarea”, adică secretizarea de fapt a bazei normative de control asupra activității bisericii în URSS. Nu a fost pentru prima dată când, în anii 1960, a fost recunoscută ca anormală situația în care biserica și credincioșii știau doar din auzite despre actele normative ce reglementau activitatea Consiliului și a împuterniciților lui, deci, în definitiv, și despre propriile lor drepturi, posibilități și responsabilități.

Altceva este că statul, arbitrar în esența sa, nu a fost capabil mult timp (până la jumătatea a doua a anilor 1970) să depășească această „anormalitate”, fără să-și submineze temeliile existenței sale. Perioada care a început cu contrareforma bisericească s-a terminat la Soborul arhiereilor din 1989, odată cu adoptarea unui nou regulament bisericesc, care a instituit de fapt cu de la sine putere autonomia Bisericii Ortodoxe Ruse față de stat și a restabilit
rolul conducător al preotului în comunitatea bisericească.

În cadrul acestei perioade îndelungate, jumătatea a doua a anilor 1970 a devenit un jalon important. Sub influența destinderii încordării internaționale și în conformitate cu Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (1975), conducerea sovietică a fost nevoită să extindă spațiul legal al relațiilor statului cu confesiunile religioase, să renunțe la legile și actele normative închise „secrete”, să se ocupe la modul serios de codificarea legislației cu privire la organizațiile religioase și măcar în mod formal să limiteze, ce-i drept, nu pentru prima dată în istoria sovietică, așa-zisul „control unilateral”, adică situația în care răspunderea pentru încălcările legislației privind cultele le era atribuită mai des organizațiilor religioase și cu mult mai rar autorităților locale. Cât privește conducerea sovietică supremă, Consiliul pentru treburile religiilor de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS le-a adus la cunoștință împuterniciților săi regionali poziția ei într-o formulare cât se poate de stranie: „În Hotărârea Biroului Politic al CC al PCUS, Prezidiului Sovietului Suprem al URSS și a Consiliului de Miniștri al URSS se subliniază că Uniunea Sovietică va transpune (italicele mele – V.P.) în viață acordurile la care s-a ajuns la Conferință”25. Cu alte cuvinte, împuterniciților li s-a explicat în secret că față de angajamentele asumate la Helsinki (respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului, inclusiv libertatea gândirii, conștiinței, religiei și convingerilor) trebuie să aibă totuși o atitudine mai serioasă ca de obicei.

La elaborarea prezentului studiu am pornit de la aspirația, cât se poate de explicabilă, de a înscrie istoria eparhiei Moldovei și Chișinăului în contextul general al istoriei Bisericii Ortodoxe Ruse, iar la determinarea cadrului cronologic al capitolelor ne-am bazat pe viziunile expuse mai sus asupra etapelor și jaloanelor principale ale relațiilor dintre stat și biserică în URSS, luând în considerație, bineînțeles, specificul moldovenesc. Trebuie spus, în mod special, că ne referim doar în linii foarte generale la perioada anilor 1941-1944, când Moldova a revenit sub administrație românească. Aceasta se explică atât prin specificul problematicii, cât și prin faptul că autorul pregătește o lucrare despre perioada basarabeană a istoriei ortodoxiei în Moldova. În ea vor fi utilizate pe larg materiale inedite din Arhivele Naționale ale Moldovei și României, precum și din Arhiva Patriarhiei Române, accesul la care a fost obținut după o discuție cu Patriarhul României, Î.P.S. Teoctist.

Indiscutabil, în statul sovietic centralizat semnalele de la Moscova privind schimbarea sau reglarea liniei politice ajungeau imediat „în teritoriu”. Altceva este cum anume erau ele executate sau, mai exact, cum anume reușeau autoritățile locale (și dacă, în general, reușeau) să le transpună în viață. Sperăm că cititorul nostru va vedea în ce formă ajungeau la clerul și mirenii moldoveni hotărârile, deciziile, circularele și semnalele de la Moscova privind „îngăduielile” și persecuțiile, cum erau transformate aceste semnale de funcționarii locali sovietici și de partid, de clerul moldovenesc, de activul bisericesc și de credincioși, creând un amalgam irepetabil din practicile ateiste ale autorităților și viața cotidiană a populației impregnată de obiceiuri ortodoxe.

O serie de particularități specifice moldovenești (modul rural de viață al majorității absolute a populației, componența aproape în exclusivitate masculină a activului bisericesc – a consiliilor și a comisiilor de revizie26, într-o oarecare măsură și analfabetismul în masă al populației) au întărit substanțial până la începutul anilor 1950 imunitatea ortodoxă a populației republicii. Chiar și în timpurile când Consiliul pentru treburile religiilor îi raporta Secției de propagandă a CC al PCUS „despre reducerea nestrămutată a influenței bisericii asupra populației”, el a fost nevoit să recunoască faptul că „în unele republici oficierea ritualurilor religioase este încă foarte mare”, iar pe primul loc în URSS, de exemplu, la numărul de botezuri la o sută de nou-născuți, se situa în mod constant RSS Moldovenească.

În anul 1946 Moldova ocupa primul loc printre republicile ortodoxe ale URSS la numărul bisericilor parohiale și al caselor de rugăciune la o sută de mii de locuitori. La acest indicator ea întrecea puțin Ucraina chiar și ținând seama de regiunile ei occidentale, lăsa cu mult în urmă Bielorusia (întrecând-o de circa trei ori) și cu atât mai mult RSFSR, unde numărul bisericilor la o mie de locuitori era de 9 ori mai mic decât cel din Moldova.

Cu tot caracterul convențional al unor astfel de comparații, care nu luau în calcul coraportul dintre populația rurală și cea urbană, capacitatea parohiilor, numărul real al enoriașilor și care, în plus, erau întemeiate pe estimarea convențională a numărului populației regiunilor vestice ale Ucrainei, Bielorusiei și Moldovei, trebuie să recunoaștem că Moldova ortodoxă situată la frontiera cu România a fost (deopotrivă cu Ucraina de vest) de la bun început pentru statul sovietic ateu militant una dintre cele mai problematice teritorii ale URSS.

Valeriu Pasat, doctor habilitat în istorie, academician