Chipul meu… chipul unei criminale…

În săptămâna avortului eram deja prăbuşită, am mers la o clinică particulară care nu efectuează chiuretaje în zilele de sărbătoare, m-au programat pentru data de 2 Februarie era într-o marţi …… ar fi trebuit luni, dar era sărbătoare.

M-am trezit amorţită şi sfârşită în dimineaţa aceea, nu mai simţeam nimic. nici durere nici tristeţe…. eram deja goală. Deja moartă… ningea… am mers o parte din drum pe jos prin zăpadă… îmi simţeam copilaşul viu… aveam greţuri mi-era foame… pofteam… el trăia şi simţeam asta… şi mă gândeam cum în câteva ore nu o să mai simt nimic din asta. Cu cât mă apropiam de clinică, cu atât îmi era mai rău. Simţeam sfârşeală şi că mă prăbuşesc… şi ca un condamnat la moarte prietenul mă ducea de braţ şi mă privea din când în când şi nu spunea nimic… dar era trist şi îngrijorat.

Am ajuns la clinică unde mai aşteptau câteva femei toate mai tinere. M-am „pregătit” pentru crimă, m-am schimbat şi am intrat în aşteptare.

Una din tinerele de acolo era la primul copil… i se spusese de medici ca nu ar fi avut copii niciodată dar era gravidă acum. Nu–şi dorea copilul pentru că nu era pregătită fiind la facultate, am ascultat-o şi mă gândeam că nu ştie ce o aşteaptă. Eu ştiam…… Spunea „încă sunt la facultate şi nu îl vreau, vreau să mă realizez profesional… nu o să-mi distrug viaţa pentru un copil”. Avea să vadă după scurt timp că alta era realitatea… A fost să fie prima care a intrat la chiuretaj… Se făcea anestezie generală… Când au adus–o eu aşteptam cu celelalte femei la rând… Striga şi plângea: „Copilaşul meeeeeeu! Primul meu copilaş… Ce-am făcut, Doamne????”

Mi-am omorât copilaşul meu… Doamne, n-am să mai fac asta niciodată”. Şi plângea de ne-am zguduit toate… Se făcuse tăcere… Medicul era şi el trist şi încerca să o consoleze… A plecat de acolo prăbuşită, la braţul prietenului ei… Nu mai era persoana trufaşă care venise… Era ceea ce aveam să fiu şi eu curând ”o moartă vie”… Un momentul acela tot ce mai era în momentul acela s-a prăbuşit… Nu mai doream decât să mor… Nu mai simţeam nimic, eram deja moartă.

Mi-a venit rândul… Am intrat în „camera morţii” şi am simţit miros de moarte… Am evitat să mă uit la instrumentele cu care se ucidea… A intrat medicul şi m-a consultat… Ştiţi ce mi-a mai spus? „Ar trebui să nu mai faceţi avorturi pentru că aveţi ceva probleme în urma lor.” Am izbucnit în plâns şi am spus ”Nu spuneţi asta, doctore, pentru că eu îmi doresc acest copil”. Şi mi-a spus ”Atunci lasă–ţi copilul, doamnă!”. Şi am spus că nu am o situaţie stabilă care să–mi permită să-l ţin…E o prostie… Am spus să mă disculp… Medicul a lăsat capul în jos, dar înainte de asta mi-a aruncat o privire plină de reproş (nu voi uita niciodată privirea ceea care mă condamna). Şi nu am mai spus nimic…

Mă simţeam ca un animal dus la tăiere, mai aveam timp să iau o decizie, cea corectă, dar nu mai puteam să iau nici una… Ştiu că atunci mi-am dorit să mor în timpul chiuretajului…

A văzut acul care urma să mă ducă la necunoştinţă şi serul din el… am văzut pereţii albi ai cabinetului… albi şi trişti… am simţit prezenţa morţii în cabinet… mirosea a moarte… am închis ochii şi nu am mai simţit decât înţepătura acului… Apoi ceva s-a întâmplat… ceva ciudat… visam că mă dau pe un topogan portocaliu care avea din loc în loc pernuţe… pe una era un ursuleţ… m-am dat în topoganul acela care mă ducea undeva în jos… Apoi brusc m-am trezit că pluteam în cabinet şi mă loveam de pereţi… mă simţeam uşoară ca un fulg… Am văzut ca într-un negativ pe medicul care îşi făcea treaba… pe anestezistă şi asistentă lângă mine… Apoi am ieşit pe uşă şi l-am văzut pe P. în salon aşteptând… am auzit voci care-mi spuneau „gata, s-a terminat… încet, te ducem noi la pat”… Când am ajuns în pat am simţit o durere fizică copleşitoare în tot corpul. Nu era durerea după avort ci altceva, ceva ce mă strivea… îmi tăia respiraţia… Am strigat medicul şi mi-a spus că nu am de ce să simt asta… dar eu simţeam cum ceva mă presează şi mă sufocă…

Nu l-am recunoscut nici pe P… eram inconştientă… transformată… o oroare a crimei… asta eram… Încă nu credeam că am avortat… dar am văzut sânge… şi atunci am ştiut că s-a terminat… Nu am putut pleca de la clinică decât după patru ore… nu puteam sta în picioare… mi-era rău…cumplit de rău… Celelalte au plecat pe picioarele lor, eu nu am putut… În locul grijii de a nu şti ce o să fac cu copilul meu, dacă îl voi naşte, au apărut durerea, disperarea şi dorinţa de a muri… mult mai cumplite decât prima…

Am ajuns acasă unde sora mea m-a întâmpinat cu ochii trişti… şi acolo totul era sub amprenta morţii… totul era cenuşiu şi nimeni nu vorbea, ca şi cum crima nu se înfăptuise sau ca şi cum tot ce se întâmplase era ceva normal… A urmat o oră de somn agitat cu stări de rău şi confuzie… apoi o cafea ca „să ne revenim la realitate”. Toţi încercam să trecem sub aspectul realităţii crima înfăptuită… Toţi negam că s-ar fi întâmplat ceva… dar moartea era acolo… pândea… Tocmai luase o fiinţă… fiinţa pe care am iubit-o şi apoi am ucis-o… Mă pândea la colţ şi pe mine ca să mă ucidă apoi în fiecare zi, puţin câte puţin… De multe ori m-am întrebat cum arată moartea… atunci, în ziua aceea, moartea avea chipul meu… chipul unei criminale…

sursa avort.ro