Fenomenul ortodox moldovenesc: problema și sursele de documentare

Dragi cititori ai portalului Moldova Ortodoxă, cu acceptul domnului academician Valeriu Pasat, continuăm publicarea unor materiale documentare unice legate de istoria Bisericii Ortodoxe din Moldova din perioada 1940-1991. Textele fac parte din lucrarea „Biserica Ortodoxă și puterea sovietică în RSS Moldovenească (1940-1991)”, apărută la editura „Cartier” din Chișinău, în anul 2018.

Continuare din: Introducere în lucrarea „Biserica Ortodoxă și puterea sovietică în RSS Moldovenească (1940-1991)”

Capitolul 1.

Nu se poate vorbi despre careva realizări ale vechii istoriografii sovietice în studierea istoriei ortodoxiei în URSS, în general, și în Moldova, în special. Lucrările care aveau atributele exterioare ale caracterului științific, aveau, de fapt, un caracter exclusiv propagandistic și nu conțineau doar aprecieri false, ci și statistici denaturate. Ele nu prezintă interes ca fapte ale istoriografiei, ci, în cel mai bun caz, ca surse ale istoriei ateismului comunist. Din numărul enorm de ediții de acest gen vom menționa, ca fiind cea mai reprezentativă, lucrarea președintelui Consiliului pentru treburile religiei de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS, V.A. Kuroedov 1. Una dintre ultimele realizări, sub aspect cronologic, ale istoriografiei sovietice „vechi” a fost cartea filozofului N.S. Gordienko, care a văzut lumina tiparului în zorii restructurării gorbacioviste. Această lucrare, care i-a prezentat în premieră cititorului sovietic unele fapte practic necunoscute lui din istoria Bisericii Ortodoxe Ruse, suferea în deplină măsură de maladiile obișnuite ale istoriografiei sovietice. Era angajată ideologic și, în acest sens, neveridică. Nu întâmplător, în adnotarea redacțională ca merit principal al cărții a fost numită denunțarea „inconsistenței tentativelor teologilor de a prezenta ortodoxia con- temporană rusească drept un factor pozitiv al progresului social, păstrător al tradițiilor culturale” 2.

Lucrările care încă mai respectau tradiția istoriografică sovietică, dar au apărut la sfârșitul anilor 1980, conțineau deja unele încercări de a revizui calapoadele și schemele obișnuite. Astfel, de exemplu, în broșura populară a lui M.I. Odințov a fost pusă la îndoială piatra unghiulară a propagandei sovietice privind „criza religiei” în URSS, dar, de fapt, le-a fost formulat verdictul istoriografic numeroaselor ediții sovietice care au tratat asiduu mult timp această teză. „Dacă e să-i dăm o apreciere generală situației actuale a organizațiilor religioase, scria Odințov, ea poate fi caracterizată, probabil, ca una stabilă, iar în unele elemente și ca una care se consolidează și se activizează vizibil” 3. Concluzia referitoare la inconsistența tezei propagandiste (cvasi-metodologice) privind „criza permanentă a ortodoxiei” în URSS și rolul reacționar al religiei și bisericii poate fi extinsă cu tot temeiul și asupra nu prea numeroaselor lucrări despre istoria și situația bisericii ortodoxe în Moldova sovietică 4.

Până la începutul anilor 1990, principalele realizări în studierea istoriei ortodoxiei ruse în secolul XX trebuie să-i fie atribuite istoriografiei occidentale și a samizdatului sovietic 5. Acestor cercetători le-a reușit o reconstrucție mai mult sau mai puțin detaliată și veridică (în măsura în care o permitea baza deplorabilă de surse) a relațiilor dintre biserică și stat, mai ales la nivelul ierarhic superior (liderii regimului – patriarhatul Bisericii Ortodoxe Ruse), inclusiv problematica așa-zisei „disidențe bisericești”. „Revoluția arhivelor” din Rusia postcomunistă6 a inaugurat o nouă etapă în tratarea temei. Din păcate, nici istoricii ruși, care au început în anii 1990 să lucre- ze activ cu documentele desecretizate (cu părere de rău, nici până acum pe deplin) ale PCUS și ale organelor de stat care „răspundeau de religie” 7, nici colegii lor occidentali 8 nu au depășit, totuși, cadrul relațiilor dintre biserică și stat în procesul de elucidare a istoriei ortodoxiei în URSS, deși au extins în mod substanțial factografia problemei și diapazonul aprecierilor. O astfel de „deviere” spre istoria relațiilor dintre stat și biserică, la fel ca și concentrarea în primul rând pe activitatea ierarhilor bisericești supremi le este într-o oare- care măsură caracteristică și studiilor generalizatoare ale istoricilor bisericești 9. Ce-i drept, baza de surse a acestor studii este uneori mai vastă decât a istoricilor laici, întrucât conține, de exemplu, informații din rapoartele eparhiale, puțin inaccesibile (secrete) pentru istoricii simpli, și o serie de alte documente din arhiva Patriarhiei Moscovei 10. În ansamblu, putem fi de acord cu concluzia sociologului Nikolai Mitrohin: „Pe cât de bine și de clar au fost fixate documentar relațiile dintre biserică și stat, pe atât de «întunecoasă apă în norii văzduhului» e în privința altor aspecte ale activității Bisericii și îndeosebi ale vieții ei interne” 11. Din numărul chestiunilor puțin studiate ale isto- riei Bisericii Ortodoxe Ruse din perioada postbelică face parte, fără îndoială, istoria eparhiilor și parohiilor naționale ale Bisericii Ortodoxe Ruse, inclusiv a eparhiei Moldovei și Chișinăului, problemele istoriei monastice, deosebit de actuale pentru Moldova, precum și particularitățile clerului național și ale credincioșilor. Practic, ni-ciuna dintre aceste probleme nu a fost tratată până nu demult nici în istoriografia occidentală, nici în cea rusă. Același lucru poate fi spus despre aspectele culturologice ale istoriei ortodoxiei, dar și despre particularitățile comportamentului protestatar al credincioșilor moldoveni și câteva alte probleme 12.

Regimul comunist care a venit pe teritoriul Moldovei în anul 1940, nu a reușit să soluționeze nici disputa dintre „românizatori” și „autohtoniști” care a luat naștere în fosta RASS Moldovenească 13, nici conflictul dintre „românism” și „rusism” din comunitatea ortodoxă a fostei Basarabii. El doar a refulat pe mult timp aceste probleme. Se obișnuiește să se considere că la baza cursului ideologic în Moldova sovietică a fost pus așa-zisul „antiromânism” – formarea și consolida- rea în psihologia moldovenilor a sindromului „noi” și „ei”, care, după părerea lui V. Beniuc, trebuia să joace rolul unei „siguranțe” sui-gene- ris contra fuziunii valorilor culturale, lingvistice, istorice ale Statului Român și ale Moldovei sovietice 14. Pentru eradicarea „rămășițelor” românești autoritățile sovietice, la fel ca și predecesoarele lor române în lupta contra „rusismului”, nu recurgeau doar la propagandă, ci și la represiuni, precum și la metodele războiului secret.

Una dintre adresările CC al PC (b) al Moldovei către populația re- publicii nou înființate conținea și următoarea afirmație: „Ocupanții români au încercat să șteargă chiar și amintirea despre poporul moldovenesc, în documentele oficiale îi numeau pe moldoveni români, îi impuneau poporului moldovenesc cultura boierilor români care îi era străină” 15. În ce măsură această teză a propagandei comuniste re- flecta căutările reale de către poporul moldovenesc ale propriei sale identități, ce rol au jucat (și sunt în stare să mai joace) în aceste căutări cele două biserici ortodoxe – cea română și cea rusă –, în ce grad mai întâi politica română, iar apoi cea sovietică erau legate de institui- rea jurisdicției bisericilor naționale asupra parohiilor moldovenești, care îi reuneau la începutul anilor 1940 pe mirenii moldoveni, ruși și ucraineni, toate aceste și multe alte întrebări despre relațiile dintre etnicitate și credință necesită o analiză istorică specială.

Una dintre temele cele mai complicate ale istoriei ortodoxiei în Moldova sovietică este chestiunea influenței românești asupra cleri- cilor și mirenilor moldoveni. Activitatea Bisericii Ortodoxe Române pe teritoriul Basarabiei și Transnistriei în perioada celui de-al Doilea Război Mondial este totuși măcar indicată în istoriografie, în schimb despre perioada postbelică se știe destul de puțin. Și nu este vorba de detalii particulare, ci despre chestiuni-cheie ca, de exemplu, fuga preoțimii române din Moldova în anul 1944, repatrierea ei ulterioară în anii 1946-1948, contactele neoficiale ale unor clerici moldoveni cu reprezentanții patriarhului român în jumătatea a doua a anilor 1940 și mai târziu, aprecierea dată de Biserica Ortodoxă Română noii politici bisericești a conducerii sovietice în anii 1960-1970.

Tratarea temei moștenirii bisericești române – preluarea de la Basarabia românească (1918-1940, 1941-1944) a infrastructurii bisericești, obiceiurilor, clericilor și problemelor bisericești, la fel ca și a fricțiunilor și contradicțiilor dintre bisericile ortodoxe rusă și română – constituie o premisă importantă a înțelegerii corecte a activității Bisericii Ortodoxe Ruse în Moldova sovietică în perioada anilor 1940-1991. Lucrările care abordează tangențial anumite aspec- te ale acestei teme și care au fost scrise în cadrul tradiției istoriogra- fice sovietice nu sunt satisfăcătoare nici în ceea ce privește factologia, nici, cu atât mai mult, în ceea ce privește aprecierile și concluziile. În plus, ele au un caracter antibisericesc și antireligios pronunțat și manifestă tendința de falsificare deliberată a istoriei. După cum a remarcat pe bună dreptate P.M. Șornikov, aceste studii conțin fie „informații fragmentare despre represiunile aplicate de autoritățile române față de cler și mireni” 16, fie „declarații neconfirmate de fapte că preoțimea ortodoxă a Basarabiei „a salutat ocupația ținutului de către România regală”, iar ulterior „a colaborat strâns cu ocupanții, a luat parte activă la lupta cu mișcarea revoluționară și de eliberare națională” 17. Și publicistica moldovenească dă dovadă de un anumit interes față de istoria ortodoxiei antisovietice pe teritoriul Moldovei contemporane 18. Însă și în acest caz, faptele istorice sunt de cele mai multe ori analizate tendențios, fundamentând o poziție sau alta în actualul conflict dintre patriarhatul Moscovei și cel al României.

Studierea istoriei ortodoxiei pe teritoriul Moldovei pe surse de arhivă a început, în virtutea unor cauze cât se poate de lesne de înțeles, abia în deceniul precedent. În afară de articolul deja menționat al lui P.M. Șornikov, bazat pe documentele Arhivei Naționale a Republicii Moldova și ale Arhivei Organizațiilor Social-Politice din Republica Moldova, trebuie menționat compartimentul de istorie a eparhiei Basarabiei din teza de doctorat a lui S. Secrii „Biserica Ortodoxă Română în secolul XX” (susținută la Academia Teologică din Moscova în anul 2003), rezumatul succint al istoriei Bisericii Ortodoxe Române din manualul lui K.E. Skurat de istorie a bisericilor ortodoxe locale 19, dotat cu o bibliografie destul de detaliată a problemei, mai ales în limbile rusă și română. Din păcate, autorul a abordat istoria Mitropoliei Basarabiei a Bisericii Ortodoxe Române doar în contextul actualei dispute dintre cele două biserici ortodoxe privind vechimea istorică a epar- hiilor lor pe teritoriul Moldovei contemporane. Prezintă un anumit interes și capitolul sărăcăcios sub aspectul faptelor „Viața bisericească pe teritoriul canonic al patriarhatului Moscovei în afara Uniunii Sovietice (1918-1940)” din „Istoria bisericii ruse” a lui Vladislav Țâpin 20. Analizând istoria Moldovei ortodoxe – această eternă zonă de frontieră între bisericile ortodoxe rusă și română –, nu se poate să nu fie abordată chestiunea particularităților specifice ale modele- lor sovietic și român de relații ale bisericii cu regimurile comuniste. Chestiunea modelului sovietic de relații dintre stat și biserică, a dezvoltării ei, evoluției, restructurărilor fundamentale, variațiunilor situaționale și, în sfârșit, a influenței asupra politicii bisericești a țărilor din blocul sovietic trebuie atribuită categoriei celor mai puțin clare probleme din istoriografie, cu toate că majoritatea istoricilor pornesc de la premisa caracterului ei evident. Unii autori ruși încli- nă, de exemplu, să considere că în România, după moartea patriar- hului Nicodim în anul 1948 și a alegerii în acest post a lui Iustinian 21, s-a produs „aplicarea definitivă” a modelului sovietic (serghianist) de relații dintre stat și biserică 22. Putem să fim, desigur, de acord cu O. Gillet în privința faptului că, după cel de-al Doilea Război Mondial, intenția Bucureștiului oficial se reducea la crearea „serghianismului românesc” 23 (adică: loial și gata de colaborarea cu autoritatea comunistă a episcopatului). Acceptarea acestei idei nu va fi o greșeală.

Însă a considera că loialitatea și atitudinea cooperantă ca atare ale bisericii constituie modelul sovietic al relațiilor dintre stat și biserică, înseamnă a simplifica la culme problema, a nu lua în considerație nici formatul, nici temeliile sistemice, de exemplu, a faptului destul de important că România nu a mers pe calea separării totale a bisericii de stat, iar Biserica Ortodoxă Română, într-un anumit sens, a rămas nu doar de facto, ci și de jure o parte componentă a statu- lui, s-a înscris într-o oarecare măsură în modelul național al soci- alismului și nu a fost eliminată din el ca o „rămășiță”. Dependența instituțională a bisericii de stat în România a fost în această privință chiar mai mare ca în URSS (la urma urmei, preoții români primeau o parte din salariul lor de la stat), iar poziția bisericii în societate a fost mai stabilă și mai fermă. Chiar și aspirând la autonomia ideologică, este puțin probabil ca Biserica Ortodoxă Română să fi fost interesată de acea „separare” juridică, pe care a avut-o Biserica Ortodoxă Rusă ca rezultat al separării de stat. Comuniștii români au acționat în raport cu biserica mai pragmatic. De exemplu, în schimbul cola- borării politice și a loialității, ei au renunțat foarte repede la încercările de a face propagandă antireligioasă (doar i-au retras pe clerici din instituțiile de învățământ, din armată și spitale), iar persecuțiilor de proporții asupra bisericii ca o metodă de „limitare a activității” și „neutralizării influenței dăunătoare a fețelor bisericești” i-au preferat includerea bisericii în sistemul instituțiilor de stat în combinație cu represiunile punctuale și controlul polițienesc secret 24.

O anumită contribuție în studierea problemelor influenței române asupra comunității ortodoxe basarabene, îndeosebi în ajunul și în anii celui de-al Doilea Război Mondial, a avut-o istoriografia română. Dar reconstruirea detaliată a evenimentelor din anii 1941-1944 nu intră în sarcina cercetării noastre. Această perioadă ține într-o mă- sură mai mare de istoria României, decât de cea a RSS Moldovenești. Însă trebuie să spunem că consultarea istoriografiei române permite scoaterea la lumină a părților unui tot întreg și punerea în discuție a unor chestiuni care au fost trecute sub tăcere cu deceniile. După transferul controlului administrativ și militar asupra Basarabiei la armata română în vara anului 1941, autoritățile Regatului au efectuat estimarea rezultatelor guvernării sovietice din iunie 1940 până în iunie 1941. În 1942 rezultatele investigației au fost publicate în două ediții – la Chișinău și la București 25. Desigur că aceste ediții nu pot fi atribuite istoriografiei „pure”, la fel cum nu-i atribuim acestui gen nici tipăriturile sovietice cu caracter propagandistic. Dar imaginea instantanee a situației bisericești în RSS Moldovenească, așa cum au văzut-o și au fixat-o autoritățile române după retragerea Armatei Roșii, prezintă un interes incontestabil. La fel cum prezintă interes și estimările sovietice ale distrugerilor de război în biserici și mănăstiri după retragerea de pe teritoriul Basarabiei a trupelor române și germane în anul 1944.

Mai mult decât atât, de îndată ce ieșim din sfera evaluărilor politice calitative și apelăm la statistică, se dovedește că decalajul dintre datele sovietice și cele românești, de exemplu, în privința bisericilor închise în anii 1940-1941, este destul de nesemnificativ. Într-o serie de cazuri putem obține la ora actuală informațiile de care avem nevoie – de exemplu, despre represiunile din anii 1940-1941 în ra- port cu clericii – preponderent din sursele românești, completate de investigațiile istoricilor moldoveni contemporani. În aceste circumstanțe este necesară o viziune lucidă asupra problemei. Al-tminteri, după cum se și întâmplă uneori cu unii autori, se confundă foarte ușor consecințele politicii sovietice anti-bisericești din perioa- da antebelică cu distrugerile și daunele provocate de acțiunile mili- tare din perioada inițială a războiului.

Cât privește aprecierile calitative ale politicii sovietice bisericești date de funcționarii români, acestea excelau prin hiperbolizare, le-xicul anticomunist și denaturări politice, ceea ce nu e de mirare. Și oponenții lor ideologici, comuniștii sovietici, își permiteau aceleași atitudini. Cel mai rău lucru pe care îl poate face la ora actuală un istoric, este să încerce să se situeze în disputele vechi pe partea cea „corectă”, să se lase la cheremul documentelor vechi, să le preia în mod automat dovezile și argumentele, deviind de la obiectivitatea științifică. Și este puțin probabil ca barem un cercetător serios să-și asume curajul să facă uz în mod necondiționat de concluziile cât se poate de naive și superficiale ale funcționarilor români privind politica bisericească a URSS în Moldova antebelică. În același timp, unele concluzii și afirmații ale reprezentanților autorităților române sunt confirmate într-o serie de cazuri și de sursele sovietice. „La fel ca și fa- milia, menționau experții români cu 65 de ani în urmă, biserica pri- mea lovituri pe două căi: una indirectă, prin școală și impozitare; alta directă, prin activitatea huliganică a evreilor și comuniștilor ateiști (vom remarca între paranteze că izul antisemit emanat de declarațiile de acest gen nu sporește nicidecum încrederea istoricilor față de ele – V.P.). La început nu au aplicat acțiuni radicale. Populației nu i se interzicea să meargă la biserică, iar preoților să-și exercite slujbele. Și aici erau folosite căile de ocol pentru atingerea scopurilor trasate. Cunoscând religiozitatea profundă a poporului basarabean, au considerat mai potrivit să evite conflictul în forță și să amâne începutul luptei fățișe” 26. Altceva este că acum noi știm cu mult mai multe des- pre aceste probleme, putem să judecăm despre ele pe baza unui cerc mai vast de surse autentice și să nuanțăm impresiile fugitive și părti- nitoare ale martorilor oculari cu ajutorul analizei aprofundate a unor documente noi, care au devenit relativ recent accesibile.

În ultimele decenii a apărut o serie de studii elaborate fie de istoricii din România, fie în colaborare cu colegii lor din străinătate 27. Un material documentar interesant din arhivele străine și cele românești, care cuprinde perioada de până în luna mai 1943, a fost publicat de istoricii Aurel Karețki și Adrian Pricop. Un interes deo- sebit îl prezintă corespondența Mitropolitului Moldovei și Sucevei Valerie Botoșăneanul cu rezidentul regal al Ținutului Prut, Traian Ionașcu, despre ajutorul acordat personalului bisericesc care a fugit din Basarabia în iulie 1940 28. Lucrarea lui Ioan Silviu Nistor „Istoria românilor din Transnistria” conține date de ordin general despre organizarea bisericească a provinciei Transnistria în timpul guvernării române dintre august 1941 și august 1944. Studiul centralizator al lui M. Păcurariu, elaborat în 1993 și reeditat într-o nouă redacție în 2012, conține un capitol despre situația bisericii Basarabiei în anii 1940-1944 29. Și istoricii moldoveni studiază istoria bisericească a Basarabiei în anii celui de-al Doilea Război Mondial. O investigație importantă, consacrată vieții și activității mitropolitului Vissarion Puiu, aparține protoiereului Ioan Lisnic. Pentru studiul nostru sunt extrem de interesante compartimentele: „Misiunea ortodoxă în Transnistria în primul an de activitate. Venirea mitropolitului Vissarion Puiu în fruntea Misiunii” și „Activitatea Misiunii ortodoxe în Transnistria sub conducerea mitropolitului Visarion” 30.

În conștiința colectivă a Moldovei postcomuniste, lipsa lucrărilor serioase de istorie a ortodoxiei în republică a fost mult timp recu- perată de publicistica din ziare și reviste concentrată asupra istoriei persecuțiilor comuniste asupra bisericii 31. Abia de pe la sfârșitul anilor 1990 au început să apară lucrări și cercetări profesioniste, înteme- iate mai ales pe documentele care s-au păstrat în arhivele din Moldova. Aceste surse erau, cum se zice, la îndemână, era comod de lucrat cu ele, fără a fi nevoie de deplasări costisitoare pentru a consulta arhivele moscovite și cele românești. Dar în același timp, circumstanța dată nu oferea posibilitatea deplină de a recrea contextul sovietic al istoriei ortodoxiei în RSS Moldovenească. Dacă mai adăugăm la cele spuse și interesul destul de pasiv al istoricilor moldoveni față de lucrările colegilor lor ruși, care în ultimii ani au avansat serios în studiul relațiilor dintre stat și biserică în URSS, va trebui să recunoaștem că în fața noastră stă sarcina de a depăși un anumit provincialism în tratarea temei și de a extinde orizonturile cercetării.

Primele experiențe ale istoriografiei naționale sunt legate de numele L. Tihonova, P. Furtună și I. Țurcanu, care și-au concentrat eforturile asupra perioadei anilor 1940-1960 32. O tentativă intere- santă de a construi relatarea istoriei postbelice a bisericii ortodoxe și a mănăstirilor în jurul unuia dintre cele mai elocvente episoade ale luptei credincioșilor pentru drepturile lor – tulburările din Răciula – a fost întreprinsă de scriitorul V. Beșleagă. El a extins cercul tradițional de documente și a inclus în sfera analizei astfel de surse netriviale ca materialele din istoria orală 33.

La hotarul dintre anii 1990 și 2000 și istoricii bisericești s-au inclus în studierea temei. Să remarcăm, între altele, teza de doctorat a lui V. Mihalaș 34. Din păcate, în această lucrare istoria eparhiei Moldovei și Chișinăului a Bisericii Ortodoxe Ruse este expusă destul de simplist, întrucât cercetarea se bazează pe un cerc limitat de surse, printre care domină „Revista Patriarhiei Moscovei”, iar activitatea arhiereilor conducători nu este arătată într-o cheie istorică concretă, ci în cea tradițională de „descriere a vieților”. În anul 2004 a apărut consistenta monografie a ieromonahului Iosif (Pavlinciuc) „Eparhia Moldovei și a Chișinăului în perioada dintre anii 1944 și 1989” 35.

În 2010 V. Sodol a abordat pentru prima dată în istoriografie chestiunea interacțiunii economice dintre organele sovietice ale puterii și mănăstirile ortodoxe din Moldova. Pentru soluționarea acestei probleme el a apelat la un cerc amplu de surse de arhivă. O importanță deosebită a avut-o tentativa autorului de a reconstrui evenimentele din anii foametei postbelice 36.

În anii 2009-2012, autorul acestor rânduri a încercat să-și aducă contribuția la studierea acestei teme. După ce am publicat o culegere de documente de istorie a ortodoxiei în Moldova în patru volume, speram că sursele noi, accesibile deja pentru toți, vor stimula cercetările aprofundate ale temei. Aceste așteptări au fost îndreptățite doar parțial. În 2011 pe baza materialelor publicate în primul volum al culegerii noastre de documente, absolventul Academiei de Teologie din Sankt-Petersburg N.V. Stratulat a scris un articol informativ despre reunirea eparhiei Basarabiei cu Biserica Ortodoxă Rusă în 1940 37. Din păcate, acest articol este marcat de conjunctura politică. Între altele, autorul expune judecăți destul de contradictorii atât despre sursele românești, cât și despre folosirea acestor surse de către isto- ricii moldoveni și români. Recunoscând pe de o parte că „violențele îndreptate contra Bisericii și a slujitorilor ei, fără îndoială, au avut loc”, N. Stratulat declară imediat că „faptele persecuțiilor bolșevice” incluse în cartea „Basarabia desrobită” editată de administrația română în 1942 „reprezintă o ficțiune”. Însă din moment ce aceste fapte, inclusiv statistica preoților reprimați, sunt o ficțiune totală, cum se poate vorbi despre faptul că violențele, totuși, au avut loc? În capitolul corespunzător al cărții noastre vom mai reveni la chestiunea statisticii represiunilor în raport cu preoții. Deocamdată însă, vom afirma că nu e cazul ca sursele românești din 1942 să fie respinse necondiționat doar pentru că au un caracter deliberat propagandistic. Dar nu se poate nici să ne limităm doar la aceste informații, după cum s-a întâmplat în unele lucrări de-ale istoricilor moldoveni. Sunt necesare argumente din surse mai convingătoare.

În anul 2013 la Chișinău s-a desfășurat Simpozionul științific internațional „Biserica ortodoxă din interfluviul pruto-nistrean (1813-2013)” 38. Simpozionul a arătat că studierea problemei în Mol- dova deocamdată bate pasul pe loc și nu generează mult entuziasm în rândul istoricilor. În orice caz, perioada sovietică, ce cuprinde tocmai 60 dintre cei 200 de ani de istorie bisericească contradictorie și variată a Basarabiei – Moldovei, s-a învrednicit doar de atenția a trei cercetători dintre cei cincizeci de participanți la simpozion. Și doar o lucrare, articolul lui Gheorghe Palade („Reprimarea preoțimii ba- sarabene în primii ani de ocupație sovietică: cazul preotului Cecati (28 iunie 1940 – 26 iulie 1941)”) excelează printr-o noutate reală și se bazează pe documente inedite din Arhiva Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova. Această lucrare este realizată în popularul actualmente format de „studiu de caz”, fiind consacrată analizei speciale a unui caz particular, dar abordează un cerc mai vast de chestiuni legate de represiunile contra preoțimii. Rapoartele Ludmilei Tihonov („KGB-ul sovietic și Biserica Ortodoxă din RSSM”) și al lui Ruslan Șevcenco („Situația Bisericii Ortodoxe a Moldovei în anii 1962-1964 și politica autorităților republicii”) 39, care pretindeau la ample generalizări, nu fac față în mod evident acestei sarcini. În orice caz, acești istorici, care au lucrat deja destul de mult timp asupra temei respective, nu au vrut sau nu au putut să se folosească de posibilitățile și avantajele noii situații arheografice.

Multe întrebări suscită și lucrarea Ludmilei Tihonov40, publica- tă în aceeași culegere din 2013. Subliniem că nu punem la îndoială contribuția dânsei la studierea istoriei relațiilor dintre stat și biserică în RSS Moldovenească în anii 1944-1965 41, îndeosebi la etapele inițiale de examinare a temei la care orice fapt nou era de rezonanță și convingător. Noi apreciem cartea autoarei editată în 1997. La timpul respectiv, a fost un studiu necesar și util. Însă noul articol al Ludmilei Tihonov este puțin probabil să poată fi considerat un pas înainte. Este suficientă doar o frază, pentru a ne îndoi de competența judecăților exprimate de ea. Chiar la începutul lucrării sale, L. Tihonov scrie despre evenimentele din anii 1940-1941: „Mitropolitul Alexie (Sergheev) a dispus ca slujbele să fie oficiate în slavonă, iar Crăciunul și celelalte sărbători să fie marcate pe stil vechi. Activita- tea lui se reducea la viața liturgică. El s-a aflat la Chișinău până la 28 iunie 1941, când a fost arestat de aceleași organe sovietice” 42.

În propozițiile citate totul este foarte îndoielnic. În primul rând, Alexie era episcop, apoi arhiepiscop, dar nu mitropolit. În dosarul lui personal nu există niciun indiciu la arestarea sa din 1941 (Sergheev a fost victima arestării doar o dată, în 1932, dar a fost eliberat aproape imediat). Nu există niciun fel de mărturii referitoare la faptul că Ale- xie dădea dispoziții speciale de a oficia slujbele în limba slavonă bise- ricească, pe care Tihonov o numește greșit, pur și simplu, slavonă. Și nici nu avea cine, aproape că nu avea cine, în afară de preoții câtorva localități rusofone din Basarabia, să slujească pe atunci în slavona bi- sericească. Și, în sfârșit, istoricul nu i-a acordat deloc atenție direcției principale a activității lui Alexie (Sergheev) de după sosirea lui în Moldova – transferului parohiilor Bisericii Ortodoxe Române sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse. Această acțiune canonică extrem de interesantă pentru istorici, poate cea mai importantă sarcină a Patriarhatului Moscovei, a fost, pur și simplu, trecută cu vederea de L. Tihonov, care i-a preferat analizei istorice retorica politică desuetă. Deși, pentru a nu comite greșeli și a nu lăsa lacune în descrierea is- torică, era suficient să se apeleze la documentele deja publicate de noi, inclusiv la dosarul personal al arhiepiscopului 43. (Menționăm, concomitent, că unele informații analogice (inexacte!) despre Alexie (Sergheev) pot fi găsite în lucrarea publicată de M. Păcurariu la București, cu un an mai înainte 44.)
Ludmila Tihonov comite și alte greșeli, mai serioase. „Dezghețul hrușciovist”, afirmă istoricul, nu a introdus, totuși, schimbări în politica statului în raport cu religia și biserica. În pofida articolului Constituției URSS cu privire la libertatea conștiinței și a convingerilor, alegerea liberă a religiei, ofensiva comunistă asupra religiei a continuat” 45. O afirmație atât de categorică poate fi acceptabilă doar în vreun text propagandistic, nu însă și într-o lucrare științifică. Este clar că ofensiva asupra religiei era o constantă a politicii bisericești sovietice. Însă nu se poate să nu se vadă zigzagurile principiale, jaloa- nele, cotiturile acestei politici, formele și metodele de realizare a ei, îndeosebi în primii ani post-staliniști. Căci în istoriografia politicii bisericești de stat a regimului comunist a fost recunoscut și demon- strat de mult că răstimpul dintre anii 1953 și 1957 a fost anume o perioadă a „renașterii religioase”, în care biserica ortodoxă, mai ales în Moldova, a izbutit să recucerească de la stat o parte a pozițiilor pierdute anterior. Abia la sfârșitul anilor 1950 Hrușciov și-a început campania de distrugere a bisericii. Și această perioadă se deosebea în mod cardinal de cea din anii 1954-1957, fapt general acceptat în istoriografia mondială.

Chiar și un critic atât de intransigent al politicii hrușcioviste ca V. Beșleagă arată în lucrarea sa „renașterea” relativă a bisericii. Altceva este că datarea de către dânsul a acestei „renașteri” doar cu anii 1957-1958 și excluderea din „dezghețul bisericesc” al perioadei anilor 1955-1956 este cât se poate de discutabilă. Este îndoielnică și afirmația autorului că toată perioada anilor 1944-1956 a fost o per- manentă și metodică „ofensivă a autorităților oficiale” asupra bisericii 46. Este o apreciere unilaterală a unei epoci istorice contradicto- rii. Aprecierile de acest fel sunt contrazise, în orice caz, de astfel de fapte bine cunoscute precum restabilirea patriarhatului, acordarea de după război comunităților ortodoxe a drepturilor de persoană ju- ridică și o anumită independență financiară, prosperarea gospodă- riilor monastice la mijlocul anilor 1950, restituirea rolului pastoral în comunitatea bisericească preoților etc. V. Beșleagă, la fel ca și L. Tihonov, evită, în fond, analiza temeinică a versiunii moldovenești a așa-zisului „compromis serghianist”, în cadrul căruia decurgeau relațiile dintre biserică și stat până la sfârșitul anilor 1950. L. Ti- honov nu a menționat, în articolul său, în general niciodată acest fenomen istoric. Este imposibil de admis că un istoric profesionist nu cunoaște istoriografia extrem de vastă a acestei teme. Deci, este vorba de o gravă eroare de interpretare, de distorsionarea unor particularități foarte importante ale procesului istoric din anii 1950. Într-o serie de cazuri, Ludmila Tihonov își permite să facă niște declarații motivate politic, însă absolut deloc demonstrate științific. Astfel, reflectând despre cauzele supraviețuirii mănăstirii de maici de la Japca, singura care s-a păstrat în perioada sovietică, istoricul scrie: „Faptul că a supraviețuit doar un singur centru monastic generează întrebări. Pe lângă faptul că stareța acestei mănăstiri a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial în Armata Sovietică și era în relații bune cu autoritățile sovietice, o altă explicație ar fi putut fi că majori- tatea maicilor din acea mănăstire erau de origine rusă, îndeosebi cele 15 care au venit aici după război” 47.

Această afirmație nu este însoțită de trimiterea la sursă. Dar dacă Tihonov și-ar fi asumat efortul de a studia cel puțin rapoartele împu- ternicitului Consiliului pentru treburile cultelor religioase publicate de noi, ar fi aflat că, conform datelor pentru anul 1970, în rândul călugărițelor erau 49 de moldovence, 18 rusoaice și 3 ucrainence 48 (halal majoritate rusească) și nu ar fi ajuns să facă aluzii politice destul de dubioase. Noi nu știm de unde a luat L. Tihonov informațiile despre serviciul egumenei Serafima în Armata Roșie. Conform datelor oficiale (și avem mai multe motive să credem Revistei Patriar- hiei Moscovei și nu zvonurilor confuze comunicate de L. Tihonov), Eudochia Trofimovna Cebotaeva (în călugărie Serafima, din 1953) a fost în tot timpul războiului novice la mănăstirea de maici Ferapon- tov și desigur că nu a servit în armată 49.

Trezește uimire chiar și titlul ca atare foarte promițător al noului articol semnat de L. Tihonov: „KGB-ul sovietic și biserica ortodoxă din RSSM”. Căci istoricul a utilizat în acest articol doar un (unul singur!) document scos într-adevăr din arhivele KGB-ului și care vorbește demonstrativ despre participarea agenturii la închiderea bisericilor și mănăstirilor. L. Tihonov a luat acest document dintr-o lucrare de-a noastră publicată acum douăzeci de ani 50. Însă dacă cer- cetătoarea s-ar fi ostenit să ia cunoștință măcar fugitiv de volumele recentei noastre tipărituri, ar fi văzut o serie de documente publicate suplimentar – bunăoară, descrierea detaliată a participării organelor KGB la închiderea mănăstirii Hârbovăț.

Nu ne rămâne decât să ghicim și să presupunem, cu ce scop Ludmila Tihonov a căutat în arhivele Moldovei setul incomplet de rapoarte ale împuterniciților Consiliului pentru treburile religiei (mai întâi Tanasevschi, iar apoi Viconschi) dintre 1967 și 1985 și de ce și-a întrerupt căutările după depistarea a doar cinci documente. Căci era de ajuns să ia de pe raft volumul corespunzător al culegerii noastre de documente pentru a vedea toate, subliniez – toate cele 18, și nu cinci rapoarte pe care dânsa le-a căutat cu atâta neglijență în arhivele moldovenești.

În încheiere suntem nevoiți să constatăm, cu consternare, că o trăsătură tipică a unor studii de dată recentă este caracterul lor flagrant derivat și compilativ, repetarea celor spuse și scrise de alții, lipsa întemeierii convingătoare a cadrului cronologic al investigațiilor. Autorii disting prost jaloanele și etapele dezvoltării ortodoxiei în Moldova. Aceasta rezultă din faptul că unele lucrări sunt afectate de un flagrant nihilism istoriografic, ignoră studiile serioase de istorie a ortodoxiei în URSS apărute în ultimii ani și întemeiate atât pe do- cumentele Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, cât și pe materialele CC al PCUS, precum ignoră și documentele istorice din arhivele moldovenești, publicate și accesibile tuturor.

La scrierea acestei cărți, ne-am străduit să folosim surse cât mai vaste. Întâi de toate, este vorba de un corp considerabil de documen- te referitoare la istoria patriarhiei Moscovei, la relațiile dintre stat și biserică și persecuțiile aplicate Bisericii Ortodoxe Ruse în secolul XX, publicate de istoricii ruși în perioada postcomunistă 51. Acestea sunt completate de ediții informative și biografice despre arhiereii Bisericii Ortodoxe Ruse, bunăoară, lucrarea ieromonahului Damaskin (Orlovski) despre mucenicii, mărturisitorii și pustnicii cucerniciei 52, vastele resurse electronice ale „Internetului ortodox”. Trebuie menționat îndeosebi sistemul de date și informații biografice al fundației de caritate „Russkoe Pravoslavie” (sfinți, arhierei, călugări, preoțimea albă, mireni) 53, utilizat la elaborarea cărții, precum și o serie de ediții și compendii de informații care ne-au facilitat în mod substanțial munca  54. În anul 2001 la București a fost publicată o colecție interesantă de documente privind istoria Bisericii Ortodoxe Române din anii 1945-1958, extrase în principal din arhivele poliției secrete ale Republicii Socialiste România 55. Unele documente ale culegerii (de exemplu, referitoare la vizita Patriarhului Alexie I în România în anul 1947) au o legătură nemijlocită cu tema lucrării noastre.

Dacă e să vorbim despre publicarea documentelor propriu-zis la tema noastră – istoria ortodoxiei în Moldova în timpul comuniștilor, în perioada sovietică nu s-a tipărit aproape nimic. Documentele de arhivă erau, pur și simplu, inaccesibile din cauza secretizării. Am pu- tea, desigur, menționa o ediție veche (din 1969) 56 care avea un caracter vădit propagandistic și un titlu care corespundea pe deplin menirii ei „Rolul reacționar al religiei și bisericii: documente de arhivă privind activitatea preoților din Moldova”. Dar chiar și o astfel de publicație a atras asupra sa furia împuternicitului Consiliului pentru treburile religiei de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS, S. Tanasevschi. El i-a acuzat pe autorii culegerii de, chipurile, o „utilizare prea vastă” a fondurilor de arhivă și de publicarea unor documente care „din diferite motive nu trebuiau să fie incluse”. Este clar că pentru Tanasevski aceste „diferite motive” nu constau în tendențiozitatea sau angajarea ateistă a ediției, ci în faptul că, în pofida acestei angajări, unele docu- mente publicate puteau da „un motiv pentru interpretarea greșită a aplicării legislației privind cultele religioase în țara noastră” 57. Cu alte cuvinte, chiar și trecute prin sita trierii ideologice, unele documente ale culegerii făceau aluzie în mod indirect la existența persecuțiilor religioase. După aceasta, Direcția arhivelor de pe lângă Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești a încetat în general să publice orice fel de materiale la această temă.

Abia după prăbușirea comunismului și obținerea independenței naționale a Moldovei, cercetătorilor li s-a deschis accesul la documentele de arhivă care anterior erau secrete. Astfel autorul acestei cărți a reușit să publice pentru prima dată unele documente desecretizate, inclusiv despre represiunile regimului stalinist în raport cu preoțimea 58. Iar în anii 2009-2011 am editat culegerea de documente menționată anterior „Ortodoxia în Moldova: puterea, biserica, credincioșii”, care a constituit etapa pregătitoare cea mai importantă în munca noastră de investigație. Majoritatea absolută a documentelor publicate și comentate în această ediție nu au fost utilizate niciodată anterior nici în istoriografia mondială, nici în cea moldovenească – nici chiar în citate și extrase. Ansamblul surselor publicate privind istoria ortodo- xiei în Moldova sovietică a inclus documente mai multe arhive: din Arhiva de Stat a Federației Ruse (ГА РФ), Arhiva de Stat de Istorie Social-Politică a Rusiei (РГАСПИ), Arhivei de Stat de Istorie Contemporană a Rusiei (РГАНИ), Arhiva Națională a Republicii Moldova (ANRM), Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova (AOSPRM) și Arhiva Ministerului Securităţii Naţionale a Republicii Moldova, în prezent Arhiva Serviciului de Informaţie și Securitate a Republicii Moldova. Pe lângă aceasta, au fost folosite materiale din Arhiva curentă a mitropoliei Chișinăului și întregii Moldove.

Sursele de bază de studiere a istoriei ortodoxiei în Moldova sovietică au apărut ca rezultat al activității Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS (din 1965 Consiliul pentru treburile religiilor de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS) și a împuternicitului lui în RSS Moldovenească 59. Experiența profesională a colonelului Securității de Stat G.G Karpov 60, numit de Stalin în postul de președinte al Consiliului în anul 1943, care a cumulat un timp munca în Consiliu cu cea din „organe”, a exercitat o influență serioasă asupra organizării mun- cii în Consiliu. Rapoartele împuterniciților, la fel ca și materialele informativ-analitice ale Consiliului purtau amprenta particulară a unor documente precum notele informative, comunicatele speciale și notele informative ale NKVD-NKGB-MGB, în special, stilul, vo- cabularul și structura lor. La început, chiar și exteriorul unor materiale – de exemplu, evidențierea numelor „figuranților” (persoanelor implicate) cu majuscule etc. – le trăda originea „securistă”.

Spre deosebire de documentele de partid, documentele Consiliului nu conțin preambule politice aberante. Ele sunt laconice și de regulă informative. Problema lui Karpov consta doar în faptul că în subordinea lui, în pofida unor păreri de largă circulație, nu se adunaseră numai foști angajați ai serviciilor speciale. Efectivul împuterniciților Consiliului în teritoriu era foarte pestriț. În afară de aceasta, printre ei erau destul de mulți oameni nu prea instruiți (același împuternicit pentru Moldova, Romenski, comitea în permanență în rapoartele sale greșeli ortografice și sintactice), care adesea aveau cunoștințe vagi în ceea ce privește particularitățile muncii informaționale. La început, unii pur și simplu nu înțelegeau în ce constă specificul activității lor, mai mult decât atât, se aflau în captivitatea stereotipurilor propagandistice antibisericești ale epocii „ateismului militant” din anii 1920-1930.

Karpov a fost nevoit, pe de o parte, să-i învețe în mod delicat pe unii angajați de-ai săi să aplice metodele „securiste” de colectare a informației, de exemplu, lucrul cu „persoanele de încredere” („sunt necesare discuțiile cu episcopul, stați cu el, discutați, stați de vorbă cu preotul, stați de vorbă cu mirenii” 61), iar pe de alta, să le explice orien- tarea „nesecuristă” a muncii Consiliului. La început și Karpov însuși își confunda cele două activități ale sale (de președinte al Consiliului și de ofițer activ al NKGB-MGB-KGB), zăpăcindu-i pe împuterniciții regionali cu declarații contradictorii. Pe de o parte, îl nemulțumeau rapoartele care nu conțineau analiza „securistă” cu care era obișnuit (el numea documentele de acest fel „anchețele”), iar pe de altă parte, Karpov respingea în fel și chip tentativele împuterniciților de a se ocupa, în locul controlului asupra activității bisericii, anume de mun- ca „securistă”, de exemplu, să tragă preoțimea la răspundere pentru agitație și propagandă. „Pentru aceasta există organele Securității de Stat, spunea Karpov în luna mai, 1945, la consfătuirea republicană a împuterniciților pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului al RSS Ucrainene, ele se ocupă de aceasta, și voi puteți să le transmiteți lor aceste materiale. Pe mine aceasta nu mă interesează…” 62. Probabil că, un timp, unii împuterniciți, pur și simplu, nu înțelegeau ce anume le cere condu- cerea să facă. La aceeași consfătuire de la Kiev Karpov a spus mai în- tâi că el are nevoie „nu de raportul despre munca bisericii, ci despre munca voastră” și imediat a cerut ca în rapoarte „să fie arătată mai plenar viața bisericească” 63. Este semnificativ faptul că peste douăzeci de ani și ceva (în 1968), succesorul lui Karpov la postul de președinte al Consiliului, V. Kuroedov, la fel s-a confruntat cu unele dificultăți, încercând să definească specificul muncii împuterniciților, numind-o concomitent „și politică, și securistă și diplomatică” 64.

Este cunoscut faptul că împuterniciții regionali ai Consiliului erau datori să-i informeze în mod operativ („imediat”, pe calea expedierii „rapoartelor extraordinare”) pe șefii lor de la Moscova despre toate cazurile excepționale care aveau tangență cu biserica ortodoxă. Statutul de „caz excepțional” nu a fost niciodată definit la modul for- mal, de aceea împuterniciților le erau uneori aplicate mustrări de la Moscova pentru „informarea” cu întârziere. Ei trebuiau să informeze la fel de operativ Consiliul despre procesiunile religioase, ceremo- niile și „adunăturile” din afara locașurilor și mănăstirilor, precum și despre slujbele cu multă lume din biserici și mănăstiri (Paștele, Crăciunul, Boboteaza și alte sărbători mari), despre faptele de „suscitare a superstițiilor în rândul populației (înnoirea icoanelor, însce- narea minunilor etc.)”, și despre încălcările de către cler și biserică a legislației ce ține de activitatea bisericii, în primul rând a decretului privind separarea bisericii de stat și a școlii de biserică.

Sub un control special se afla comportamentul politic al preoțimii și activului bisericesc. În această privință, Consiliul nu a reușit să se debaraseze de funcțiile „securiste”. Moscova era informată despre „tot felul de pretenții ilegale”, precum și despre „faptele și acțiunile din partea preoțimii și a oamenilor bisericii care merită atenție (ieșiri politice, provocări, declarații false, folosirea misiunii de predicator în scopuri politice ș.a.)”. Este important că funcțiile de supraveghere ale Consiliului nu presupuneau doar observarea de către împuterniciți a „purtării rele” a preoțimii și credincioșilor, ci și monitorizarea „acțiunilor ilegale și brutale” ale autorităților locale sau persoanelor particulare care lezau sentimentele religioase ale credincioșilor 65.

Consiliul considera, probabil, drept cea mai obiectivă particularitate a influenței bisericii asupra populației și a gradului de religiozitate frecventarea serviciilor divine de sărbători. El dispunea ca împuterniciții să asiste personal la slujbele religioase, să colecteze selectiv informațiile la telefon, să calculeze numărul orientativ al ce-lor prezenți, mai ales al tineretului, precum și să compare frecvența cu cea din anii precedenți. Însă unii împuterniciți fie că nu scriau deloc rapoarte extraordinare despre slujbele numeroase din biserici și mănăstiri (anume astfel proceda de obicei împuternicitul pentru RSS Moldovenească, P. Romenski), fie că expediau aceste rapoarte cu mare întârziere.

Din fericire pentru istorici, toată informația demnă de „raportare extraordinară” ajungea în ultimă instanță în rapoartele regulate ale împuterniciților regionali ai Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS. Anume aceste rapoarte ale împuterniciților erau considerate de Consiliu „documentul informativ de bază care caracterizează starea religiilor și controlul asupra respectării legislației privind cultele religioase pe teritoriul țării” 66. În jumătatea a doua a anilor 1940, acest document se numea „raportul informațional al împuternicitului Consiliului”, la începutul anilor 1950 el a căpătat statutul de „raport informațional și de activitate”, iar apoi s-a transformat în „raport anual”. Inițial împuterniciții Consiliului erau obligați să raporteze o dată pe tri- mestru, lucru pe care, de altfel, împuternicitul pentru Moldova, P.N. Romenski, nu-l făcea aproape niciodată. Din cauza bolilor, a delegațiilor permanente pe linia organelor de partid și sovietice moldovenești, iar adesea și din cauza nepăsării, pentru că nu avea la inimă munca de conțopist, el zădărnicea în permanență termenele de prezentare a rapoartelor. Împuternicitul își permitea să transfor- me cu de la sine putere un raport trimestrial în unul semestrial sau chiar și unul anual. Pentru aceasta, el încasa în permanență săpuneli din partea șefilor care îl amenințau pe Romenski cu înlăturarea din funcție. Deja în timpul lui Hrușciov a fost instituită ordinea prezen- tării anuale a documentului de raport de bază care s-a păstrat până la încheierea activității Consiliului.

În culegerea noastră de documente în patru volume am publicat (în întregime sau în extrase 67), practic, toate rapoartele împuternici- ților Consiliului pentru RSS Moldovenească din anul 1945 până la sfârșitul anilor 1980. Această documentare a facilitat în mod substanțial lucrul asupra prezentei cărți, a oferit o posibilitate unică de a utiliza în monografie un codice sistematizat pe criterii cronologice de informații despre cele mai importante aspecte ale vieții comunității ortodoxe a republicii în relațiile ei cu puterea. Cerințele principale față de conținutul raportului au fost definite încă în prima Instrucțiune a Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse pentru împuterniciți, editată în anul 1945. În ansamblu, cerințele constituite în anul 1940 față de raportul împuternicitului au rămas aproape aceleași, deși cu diverse variațiuni, până la sfârșitul anilor 1980. Chiar și după înființarea Consiliului pentru treburile religiilor de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS și aprobarea noului Regulament cu privire la Consiliu, șefii moscoviți se orientau ca și mai înainte spre structura devenită deja tradițională a informațiilor despre activitatea împuterniciților. Documentele ulterioare completau și explicau aceste principii de bază, dar niciodată nu le anulau.

Raportul informațional și de activitate secret reprezenta un document de totalizare, care sistematiza informațiile obținute în decursul observării permanente a vieții religioase și bisericești a regiunii. În primul rând, raportul absorbea toate informațiile cu caracter „excepțional și extraordinar”, iar în al doilea rând includea informații, a căror structură și conținut erau determinate formal de instrucțiunile de serviciu și documentele aferente lor. În raport urmau să fie reflectate schimbările numărului bisericilor și caselor de rugăciune în funcțiune (scoaterea din înregistrare, închiderea la decizia sovietelor locale și autolichidarea, cazurile de sechestrare de la comunitățile bisericești a fostelor clădiri publice), în componența preoțimii (inclu- siv referința tuturor preoților și diaconilor nou-hirotonisiți), să expună demersurile pentru deschiderea bisericilor și a caselor de rugăciune și în rezumate succinte, să sistematizeze cererile și plângerile parvenite la împuternicit din partea preoțimii și a credincioșilor, precum și să prezinte lista celor mai tipice chestiuni abordate de preoțime și credincioși la audiențele personale ale împuternicitului.

Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse aștepta de la raportul împuternicitului atât caracterizarea generală a situației și activității bisericii în regiune (creșterea sau reducerea religiozității populației, modalitățile de atragere a credincioșilor la biserici, acti- vitatea arhiereului, cazurile de deschidere cu de la sine putere a bise- ricilor, de construire a noilor clădiri bisericești sau de achiziționare neautorizată a încăperilor și de reutilare a lor pentru necesitățile comunităților bisericești, datele despre slujbele bisericești oficiate în decursul perioadei de raport și despre activitatea preoțimii neînregistrate), cât și informarea completă despre cazurile de încălcare, atât de către biserică, cât și de către organizațiile sovietice, a legislației privind cultele. În ultimul caz i se acorda o atenție deosebită închiderii bisericilor, caselor de rugăciune și mănăstirilor „cu încălcarea ordinii stabilite”, implicarea în afacerile interne ale bisericii, „familiarismul cu preoțimea, împrumutarea și primirea banilor de la slujitorii bi- sericii; antrenarea preoțimii în desfășurarea campaniilor obștești”, eliberarea referințelor și certificatelor preoților. În Moldova toate încălcările acestea erau un lucru obișnuit. Compartimente speciale ale rapoartelor urmau să fie consacrate activității mănăstirilor 68. Din când în când, în perioadele campaniilor de închidere a mănăstirilor (la sfârșitul anilor 1940 și la hotarul dintre anii 1950-1960) erau întocmite documente informative aparte despre mănăstiri.

Împuternicitul trebuia să-i raporteze Consiliului despre de- plasările sale în teritoriu, despre întâlnirile cu arhiereul eparhial, preoțimea și mirenii, să informeze despre indicațiile autorităților locale în chestiunile bisericii ortodoxe, să dea o apreciere muncii conducerii eparhiale, a arhiereilor, să raporteze despre construcția bisericilor noi, despre demolarea, reutilarea și dezasamblarea clădirilor bisericești, despre dificultățile „care se întâlneau la aprovizionarea bisericilor cu lumânări, produse și obiecte necesare pentru slujbele religioase”. Se presupunea că raportul trebuie să se încheie cu concluziile și propunerile împuterniciților 69, lucru de care mulți se ocupau fără tragere de inimă, fiindu-le teamă că vor scrie ceva ce nu va coincide cu „linia generală” a partidului și guvernului.

După cum se întâmplă deseori în practica birocratică, documen- tele întocmite în realitate pentru Consiliu erau uneori cât se poate de departe de idealul indicat. În anul 1952, Consiliul a atribuit la neajunsurile-standard ale rapoartelor informaționale și de activitate prezentarea lor cu întârziere, prolixitatea („mari ca volum, dar puțin consistente” – sunt enumerate convorbirile aproape cu toți vizitatorii, sunt incluse copiile cererilor, predicilor). Consiliul considera de prisos și „care nu prezintă interes” datele biografice privitoare la preoții decedați și plecați din activ și propunea ca datele numerice despre schimbările produse în componența preoțimii să fie însoțite de referință doar în cazul preoților și diaconilor proaspăt hirotonisiți – „dar nu ale tuturor, ci în calitate de exemplu”. Urma să li se dea referință doar cererilor și demersurilor nou-venite sau celor „ce me- rită atenție” (din cauza numărului mare de semnături, de exemplu) 70. Prin anul 1970, rapoartele împuterniciților, care se străduiau, firește, să-și prezinte activitatea în lumina cea mai bună, s-au trans- format în documente voluminoase. Aceste „rapoarte informaționale prea vaste – pe 100-200 de file”, care, în plus, treceau cu vederea multe „chestiuni stringente, noi fenomene importante din activitatea organizațiilor religioase” 71, ba mai și parveneau cu mare întârziere, au generat până la urmă iritarea vie a Consiliului. Scrisoarea circula- ră instructivă a Consiliului pentru treburile religiei de pe lângă Con- siliul de Miniștri al URSS adresată împuterniciților Consiliului, din 11 noiembrie 1970, i-a obligat pe împuterniciți să se debaraseze de urgență de prolixitate 72. În consecință, după apariția acestei circula- re raportul împuternicitului din Moldova, de exemplu, „a slăbit” de câteva ori în comparație cu cel din anul precedent.

Multe dintre neajunsurile birocratice ale rapoartelor enumerate mai sus (mai ales informația „de prisos” despre situația bisericii și a credincioșilor în regiune) nu sunt din punctul de vedere al cercetătorului neajunsuri, ci calități ale acestor documente. Din fericire, pentru istoricii ortodoxiei din Moldova, împuterniciții Consiliului, îndeosebi P. Romenski, care avea obiceiul de a nu prezenta aproape niciodată la timp rapoartele și manifesta o atitudine destul de nepăsă- toare față de întocmirea documentelor, se reabilita în permanență în ochii șefilor și, până la urmă, „descărca” în raport toate informațiile de care dispunea (inclusiv reproducea în întregime documentele, cererile etc. care îi parveneau). Rapoartele împuterniciților Consiliului pentru RSS Moldovenească nu au fost, de fapt, considerate cele mai bune opere de acest gen. Documentele pregătite de P. Romenski gene- rau deosebit de multe obiecții. Dar și după Romenski împuterniciții Consiliului pentru RSS Moldovenească nu figurau niciodată printre fruntași. Astfel, în aprilie 1969, într-un amplu document al Consiliului cu privire la situația și tendințele ortodoxiei contemporane, prezentat în „instanțe”, adică organelor supreme de partid, raportul împuternicitului pentru Moldova nu doar că nu a ajuns în rândul ce- lor mai bune. El s-a dovedit a fi chiar și în afara „grupului al doilea”, la care au fost atribuite „majoritatea rapoartelor” – „împuterniciții Consiliului, care le-au scris, și-au restructurat în fond munca în conformitate cu «Regulamentul privind Consiliul pentru treburile religiei», dar totodată ei analizează și reflectă insuficient o direcție sau alta, un sector sau altul al muncii lor sau au în activitatea lor anumite lacune”. Împuternicitul pentru RSS Moldovenească a fost pomenit doar în „grupul al treilea”. În acesta au ajuns rapoartele „în care într- o măsură sau alta se conțin neajunsurile enumerate mai sus (grupul al doilea – V.P.), dar la un grad mai mare, precum și alte lacune care denotă restructurarea incompletă a muncii din teritoriu în conformi- tate cu cerințele «Regulamentului privind Consiliul» 73. În lista „lacunelor” împuternicitului pentru Moldova au ajuns și chestiuni atât de importante precum caracteristica preoțimii și a stărilor ei de spirit, la fel ca și conținutul predicilor bisericești 74.

Din fericire, ordinea birocratică de lucru cu rapoartele împuterniciților, stabilită încă pe timpul lui Karpov, îi permite istoricului să umple lacunele informaționale care apar, din când în când, în aceste documente. Karpov (și/sau alți membri ai Consiliului) citea perso- nal majoritatea rapoartelor. Aceeași ordine a fost menținută și pe timpul lui V. Kuroedov. În anii 1940-1950, observațiile pe marginea raportului din RSS Moldovenească erau deseori întocmite în forma unei scrisori speciale. Împuternicitul, la rândul lui, fie că reacționa imediat la critică și trimitea informații suplimentare, fie că reflecta chestiunile neclare în raportul următor.

Neajunsurile informaționale și analitice ale rapoartelor moldovenești sunt compensate de materialele verificărilor activității îm- puternicitului efectuate de inspectorii Consiliului. Ca rezultat al delegațiilor inspectorilor Consiliului în republică (uneori ele erau legate de investigarea unor conflicte locale, dar de cele mai multe ori erau efectuate conform planului), mai apărea încă un strat de documente birocratice în care realitatea regională era prezentată în percepția funcționarilor moscoviți și era apreciată, de obicei, destul de critic. În afară de aceasta, era practicată audierea periodică a rapoartelor împuterniciților, munca lor la ședințele Consiliului. Materialele pregătite pentru aceste ședințe extind substanțial imaginea stării de lucruri în teritoriu. Datorită particularităților menționate mai sus ale muncii birocratice a aparatului central al Consiliului cu împuterniciții, se poate spune că, în ansamblu, calitatea informativă a materialelor despre Moldova ajunse, în ultimă instanță, în fondul Consiliului pentru treburile afacerilor religiei s-a dovedit a fi suficient de înaltă, iar inexactitățile factologice și contradicțiile dintre di- ferite documente descoperite de noi ne permit să alcătuim o imagine mai veridică a evenimentelor care se produceau în eparhia Moldovei și Chișinăului a Bisericii Ortodoxe Ruse și în jurul ei.

În afară de rapoarte, Consiliul aduna și, în măsura posibilităților, sistematiza toate deciziile autorităților locale în chestiunile biseri- cii, efectua expertiza lor prealabilă și, deci, păstra selectiv în arhivă și documentația pregătitoare într-o problemă concretă sau alta. În același timp, interesele regionale ale Consiliului erau limitate doar la un cerc strict definit de chestiuni. Examinând în special problematica moldovenească, procesele care decurgeau în eparhie, Consiliul de cele mai multe ori doar constata fenomenele și problemele, uneori doar le menționa (de obicei, Moldova figura în calitate de exemplu al influenței Bisericii Ortodoxe Ruse care s-a păstrat în unele regiuni sau în legătură cu activitatea mănăstirilor ortodoxe). În plus, în lo- cul analizei problemelor reale era utilizat deseori un set de clișee și calapoade ideologice.

Munca analitică asupra problemelor ortodoxiei în Moldova urmează practic să fie reluată de la început. Pentru aceasta nu sunt suficiente materialele informaționale și de raport ale împuternicitului, prezentate Consiliului. Este necesară examinarea documentației inițiale care s-a păstrat. Printre materialele împuternicitului Con- siliului pentru RSS Moldovenească se află și copii ale hotărârilor și deciziilor Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești cu privire la chestiunile bisericești, corespondența cu ministerele și departamentele republicii, cu autoritățile raionale și orășenești în vederea deschiderii și închiderii bisericilor și mănăstirilor, în chestiunea im- punerii fiscale a bisericii și a preoțimii etc., petițiile și demersurile credincioșilor referitor la deschiderea locașurilor, precum și diver- se cereri și reclamații ce țin de activitatea Bisericii Ortodoxe Ruse și corespondența în privința acestor reclamații. Prezintă un interes considerabil dosarele de înregistrare (și excludere din registre) a comunităților bisericești, precum și de înregistrare a preoțimii.

Este foarte important faptul că în documentele care asigurau activitatea informațională, analitică și de control a Consiliului și a împuterniciților lui pentru RSS Moldovenească se conțin într-o cantitate mare copiile diferitelor materiale bisericești, atât expediate în mod oficial, cât și primite în mod confidențial. O importanță deose- bită îi este conferită acestui set de documente și de faptul că fondurile Patriarhiei Moscovei și ale direcțiilor ei eparhiale sunt până în pre- zent practic inaccesibile pentru majoritatea istoricilor. Iar a judeca despre problemele vieții eparhiale doar pe baza „reflectărilor” ei de către stat ar fi culmea neseriozității. În cartea noastră am încercat să utilizăm cât mai larg cu putință materialele trimise împuternicitului de la direcția eparhială, inclusiv notele informative, dările de sea- mă, extrasele și rapoartele despre activitatea preoților și dascălilor, membrilor comitetelor bisericești care s-au păstrat în fondul R-3046 al Arhivei Naționale a Republicii Moldova.

Un grup aparte de surse de origine mixtă este constituit din materialele biografice (dosarele) episcopilor care administrau eparhia Moldovei și a Chișinăului, descoperite în fondul Consiliului pentru treburile religiilor. Aceste materiale care conțin atât notele informative oficiale ale Consiliului privind activitatea episcopilor, cât și datele de la Patriarhie, împreună cu documentele de origine personală (chestionare, rapoarte, explicații, reclamații și denunțuri) extind substanțial cunoștințele noastre despre viața preoțimii ortodoxe din republică. Fără aceste materiale biografice unice despre arhiereii și clericii eparhiei Moldovei și Chișinăului, relatarea noastră ar fi in- completă. Aceste documente refractă „marea istorie” în destinele personale ale oamenilor, ne permit să plonjăm în viața cotidiană a parohiilor moldovenești, cu toate problemele, conflictele, dramele și tragicomediile ei.

O sursă importantă a cercetării noastre au devenit documentele consacrate aspectelor activității politice externe a Patriarhiei Mos- covei, care se referă în mod nemijlocit la istoria ortodoxiei în Moldova. Este vorba, în special, despre materialele MAE al URSS și ale Patriarhiei Moscovei care s-au păstrat (copiile) în fondul Consiliului pentru treburile religiilor și sunt legate de restabilirea și dezvoltarea relațiilor dintre Biserica Ortodoxă Rusă și Biserica Ortodoxă Româ-nă după cel de-al Doilea Război Mondial. Fiind conștienți de faptul că istoria integrală a relațiilor dintre cele două biserici, ba chiar și „componenta moldovenească” a ei luată aparte, impune o studiere specială, noi am considerat necesar să apelăm, pentru developarea temei noastre, la unele documente puțin cunoscute sau necunoscute care au tangență cu negocierile care au avut loc în jumătatea a doua a anilor 1940 și se referă în mod nemijlocit la preoțimea moldoveneas- că și parohiile ortodoxe moldovenești.

În procesul de pregătire a cărții am studiat materialele CC al PCUS și CC al PC al Moldovei. Trebuie spus, de la bun început, că statutul special al Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse pe timpul lui Stalin, înzestrarea lui cu funcții de control și supraveghere extrem de vaste, caracterul „securist” al unor direcții de lucru, precum și subordonarea operativă nemijlocită conducătorilor supremi ai partidului și statului plasau, într-un anumit sens, Consi- liul într-o situație analoagă cu situația organelor Securității de Stat. Pe timpul lui Stalin, aparatul CC al PC(b)U nu se ocupa de condu- cerea operativă a Consiliului. Tentativele aparatului de a institui un astfel de control, iar de fapt de a subordona activitatea Consiliului îndeplinirii unor sarcini eminamente partinice – de exemplu, luptei cu religia – nu au beneficiat de susținerea lui Stalin. Stalin nu a semnat o hotărâre „zdrobitoare” cu privire la propaganda antireligioasă ce fusese deja pregătită și coordonată. Totul s-a redus la „o anumită limitare” a activității bisericii, dar această „limitare” era înfăptuită de Consiliu și de împuterniciții lui sub controlul nemijlocit al oli- garhilor supremi de partid, și nu al aparatului de partid de nivel republican. Scurta izbucnire a „ateismului militant” în mijloacele de informare în masă, provocată atunci, după toate probabilitățile, de M.A. Suslov, a fost contracarată repede (vezi mai detaliat în cap. 5).

Este necesar să menționăm influența politicii staliniste în domeniul controlului asupra Bisericii Ortodoxe Ruse asupra calității informaționale a documentelor de partid privind istoria ortodoxiei în Moldova. Aceste documente nu sunt, în primul rând, originale din punctul de vedere al conținutului, deoarece se află în dependență informațională de notele informative și memoriile Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, care dispunea de date cu mult mai complete, iar în al doilea rând sunt eronate, întrucât sunt concentrate pe propaganda antireligioasă, și nu pe chestiunile politicii bisericești.

După moartea lui Stalin, sub lozinca „restabilirii normelor leniniste ale vieții de partid”, rolul aparatului de partid la elaborarea politicii, inclusiv a celei bisericești, a fost, după cum se știe, sporit. Lucrul acesta este deosebit de vizibil în perioada desfășurării ofensivei religioase a lui Hrușciov asupra bisericii la sfârșitul anilor 1950 – începutul anilor 1960. Pregătirea hotărârilor cu privire la propaganda antireligioasă, discutarea chestiunilor educației ateiste la plenarele comitetelor de partid de diferite niveluri, necesitatea de a controla executarea deciziilor luate, conduc la creșterea volumului informației „religioase” în documentele de partid. Însă și pe timpul lui Hrușciov, și pe timpul lui Brejnev s-a păstrat statutul special al Consiliului cu metodele lui „securiste” de lucru, caracterul secret al deciziilor luate și funcțiile vaste de control și supraveghere. La mijlocul anilor 1960 aceste funcții au fost chiar extinse. Ca rezultat, informația originală a documentelor de partid se concentra, ca și mai înainte, în jurul propagandei ateiste și a muncii antireligioase de masă. În acest sens materialele PCUS, pe de o parte, reflectau acel strat al realității care se afla la periferia intereselor Consiliului, iar pe de altă parte, dădeau o caracteristică unilaterală, plină de „zgomot” propagandistic, a situației reale și a vieții cotidiene a bisericii și a credincioșilor din URSS.

La cele spuse este necesar să adăugăm că o parte considerabilă a documentelor privind istoria ortodoxiei în Moldova, care se păstrează în fostele arhive de partid, reprezintă fie duplicate informaționale ale materialelor analitice ale Consiliului și ale împuternicitului lui pentru RSS Moldovenească, fie documente originale ale Consiliului care s-au păstrat, apropo, împreună cu toate materialele pregătitoare, și în fondurile Consiliului și/sau ale împuternicitului. Tot acolo s-au păstrat și copiile majorității hotărârilor, deciziilor și dispozițiilor organelor de partid referitoare la subiect.

Au o importanță deosebită, întâi de toate, pentru perioada anilor 1940 – începutul anilor 1950, documentele organelor represiv-punitive. Studiile de cercetare a surselor, edițiile informative și documen- tare solide apărute în ultimul timp 75, precum și cercetarea noastră consacrată politicii represive a regimului stalinist în Moldova 76, ne scutesc de necesitatea de a da o apreciere amănunțită documentelor de acest gen. Trebuie să menționăm aparte setul documentar al procedurilor de control judiciar ale Procuraturii URSS pe dosarele privind agitația și propaganda antisovietică care se păstrează în Arhiva de Stat a Federației Ruse (Ф. Р-8131) 77. Procedurile de control judici- ar conțin (în original sau copii) informațiile cele mai diverse despre procesele de judecată intentate unui șir de preoți moldoveni. Este vorba de cererile de recurs și apelurile condamnaților înșiși (împre- ună cu avizele procuraturii asupra lor), extrase din rechizitorii și ver- dicte, materiale biografice, cereri de grațiere și revizuire a cazurilor, caracteristici solicitate de procuratură din locurile de detenție etc. Identificarea în fondul enorm al Procuraturii URSS a procedurilor de control judiciar referitoare la preoțimea moldovenească a devenit posibilă datorită bazei de date „Procedurile de control judiciar ale procuraturii URSS în dosarele de agitație și propagandă antisovietică. Anii 1938-1989” (conducătorii proiectului – S.V. Mironenko, V.A. Kozlov și I.A. Ziuzina) creată la Arhiva de Stat a Federației Ruse. Datorită acestei resurse electronice, căutarea documentelor care ne interesează ne-a luat doar câteva minute în loc de câteva săptămâni sau chiar luni de zile.

Valeriu Pasat, Introducere, Biserica ortodoxă și puterea sovietică
în RSS Moldovenească (1940-1991) .

Note:

1 Куроедов В.А. Религия и церковь в Советском государстве. М., 1981.

2  Гордиенко Н.С. Современное русское православие. Л.: Лениздат, 1987.

3 Одинцов М.И. Русская православная церковь в 80-х годах ХХ столетия: Общая оценка состояния, организационная структура, социально-политическая деятельность. М.: Ордена Ленина Всесоюзное обще- ство «Знание». Центральный дом научного атеизма, 1989.

4  Vezi.: Бабий А.И. Указ. соч.; Реакционная роль религии и церкви. Архивные документы о деятельности священнослужителей в Молдавии. Кишинев. 1969.

5 Vezi: Ellis J. The Russian Orthodox Church. A Contemporary History. Lon- don: Routledge, 1988; Bodewig H. Die russishe Patriarchskirche. Beitrage zur außeren Bedruckung und inneren Lage 1958-1979. München: Wewel, 1988; Religionen in der UdSSR. Zolikon: G2W-Verlag, 1989; Pospelovsky

TheRussian Church under the Soviet Regime 1917-1982: 2 vol. N.Y.: St. Vladimir’s seminary press, 1984 (Дополненное русское издание: Поспеловский Дм. Русская православная церковь в ХХ веке. М.: Республика, 1995); Якунин Г. О современном положении Русской право- славной церкви и перспективах религиозного возрождения России // Вольное слово. Вып. 35-36. Франкфурт-на-Майне: Посев, 1979; Аксе- нов-Меерсон М. Православие и свобода: Сб. статей. Vermont: Chalidze Publications, 1986; Алексеева Л. История инакомыслия в СССР: Но- вейший период. Benson, Vermont: Khronika Press, 1984; Зелинский В. Приходящие в церковь. Paris: La Presse Libre, 1982; и др.

6  Vezi: Козлов В.А., Локтева О.К. «Архивная революция» в России (1991- 1996) // «Свободная мысль». M. 1997. №1, 3, 4.

7 Васильева О. Русская православная церковь в политике советского государства. 1943-1948 гг. М. 1999; Одинцов М. Русские Патриархи ХХ века: Судьбы отечества и церкви на страницах архивных доку- ментов. М.: Российская академия государственной службы, 1999; Шкаровский М. Русская православная церковь при Сталине и Хру- щеве: Государственно-церковные отношения в СССР в 1939-1964 гг. М: Крутицкое Патриаршее подворье, Общество любителей церков- ной истории, 2000; Чумаченко Т.А. Государство, православная цер- ковь, верующие: 1941-1961 гг. М.: АИРО-ХХ. 1999.

8 Ellis J. The Russian Orthodox Church. Triumphalism and Defensiveness. N.Y.: St’Martin Press. 1996; Davis N. A long Walk to the Church. A Contem- porary History of Russian Orthodoxy. USA: Westview press. 1995; Steven Merritt Miner. Stalin’s Holy War: religion, nationalism, and alliance poli- tics, 1941-1945. Chapel Hill NC: University of North Carolina Press. 2002; Роккуччи А. Сталин и патриарх: Православная церковь и советская власть, 1917-1958. М.: РОССПЭН, 2016; и др.

9 Vezi: Цыпин В. История Русской Православной Церкви: 1917-1990. Учебник для православных духовных семинарий. М.: Издательский дом «Хроника», 1994; он же. История Русской Церкви: 1917-1997. М.: Изд-во Свято-Преображенского Валаамского монастыря, 1997; Право- славная энциклопедия: Русская православная церковь / Ред. тома Е. Кравец; науч. ред. протоиерей Владислав Ципин, д.и.н. А.В. Назаренко. М.: Церковно-научный центр «Православная энциклопедия», 2000.

10 Despre problemele accesului „cercetătorilor străini” la arhiva Patriarhiei Moscovei vezi: Митрохин Н. Русская православная церковь: Совре- менное состояние и актуальные проблемы. М.: Новое литературное обозрение, 2004. С. 29. Inaccesibilitatea depozitelor de arhivă bisericești este considerată o problemă serioasă chiar și de istoricii bisericești (vezi: Журавский А.В. Актуальные и перспективные направления изуче- ния русской церковной истории XX века. // Исторический вестник. 2000. №9-10 (citat după publicația electronică: www.vob.ru/public/bishop/ istor_vest/2000/5-6_9-10/1_36.htm).

11  Митрохин Н. Русская православная церковь. С. 14.

12  Unele studii în limbile rusă și engleză care depășesc cadrul relațiilor dintre stat și biserică au apărut abia la sfârșitul primului deceniu de după des- trămarea URSS. Vezi, de exemplu: Волокитина Т.В. Москва и право- славные автокефалии Болгарии, Румынии и Югославии (К проблеме восприятия советской модели государственно-церковных отноше- ний в 40-е гг. ХХ в.); Пасат В. Суровая правда истории: Депортации с территории Молдавской ССР 40-50 гг. Кишинэу: «Моментул». 1998; Pasat Valeriu. Asprul adevăr al istoriei: Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii 40-50. Chişinău. 2000; Козлов В.А. Массовые беспорядки в СССР при Хрущеве и Брежневе (1953 – начало 1980- х гг.). Изд. 3-е, испр. и доп. М.: РОССПЭН. 2010; Kozlov Vladimir A. Mass Uprisings in the USSR: Protest and Rebellion in the Post-Stalin Years. Translated and edited by Elain McClarnand MacKinno N.M.E. Sharp. Armonk, New York; London, England. 2002; King Ch. The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Culture, ș.a.

13  Vezi: Галущенко О. Борьба между румынизаторами и самобытниками в Молдавской АССР (20-е годы). // Ежегодный исторический альманах Приднестровья. 2002. №6 (http://moldova.cc/galuscenco).

14 Бенюк В. Тоталитаризм как реальность: историко-политологическое исследование на примере послевоенной Молдавии. Кишинев, 1998. С. 252-253.

15  РГАСПИ. Ф. 17. Оп. 125. Д. 45. Л. 9.

16  P.M. Șornikov face trimitere în cazul dat la cărțile: Лазарев А.М. Молдав- ская советская государственность и Бессарабский вопрос. Кишинев, 1974; Лунгу В.Н. Политика террора и грабежа в Бессарабии. 1918-1920 гг. Кишинев, 1979.

17 Шорников П.М. Политика румынских властей и кризис православ- ной церкви в Бессарабии: 1918-1940 годы // Отечественная история. М., 1998. №5. С. 158. Autorul face trimitere la cartea: Бабий А.И. Право- славие в Молдавии: история и современность. Кишинев, 1988. Vezi și: Кризис Православной Церкви в Бессарабии (1918-1940) // Труды Со- временного гуманитарного ин-та: Вып.3. Кишинёв, 2006.

18 Vezi, de exemplu: Виеру В. Разделение молдавской национальной пра- вославной церкви в 1813 г. на Западную и Восточную митрополии. // Сайт Партии коммунистов Республики Молдова (27 мая 2003 г.); ș.a.

19  Скурат К.Е. История Поместных Православных Церквей: Учебное пособие. В 2 тт. Русские огни: М., 1994.

20  Цыпин В. История Русской Церкви: 1917-1997. М: Изд-во Свято-Преображенского Валаамского монастыря. 1997. Глава 3.

21  Iustinian (Ioan Marina – (1900(1901)-1977), patriarh român între anii 1948 și 1977.

22 Волокитина Т.В. Москва и православные автокефалии Болгарии, Румынии и Югославии (К проблеме восприятия советской модели государственно-церковных отношений в 40-е гг. ХХ в.). – În cartea: Власть и церковь в СССР и странах Восточной Европы. 1939-1958. Дискусси- онные аспекты. – М., 2003. С. 121.

23 Gillet O. Religion et nationalism. L’idéologie de l’Eglise orthodoxe Roumaine sous le regime communiste. Bruxelles, 1977, P. 63.

24 Concluzia că guvernul român nu poartă de fapt lupta cu „influența dău- nătoare a fețelor bisericești” a fost formulată inclusiv într-o amplă notă informativă a secretarului doi al ambasadei sovietice în Republica Populară Română, V. Agapov, în anul 1960 (vezi ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 3. Д. 218. Л. 42-106), adică atunci când Moscova efectua atacuri administrative și propagandistice fără precedent contra Bisericii Ortodoxe Ruse, iar unica asemănare serioasă dintre modelul sovietic și cel românesc era utilizarea activă a serviciilor speciale pentru controlul asupra comportamentului ierarhilor, clericilor și mirenilor.

25 Basarabia: Un an de muncă românească, Guvernământul Basarabiei. Chișinău, 1942; Guvernământul Basarabiei. Basarabia dezrobită. Drepturi is- torice, nelegiuiri bolșevice, înfăptuiri românești. București: Institutul de Arte grafice „Marvan” S.A.R., iulie 1942.

26 Guvernământul Basarabiei. Basarabia desrobită. Drepturi istorice, nelegiuiri bolșevice, înfăptuiri românești. P. 75.
27 Vezi, de exemplu: Istoria românilor. Compendiu. Coordonatori: Ion Agrigoroaiei, Ion Toderașcu. Iași: Editura Cultura fără Frontiere, 1996; O istorie a românilor. Studii critice. Coordonatori: Stephen Fischer-Galaţi, Dinu
C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop. Cluj-Napoca: Fundaţia Culturală Română; Centrul de Studii Transilvane, 1998; Istoria României. Redactată de: Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor. București: Editura Enciclopedică, 1998, ș.a.
28 Kareţki A., Pricop A. Lacrima Basarabiei (Culegere de documente). Chișinău: Editura Știinţa, 1993. P. 237-238.

29 Păcurariu M. Basarabia – aspecte din istoria Bisericii și a neamului româ- nesc. Carte publicată cu binecuvântarea Preacuviosului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. București: Editura Basilica a Patri- arhiei Române, 2012. P. 204-225.

30 Lisnic I. Mitropolitul Visarion Puiu: viața și opera sa bisericească. Chișinău, 2010. P. 94-98, 98-106.

31 Vezi, de exemplu: Dabija N. Bicerici deportate: [După 1940 lăcașurile sfinte din Basarabia au fost închise, dărâmate de puterea comunistă] // Literatura și arta. 2003, 13 iunie, p. 1, 2; Sainciuc L. Povești numai din drumuri [Despre bisericile demolate din Chișinău]// Moldova. 1994. Nr. 2; Carra P. Datorii tre- cutului [Distrugerea bisericilor și monumentelor] // Făclia. 1990. 19 oct. P. 11; Cozonac C. 594 biserici și 23 mănăstiri au fost distruse // Vocea Poporului. 1995. 2 mai; Sîrbu A. Cel mai sfâșietor război împotriva lui Dumnezeu (Din istoria Bisericii din Basarabia) // Moldova Suverană. 1994. 30 apr.; ș.a.

32  Furtună P., Ţurcanu I. Biserica din Basarabia în anii 50-60 ai secolului 20 // Pergament: Anuarul arhivelor Republicii Moldova. Vol. III-IV/ 2000-2001; Tihonov L. Politica statului sovietic faţă de cultele din R.S.S. Moldovenească (1944-1965). Chișinău. Prut Internaţional. 2004; ș.a.

33 Beșleagă Vl. Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula. 1959. Chișinău: Editura Prut Internațional, 2006. Vezi de asemenea: Beșleagă V. Bisericile si mănăstirile sub regimul totalitar comunist (R.S.S.M – 1950-1960) // Des- tin românesc. Guvernământul Basarabiei. Basarabia desrobită. Drepturi istorice, nelegiuiri bolșevice, înfăptuiri românești. București: Institutul de Arte grafice „Marvan” S.A.R., 1942. P. c. Revistă de istorie si cultură. Chiși- nău-București. 1996. Nr. 1; 3; 4; 1997. Nr. 2; Beșleagă V. Mănăstirea Răciula, 1959 // Destin românesc. Revistă de istorie și cultură. Chișinău-București. 2000. Nr. 2, 4; 2001. Nr. 2; 2002. Nr. 1, 4; 2004. Nr. 1, 2.

34 Михалаш В. История Кишиневско-Молдавской епархии с 1945 по 1995 гг. Диссертация на соискание ученой степени кандидата бого- словия. Сергиев Посад. Троице-Сергиева Лавра. 1997.

35  Иосиф (Павлинчук), иером. Opera indicată.

36 Содоль В. Православные монастыри Молдавии и советская власть: экономическое взаимодействие // Русин. 2010, 2(20).

37 Стратулат Н. В. Воссоединение Бессарабской епархии с Русской пра- вославной церковью в 1940 г.: духовенство, верующие и советское государство // Христианское чтение. №3 (38), 2011.

38 Biserica Ortodoxă din interfluviul pruto-nistrean (1813-2013). Simpozion științific internațional, 14-15 octombrie 2013 // Universitatea de Stat din Mol- dova, Centrul de Studii Imperiale Chișinău-Oradea. Coord.: Pr. Octavian Moșin, dr. conf. univ. Ion Gumenâi. Chișinău: Editura Cuvântul – ABC, 2013.

39  Ibid.

40 Ludmila Tihonov L. KGB-ul sovietic și Biserica Ortodoxă din RSSM // Bi- serica Ortodoxă din interfluviul pruto-nistrean (1813-2013). Simpozion științific internațional, 14-15 octombrie 2013 // Universitatea de Stat din Moldova, Centrul de Studii Imperiale Chișinău-Oradea. Coord.: Pr. Dr. Octavian Moșin, Conf. Univ. Dr. Ion Gumenâi. Chișinău: Editura Cuvântul – ABC, 2013. P. 186-196.

41 Tihonov L. Politica statului sovietic faţă de cultele din R.S.S. Moldovenească (1944-1965). Chișinău: Prut Internaţional. 2004.

42  Tihonov L. KGB-ul sovietic și Biserica Ortodoxă din RSSM. P. 186.

43 Vezi: Из документов наблюдательного личного дела Совета по делам РПЦ на архиепископа Алексия (Виктора Михайловича Сергеева), управлявшего Молдавско-Кишиневской епархией в 1940-1941 гг. 1942 г. – 29 июля 1946 г. – Пасат, 1. С. 736-739.

44 Păcurariu M. Basarabia – aspecte din istoria Bisericii și a neamului româ- nesc. Carte publicată cu binecuvântarea Preacuviosului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. București: Editura Basilica a Patri- arhiei Române, 2012. P. 208-209.

45  Tihonov L. KGB-ul sovietic și Biserica Ortodoxă din RSSM // Biserica Orto- doxă din interfluviul pruto-nistrean (1813-2013). Р. 187.

46  Beșleagă Vl. Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula. 1959. Chișinău: Editura Prut Internațional, 2006. P. 9.

47  Tihonov L. KGB-ul sovietic și Biserica Ortodoxă din RSSM // Biserica Orto- doxă din interfluviul pruto-nistrean (1813-2013). P. 196.

48  Пасат, 3. С. 478.

49  Игумения Серафима (Чеботаева Евдокия Трофимовна) (1906-1978). // Журнал Московской Патриархии. 1979. №11. С. 36.

50  Пасат, В. Трудные страницы истории Молдавии. 1944-1950 г. Москва: Терра, 1994.

51 Vezi, de exemplu: Следственное дело Патриарха Тихона: Сб. док. М.-Екатеринбург, 1997; Архивы Кремля. В 2-х кн. // Кн. 1-2. Политбюро и Церковь. 1922-1925 гг. «Российская политическая энциклопедия» (РОССПЭН),

«Сибирский хронограф»: М.-Новосибирск, 1997; Акты Святейшего Тихона, Патриарха Московского и всея России, позднейшие документы и переписка о каноническом преемстве Высшей Церковной власти 1917- 1943. Сборник. Ч. 1, 2. Свято-Тихоновский Богословский ин-т: М., 1994; Религиозные организации в СССР накануне и в годы Великой Отечественной войны 1941-1945. Сост. М.И. Одинцов. Российская академия Государственной службы при Президенте РФ: М., 1995; Государство и церковь в годы войны. Докладные записки председателей Совета по де- лам русской православной церкви и Совета по делам религиозных куль- тов при СНК СССР. // Исторический архив. 1995. №4; Власть и церковь в СССР и странах Восточной Европы 1939-1958: Дискуссионные аспекты. М., 2003 (Раздел II. Документальная публикация «Деятельность Совета по делам Русской православной церкви в 1943-1958 гг.»); Одинцов М.И. Русские патриархи ХХ века: Судьбы Отечества и Церкви на страницах архивных документов. М., 1999; Государство и церковь в годы войны. Докладные записки председателей Совета по делам русской православ- ной церкви и Совета по делам религиозных культов при СНК СССР. // Исторический архив. 1995. №4. Un anumit interes academic îl reprezintă volumul lui G. Stikker (…), (Русская православная церковь в советское время (1917-1991): Материалы и документы по истории отношений между государством и Церковью. В 2-х тт. М., 1995), chiar dacă în istoriografia problemei respectiva lucrare este apreciată cu numeroase rezerve, dat fiind că documentele publicate de autor sunt incomplete, fragmentare și prezentate în traducere dublă (din limba rusă în germană și din germană în limba rusă)… – см.: Чумаченко Т.А. Указ. соч. С. 19-20.

52 Иеромонах Дамаскин (Орловский). Мученики, исповедники и подвижники благочестия Русской Православной Церкви ХХ столетия. Кн.1-7. «Булат»: Тверь, 1996-2002.

53  http://www.ortho-rus.ru

54 Игумен Дамаскин (Орловский). История Русской Православной Церкви в документах Архива Президента Российской Федерации. // РОФ «Па- мять мучеников и исповедников РПЦ. Труды. Вып 1: Новомученики ХХ века. Москва: ООО «Издательство «Булат». 2004; История Русской Пра- вославной Церкви в документах региональных архивов России: Аннотированный справочник-указатель. М., 1993; История Русской Православ- ной Церкви в документах федеральных архивов России: Архивы Москвы и Санкт-Петербурга: Аннотированный справочник-указатель. М., 1995.

55 Păiușan Cristina, Ciuceanu Radu. Biserica Ortodoxa Romana sub regimul communist (1945-1958). Vol. I, București: Editura Institutul Național Pentru Studiul Totalitarismului. 2001. Traducerea în engleză: Cristina Păiușan, Radu Ciuceanu. The Romanian Orthodox Church under the Communist re- gime. Vol. I: 1945-1958. București, 2003.

56  ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 5. Д. 662. Л. 74.

57  ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 5. Д. 662. Л. 74.

58  Пасат В.И. Трудные страницы истории Молдовы: 1940-1950-е гг. М.:

«Терра», 1994.

59 Materiale referitoare la activitatea împuternicitului pentru Moldova s-au păstrat în fondul Consiliului pentru treburile religiilor de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS (ГА РФ. Ф.Р-6991) și în fondul împuternicitului Consiliului din Arhiva Națională a Republicii Moldova (A.N.R.M. F. R-3046), vezi alte documente referitoare la activitatea împuternicitului și în: A.N.R.M. F.P-2848.

60 Conform datelor T.A. Ciumacenko, care face trimitere la materialele din arhiva Serviciului Federal de Securitate (FSB) al Rusiei, G.G. Karpov a deținut până în 1954 cel târziu funcția de șef de secție la NKGB-NGB al URSS, în 1954 a fost trecut în rezerva activă a KGB pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS și demobilizat din KGB în 1954 – vezi: Чумаченко Т.А. Указ. соч. С. 98. Din păcate, inexactitățile comise de T.A. Ciumacenko la transcrie- rea informațiilor deținute de FSB despre cariera lui Karpov (de exemplu, în 1922 Karpov nu putea fi nicidecum „ofițer operativ al secției 2 a GUGB NKVD al URSS” deoarece „NKVD al URSS” pur și simplu nu exista pe atunci, după cum nu exista nici URSS) trezesc o anumită neîncredere și față de alte informații comunicate de dumneaei. Și alți câțiva autori furnizează informații contradictorii despre biografia lui G.G. Karpov. În general însă, aspectul „securist” al activității lui în anii 1944-1954, la fel ca și legătura dintre această activitate și munca în postul de președinte al Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse nu le sunt cunoscute deloc istoricilor.

61  ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 27. Л. 50 об.

62  Idem.

63  Idem. Оп. 1. Д. 27. Л. 50 об.

64  Idem. Оп. 5. Д. 327. Л. 135.

65  ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 454. Л. 67.

66  Idem. Оп. 5. Д. 313. Л. 8.

67  În anul 1965 pe baza Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse și a Consiliului pentru treburile cultelor religioase a fost înființat Consiliul pentru treburile religiilor de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS. Conco- mitent s-a produs fuziunea aparatelor împuterniciților celor două instituții desființate. De atunci rapoartele împuterniciților păstrate în fondul Consiliu- lui pentru treburile religiilor au început să conțină informații despre starea și activitatea tuturor cultelor religioase active într-o regiune sau alta. Iar situația ortodoxiei din republică era reflectată de două compartimente al împuterni- citului Consiliului pentru treburile religiilor pentru RSS Moldovenească care conțineau: 1) informații generale despre situația cultelor religioase în regiune și 2) cele consacrate în special situației Bisericii Ortodoxe Ruse.

68  ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 454. Л. 68-70.

69  Idem. Д. 28. Л. 10.

70  Idem. Д. 870. Л. 1-4.

71  Idem. Оп. 5. Д. 648. Л. 60.

72  Idem. Д. 648. Л. 60.

73  Idem. Д. 313. Л. 192-193.

74  Idem. Оп. 5. Д. 313. Л. 193-194.

75 Vezi: Буренков А.В. Труд игумена Дамаскина (Орловского) „Мучени- ки, исповедники и подвижники благочестия Русской Православной Церкви ХХ столетия». Два его значения: опыт исследования устного народного предания; восстановление летописно-проложного метода изложения истории. Некоторые выводы для исследователей русской истории. // РОФ «Память мучеников и исповедников РПЦ». Труды. Вып. 1: Новомученики ХХ века. М.: ООО «Издательство «Булат», 2004; Головкова Л.А. Особенности прочтения следственных дел в свете ка- нонизации новомучеников и исповедников Российских. // Региональные аспекты исторического пути православия: архивы, источники, методология исследований. Историческое краеведение и архивы. Вып. Вологда. 2001; Елпатьевский А.В. Следует ли публиковать документы фальсифицированных дел? // Отечественные архивы. 2000. №5; Игу- мен Дамаскин (Орловский). Мученики, исповедники Русской Право- славной Церкви ХХ столетия. Жизнеописания и материалы к ним. В7 книгах; Иноземцева З.П., Романова С.Н. Дела по обвинению право- славногодуховенства и мирян как исторический источник. // 2000-летию Рождества Христова посвящается: Специальный выпуск «Вест- ника архивиста». – М.: Российское общество историков-архивистов, Синодальная Комиссия по канонизации святых, 2001; Иноземцева З.П. Имеют ли историческую ценность судебно-следственные дела? // РОФ

«Память мучеников и исповедников РПЦ». Труды. Вып. 1; Романова С.Н. Источники персональной информации о православном духовенстве ХХ века в государственных архивах России. // РОФ «Память му- чеников и исповедников РПЦ». Труды. Вып. 1.

76  Vezi: Пасат В.И. Трудные страницы истории Молдовы.