Fenomenul ortodox moldovenesc: problema și sursele de documentare

Nu se poate vorbi despre careva realizări ale vechii istoriografii sovietice în studierea istoriei ortodoxiei în URSS, în general, și în Moldova, în special. Lucrările care aveau atributele exterioare ale caracterului științific, aveau, de fapt, un caracter exclusiv propagandistic și nu conțineau doar aprecieri false, ci și statistici denaturate.

Ele nu prezintă interes ca fapte ale istoriografiei, ci, în cel mai bun caz, ca surse ale istoriei ateismului comunist. Din numărul enorm de ediții de acest gen vom menționa, ca fiind cea mai reprezentativă, lucrarea președintelui Consiliului pentru treburile religiei de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS, V.A. Kuroedov. Una dintre ultimele realizări, sub aspect cronologic, ale istoriografiei sovietice „vechi” a fost cartea filozofului N.S. Gordienko, care a văzut lumina tiparului în zorii restructurării gorbacioviste. Această lucrare, care i-a prezentat în premieră cititorului sovietic unele fapte practic necunoscute lui din istoria Bisericii Ortodoxe Ruse, suferea în deplină măsură de maladiile obișnuite ale istoriografiei sovietice. Era angajată ideologic și, în acest sens, neveridică. Nu întâmplător, în adnotarea redacțională ca merit principal al cărții a fost numită denunțarea „inconsistenței tentativelor teologilor de a prezenta ortodoxia contemporană rusească drept un factor pozitiv al progresului social, păstrător al tradițiilor culturale”.

Lucrările care încă mai respectau tradiția istoriografică sovietică, dar au apărut la sfârșitul anilor 1980, conțineau deja unele încercări de a revizui calapoadele și schemele obișnuite. Astfel, de exemplu, în broșura populară a lui M.I. Odințov a fost pusă la îndoială piatra unghiulară a propagandei sovietice privind „criza religiei” în URSS, dar, de fapt, le-a fost formulat verdictul istoriografic numeroaselor ediții sovietice care au tratat asiduu mult timp această teză. „Dacă e să-i dăm o apreciere generală situației actuale a organizațiilor religioase, scria Odințov, ea poate fi caracterizată, probabil, ca una stabilă, iar în unele elemente și ca una care se consolidează și se activizează vizibil”. Concluzia referitoare la inconsistența tezei propagandiste (cvasi-metodologice) privind „criza permanentă a ortodoxiei” în URSS și rolul reacționar al religiei și bisericii poate fi extinsă cu tot temeiul și asupra nu prea numeroaselor lucrări despre istoria și situația bisericii ortodoxe în Moldova sovietică.

Până la începutul anilor 1990, principalele realizări în studierea istoriei ortodoxiei ruse în secolul XX trebuie să-i fie atribuite istoriografiei occidentale și a samizdatului sovietic.

Acestor cercetători le-a reușit o reconstrucție mai mult sau mai puțin detaliată și veridică (în măsura în care o permitea baza deplorabilă de surse) a relațiilor dintre biserică și stat, mai ales la nivelul ierarhic superior (liderii regimului – patriarhatul Bisericii Ortodoxe Ruse), inclusiv problematica așa-zisei „disidențe bisericești”. „Revoluția arhivelor” din Rusia postcomunistă a inaugurat o nouă etapă în tratarea temei.

Din păcate, nici istoricii ruși, care au început în anii 1990 să lucreze activ cu documentele desecretizate (cu părere de rău, nici până acum pe deplin) ale PCUS și ale organelor de stat care „răspundeau de religie”, nici colegii lor occidentali nu au depășit, totuși, cadrul relațiilor dintre biserică și stat în procesul de elucidare a istoriei ortodoxiei în URSS, deși au extins în mod substanțial factografia problemei și diapazonul aprecierilor. O astfel de „deviere” spre istoria relațiilor dintre stat și biserică, la fel ca și concentrarea în primul rând pe activitatea ierarhilor bisericești supremi le este într-o oarecare măsură caracteristică și studiilor generalizatoare ale istoricilor
bisericești.

Ce-i drept, baza de surse a acestor studii este uneori mai vastă decât a istoricilor laici, întrucât conține, de exemplu, informații din rapoartele eparhiale, puțin inaccesibile (secrete) pentru istoricii simpli, și o serie de alte documente din arhiva Patriarhiei Moscovei.

În ansamblu, putem fi de acord cu concluzia sociologului Nikolai Mitrohin: „Pe cât de bine și de clar au fost fixate documentar relațiile dintre biserică și stat, pe atât de «întunecoasă apă în norii văzduhului» e în privința altor aspecte ale activității Bisericii și îndeosebi ale vieții ei interne”. Din numărul chestiunilor puțin studiate ale istoriei Bisericii Ortodoxe Ruse din perioada postbelică face parte, fără îndoială, istoria eparhiilor și parohiilor naționale ale Bisericii Ortodoxe Ruse, inclusiv a eparhiei Moldovei și Chișinăului, problemele istoriei monastice, deosebit de actuale pentru Moldova, precum și particularitățile clerului național și ale credincioșilor. Practic, niciuna dintre aceste probleme nu a fost tratată până nu demult nici în istoriografia occidentală, nici în cea rusă. Același lucru poate fi spus despre aspectele culturologice ale istoriei ortodoxiei, dar și despre particularitățile comportamentului protestatar al credincioșilor moldoveni și câteva alte probleme.

Regimul comunist care a venit pe teritoriul Moldovei în anul 1940, nu a reușit să soluționeze nici disputa dintre „românizatori” și „autohtoniști” care a luat naștere în fosta RASS Moldovenească, nici conflictul dintre „românism” și „rusism” din comunitatea ortodoxă a fostei Basarabii. El doar a refulat pe mult timp aceste probleme. Se obișnuiește să se considere că la baza cursului ideologic în Moldova sovietică a fost pus așa-zisul „antiromânism” – formarea și consolidarea în psihologia moldovenilor a sindromului „noi” și „ei”, care, după părerea lui V. Beniuc, trebuia să joace rolul unei „siguranțe” sui-generis contra fuziunii valorilor culturale, lingvistice, istorice ale Statului
Român și ale Moldovei sovietice.

Pentru eradicarea „rămășițelor” românești autoritățile sovietice, la fel ca și predecesoarele lor române în lupta contra „rusismului”, nu recurgeau doar la propagandă, ci și la represiuni, precum și la metodele războiului secret.

Una dintre adresările CC al PC (b) al Moldovei către populația republicii nou înființate conținea și următoarea afirmație: „Ocupanții români au încercat să șteargă chiar și amintirea despre poporul moldovenesc, în documentele oficiale îi numeau pe moldoveni români, îi impuneau poporului moldovenesc cultura boierilor români care îi era străină”. În ce măsură această teză a propagandei comuniste reflecta căutările reale de către poporul moldovenesc ale propriei sale
identități, ce rol au jucat (și sunt în stare să mai joace) în aceste căutări cele două biserici ortodoxe – cea română și cea rusă –, în ce grad mai întâi politica română, iar apoi cea sovietică erau legate de instituirea jurisdicției bisericilor naționale asupra parohiilor moldovenești, care îi reuneau la începutul anilor 1940 pe mirenii moldoveni, ruși și ucraineni, toate aceste și multe alte întrebări despre relațiile dintre etnicitate și credință necesită o analiză istorică specială.

Una dintre temele cele mai complicate ale istoriei ortodoxiei în Moldova sovietică este chestiunea influenței românești asupra clericilor și mirenilor moldoveni. Activitatea Bisericii Ortodoxe Române pe teritoriul Basarabiei și Transnistriei în perioada celui de-al Doilea Război Mondial este totuși măcar indicată în istoriografie, în schimb despre perioada postbelică se știe destul de puțin. Și nu este vorba de detalii particulare, ci despre chestiuni-cheie ca, de exemplu, fuga preoțimii române din Moldova în anul 1944, repatrierea ei ulterioară în anii 1946-1948, contactele neoficiale ale unor clerici moldoveni cu reprezentanții patriarhului român în jumătatea a doua a anilor 1940 și mai târziu, aprecierea dată de Biserica Ortodoxă Română noii politici bisericești a conducerii sovietice în anii 1960-1970.

Tratarea temei moștenirii bisericești române – preluarea de la Basarabia românească (1918-1940, 1941-1944) a infrastructurii bisericești, obiceiurilor, clericilor și problemelor bisericești, la fel ca și a fricțiunilor și contradicțiilor dintre bisericile ortodoxe rusă și română – constituie o premisă importantă a înțelegerii corecte a activității Bisericii Ortodoxe Ruse în Moldova sovietică în perioada anilor 1940-1991. Lucrările care abordează tangențial anumite aspecte ale acestei teme și care au fost scrise în cadrul tradiției istoriografice sovietice nu sunt satisfăcătoare nici în ceea ce privește factologia, nici, cu atât mai mult, în ceea ce privește aprecierile și concluziile.

În plus, ele au un caracter antibisericesc și antireligios pronunțat și manifestă tendința de falsificare deliberată a istoriei. După cum a remarcat pe bună dreptate P.M. Șornikov, aceste studii conțin fie „informații fragmentare despre represiunile aplicate de autoritățile române față de cler și mireni”, fie „declarații neconfirmate de fapte că preoțimea ortodoxă a Basarabiei „a salutat ocupația ținutului de către România regală”, iar ulterior „a colaborat strâns cu ocupanții, a luat parte activă la lupta cu mișcarea revoluționară și de eliberare națională”. Și publicistica moldovenească dă dovadă de un anumit interes față de istoria ortodoxiei antisovietice pe teritoriul Moldovei contemporane. Însă și în acest caz, faptele istorice sunt de cele mai multe ori analizate tendențios, fundamentând o poziție sau alta în actualul conflict dintre patriarhatul Moscovei și cel al României.

Studierea istoriei ortodoxiei pe teritoriul Moldovei pe surse de arhivă a început, în virtutea unor cauze cât se poate de lesne de înțeles, abia în deceniul precedent. În afară de articolul deja menționat al lui P.M. Șornikov face trimitere în cazul dat la cărțile: Лазарев А.М. Молдавская советская государственность и Бессарабский вопрос. Кишинев,
1974; Лунгу В.Н. Политика террора и грабежа в Бессарабии. 1918-1920 гг. Кишинев, 1979. 17 Шорников П.М. Политика румынских властей и кризис православной церкви в Бессарабии: 1918-1940 годы // Отечественная история.
М., 1998. №5. С. 158. Autorul face trimitere la cartea: Бабий А.И. Православие в Молдавии: история и современность. Кишинев, 1988. Vezi și: Кризис Православной Церкви в Бессарабии (1918-1940) // Труды Современного гуманитарного ин-та: Вып.3. Кишинёв, 2006. 18 Vezi, de exemplu: Виеру В. Разделение молдавской национальной православной церкви в 1813 г. на Западную и Восточную митрополии. //
Сайт Партии коммунистов Республики Молдова (27 мая 2003 г.); ș.a.

P.M. Șornikov, bazat pe documentele Arhivei Naționale a Republicii Moldova și ale Arhivei Organizațiilor Social-Politice din Republica Moldova, trebuie menționat compartimentul de istorie a eparhiei Basarabiei din teza de doctorat a lui S. Secrii „Biserica Ortodoxă Română în secolul XX” (susținută la Academia Teologică din Moscova în anul 2003), rezumatul succint al istoriei Bisericii Ortodoxe Române din manualul lui K.E. Skurat de istorie a bisericilor ortodoxe locale19, dotat cu o bibliografie destul de detaliată a problemei, mai ales în limbile rusă și română. Din păcate, autorul a abordat istoria Mitropoliei Basarabiei a Bisericii Ortodoxe Române doar în contextul actualei dispute dintre cele două biserici ortodoxe privind vechimea istorică a eparhiilor lor pe teritoriul Moldovei contemporane. Prezintă un anumit interes și capitolul sărăcăcios sub aspectul faptelor „Viața bisericească pe teritoriul canonic al patriarhatului Moscovei în afara Uniunii Sovietice (1918-1940)” din „Istoria bisericii ruse” a lui Vladislav Țâpin.

Analizând istoria Moldovei ortodoxe – această eternă zonă de frontieră între bisericile ortodoxe rusă și română –, nu se poate să nu fie abordată chestiunea particularităților specifice ale modelelor sovietic și român de relații ale bisericii cu regimurile comuniste. Chestiunea modelului sovietic de relații dintre stat și biserică, a dezvoltării ei, evoluției, restructurărilor fundamentale, variațiunilor situaționale și, în sfârșit, a influenței asupra politicii bisericești a țărilor din blocul sovietic trebuie atribuită categoriei celor mai puțin clare probleme din istoriografie, cu toate că majoritatea istoricilor pornesc de la premisa caracterului ei evident. Unii autori ruși înclină, de exemplu, să considere că în România, după moartea patriarhului Nicodim în anul 1948 și a alegerii în acest post a lui Iustinian, s-a produs „aplicarea definitivă” a modelului sovietic (serghianist) de relații dintre stat și biserică. Putem să fim, desigur, de acord cu O. Gillet în privința faptului că, după cel de-al Doilea Război Mondial, intenția Bucureștiului oficial se reducea la crearea „serghianismului românesc” (adică: loial și gata de colaborarea cu autoritatea comunistă a episcopatului). Acceptarea acestei idei nu va fi o greșeală.

Însă a considera că loialitatea și atitudinea cooperantă ca atare ale bisericii constituie modelul sovietic al relațiilor dintre stat și biserică, înseamnă a simplifica la culme problema, a nu lua în considerație nici formatul, nici temeliile sistemice, de exemplu, a faptului destul de important că România nu a mers pe calea separării totale a bisericii de stat, iar Biserica Ortodoxă Română, într-un anumit sens, a rămas nu doar de facto, ci și de jure o parte componentă a statului, s-a înscris într-o oarecare măsură în modelul național al socialismului și nu a fost eliminată din el ca o „rămășiță”.

Dependența instituțională a bisericii de stat în România a fost în această privință chiar mai mare ca în URSS (la urma urmei, preoții români primeau o parte din salariul lor de la stat), iar poziția bisericii în societate a fost mai stabilă și mai fermă. Chiar și aspirând la autonomia ideologică, este puțin probabil ca Biserica Ortodoxă Română să fi fost interesată de acea „separare” juridică, pe care a avut-o Biserica Ortodoxă Rusă ca rezultat al separării de stat.

Comuniștii români au acționat în raport cu biserica mai pragmatic. De exemplu, în schimbul colaborării politice și a loialității, ei au renunțat foarte repede la încercările de a face propagandă antireligioasă (doar i-au retras pe clerici din instituțiile de învățământ, din armată și spitale), iar persecuțiilor de proporții asupra bisericii ca o metodă de „limitare a activității” și „neutralizării influenței dăunătoare a fețelor bisericești” i-au preferat includerea bisericii în sistemul instituțiilor de stat în combinație cu represiunile punctuale și controlul polițienesc secret.

O anumită contribuție în studierea problemelor influenței române asupra comunității ortodoxe basarabene, îndeosebi în ajunul și în anii celui de-al Doilea Război Mondial, a avut-o istoriografia română. Dar reconstruirea detaliată a evenimentelor din anii 1941-1944 nu intră în sarcina cercetării noastre. Această perioadă ține într-o măsură mai mare de istoria României, decât de cea a RSS Moldovenești.

Însă trebuie să spunem că consultarea istoriografiei române permite scoaterea la lumină a părților unui tot întreg și punerea în discuție a unor chestiuni care au fost trecute sub tăcere cu deceniile. După transferul controlului administrativ și militar asupra Basarabiei la armata română în vara anului 1941, autoritățile Regatului au efectuat estimarea rezultatelor guvernării sovietice din iunie 1940 până în iunie 1941. În 1942 rezultatele investigației au fost publicate în două ediții – la Chișinău și la București. Desigur că aceste ediții nu pot fi atribuite istoriografiei „pure”, la fel cum nu-i atribuim acestui gen nici tipăriturile sovietice cu caracter propagandistic. Dar imaginea instantanee a situației bisericești în RSS Moldovenească, așa cum au văzut-o și au fixat-o autoritățile române după retragerea Armatei Roșii, prezintă un interes incontestabil. La fel cum prezintă interes și estimările sovietice ale distrugerilor de război în biserici și mănăstiri după retragerea de pe teritoriul Basarabiei a trupelor române și germane în anul 1944.

Mai mult decât atât, de îndată ce ieșim din sfera evaluărilor politice calitative și apelăm la statistică, se dovedește că decalajul dintre datele sovietice și cele românești, de exemplu, în privința bisericilor închise în anii 1940-1941, este destul de nesemnificativ. Într-o serie de cazuri putem obține la ora actuală informațiile de care avem nevoie – de exemplu, despre represiunile din anii 1940-1941 în raport cu clericii – preponderent din sursele românești, completate de investigațiile istoricilor moldoveni contemporani. În aceste circumstanțe este necesară o viziune lucidă asupra problemei. Altminteri, după cum se și întâmplă uneori cu unii autori, se confundă foarte ușor consecințele politicii sovietice anti-bisericești din perioada antebelică cu distrugerile și daunele provocate de acțiunile militare din perioada inițială a războiului.

Cât privește aprecierile calitative ale politicii sovietice bisericești date de funcționarii români, acestea excelau prin hiperbolizare, lexicul anticomunist și denaturări politice, ceea ce nu e de mirare. Și oponenții lor ideologici, comuniștii sovietici, își permiteau aceleași atitudini. Cel mai rău lucru pe care îl poate face la ora actuală un istoric, este să încerce să se situeze în disputele vechi pe partea cea „corectă”, să se lase la cheremul documentelor vechi, să le preia în mod automat dovezile și argumentele, deviind de la obiectivitatea științifică. Și este puțin probabil ca barem un cercetător serios să-și asume curajul să facă uz în mod necondiționat de concluziile cât se poate de naive și superficiale ale funcționarilor români privind politica bisericească a URSS în Moldova antebelică.

În același timp, unele concluzii și afirmații ale reprezentanților autorităților române sunt confirmate într-o serie de cazuri și de sursele sovietice. „La fel ca și familia, menționau experții români cu 65 de ani în urmă, biserica primea lovituri pe două căi: una indirectă, prin școală și impozitare; alta directă, prin activitatea huliganică a evreilor și comuniștilor ateiști (vom remarca între paranteze că izul antisemit emanat de declarațiile de acest gen nu sporește nicidecum încrederea istoricilor față de ele – V.P.). La început nu au aplicat acțiuni radicale. Populației nu i se interzicea să meargă la biserică, iar preoților să-și exercite slujbele. Și aici erau folosite căile de ocol pentru atingerea scopurilor trasate.

Cunoscând religiozitatea profundă a poporului basarabean, au considerat mai potrivit să evite conflictul în forță și să amâne începutul luptei fățișe”. Altceva este că acum noi știm cu mult mai multe despre aceste probleme, putem să judecăm despre ele pe baza unui cerc mai vast de surse autentice și să nuanțăm impresiile fugitive și părtinitoare ale martorilor oculari cu ajutorul analizei aprofundate a unor documente noi, care au devenit relativ recent accesibile.

În ultimele decenii a apărut o serie de studii elaborate fie de istoricii din România, fie în colaborare cu colegii lor din străinătate. Un material documentar interesant din arhivele străine și cele românești, care cuprinde perioada de până în luna mai 1943, a fost publicat de istoricii Aurel Karețki și Adrian Pricop. Un interes deosebit îl prezintă corespondența Mitropolitului Moldovei și Sucevei Valerie Botoșăneanul cu rezidentul regal al Ținutului Prut, Traian
Ionașcu, despre ajutorul acordat personalului bisericesc care a fugit din Basarabia în iulie 1940. Lucrarea lui Ioan Silviu Nistor „Istoria românilor din Transnistria” conține date de ordin general despre organizarea bisericească a provinciei Transnistria în timpul guvernării române dintre august 1941 și august 1944. Studiul centralizator al
lui M. Păcurariu, elaborat în 1993 și reeditat într-o nouă redacție în 2012, conține un capitol despre situația bisericii Basarabiei în anii Guvernământul Basarabiei. Basarabia desrobită. Drepturi istorice, nelegiuiri bolşevice, înfăptuiri româneşti. P. 75. 27 Vezi, de exemplu: Istoria românilor. Compendiu. Coordonatori: Ion Agrigoroaiei, Ion Toderaşcu. Iași: Editura Cultura fără Frontiere, 1996; O istorie a românilor. Studii critice. Coordonatori: Stephen Fischer-Galaţi, Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop. Cluj-Napoca: Fundaţia Culturală Română; Centrul de Studii Transilvane, 1998; Istoria României. Redactată de: Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor. București: Editura Enciclopedică, 1998, ş.a. 28 Kareţki A., Pricop A. Lacrima Basarabiei (Culegere de documente). Chișinău: Editura Știinţa, 1993. P. 237-238. 1940-1944.

Și istoricii moldoveni studiază istoria bisericească a Basarabiei în anii celui de-al Doilea Război Mondial. O investigație importantă, consacrată vieții și activității mitropolitului Vissarion Puiu, aparține protoiereului Ioan Lisnic. Pentru studiul nostru sunt extrem de interesante compartimentele: „Misiunea ortodoxă în Transnistria în primul an de activitate. Venirea mitropolitului Vissarion Puiu în fruntea Misiunii” și „Activitatea Misiunii ortodoxe în Transnistria sub conducerea mitropolitului Visarion”.

În conștiința colectivă a Moldovei postcomuniste, lipsa lucrărilor serioase de istorie a ortodoxiei în republică a fost mult timp recuperată de publicistica din ziare și reviste concentrată asupra istoriei persecuțiilor comuniste asupra bisericii31. Abia de pe la sfârșitul anilor 1990 au început să apară lucrări și cercetări profesioniste, întemeiate mai ales pe documentele care s-au păstrat în arhivele din Moldova. Aceste surse erau, cum se zice, la îndemână, era comod de lucrat cu ele, fără a fi nevoie de deplasări costisitoare pentru a consulta arhivele moscovite și cele românești. Dar în același timp, circumstanța dată nu oferea posibilitatea deplină de a re-crea contextul sovietic al
istoriei ortodoxiei în RSS Moldovenească. Dacă mai adăugăm la cele spuse și interesul destul de pasiv al istoricilor moldoveni față de lucrările colegilor lor ruși, care în ultimii ani au avansat serios în studiul relațiilor dintre stat și biserică în URSS, va trebui să recunoaștem că în fața noastră stă sarcina de a depăși un anumit provincialism în tratarea temei și de a extinde orizonturile cercetării.

Primele experiențe ale istoriografiei naționale sunt legate de numele L. Tihonova, P. Furtună și I. Țurcanu, care și-au concentrat eforturile asupra perioadei anilor 1940-1960. O tentativă interesantă de a construi relatarea istoriei postbelice a bisericii ortodoxe și a mănăstirilor în jurul unuia dintre cele mai elocvente episoade ale luptei credincioșilor pentru drepturile lor – tulburările din Răciula – a fost întreprinsă de scriitorul V. Beșleagă. El a extins cercul tradițional de documente și a inclus în sfera analizei astfel de surse netriviale ca materialele din istoria orală.
La hotarul dintre anii 1990 și 2000 și istoricii bisericești s-au inclus în studierea temei. Să remarcăm, între altele, teza de doctorat a lui V. Mihalaș. Din păcate, în această lucrare istoria eparhiei Moldovei și Chișinăului a Bisericii Ortodoxe Ruse este expusă destul de simplist, întrucât cercetarea se bazează pe un cerc limitat de surse, printre care domină „Revista Patriarhiei Moscovei”, iar activitatea arhiereilor conducători nu este arătată într-o cheie istorică concretă, ci în cea tradițională de „descriere a vieților”. În anul 2004 a apărut Furtună P., Ţurcanu I. Biserica din Basarabia în anii 50-60 ai secolului 20 //Pergament: Anuarul arhivelor Republicii Moldova. Vol. III-IV/ 2000-2001;
Tihonov L. Politica statului sovietic faţă de cultele din R.S.S. Moldovenească (1944-1965). Chişinău. Prut Internaţional. 2004; ș.a. 33 Beșleagă Vl. Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula. 1959. Chișinău: Editura Prut Internațional, 2006. Vezi de asemenea: Beşleagă V. Bisericile și mănăstirile sub regimul totalitar comunist (R.S.S.M – 1950-1960) // Destin românesc. Guvernământul Basarabiei. Basarabia desrobită. Drepturi istorice, nelegiuiri bolşevice, înfăptuiri româneşti. București: Institutul de Arte grafice „Marvan” S.A.R., 1942. P. c. Revistă de istorie si cultură. Chişinău-Bucureşti. 1996. Nr. 1; 3; 4; 1997. Nr. 2; Beşleagă V. Mănăstirea Răciula, 1959 // Destin românesc. Revistă de istorie şi cultură. Chişinău-Bucureşti. 2000. Nr. 2, 4; 2001. Nr. 2; 2002. Nr. 1, 4; 2004. Nr. 1, 2. 34 Михалаш В. История Кишиневско-Молдавской епархии с 1945 по
1995 гг. Диссертация на соискание ученой степени кандидата богословия. Сергиев Посад. Троице-Сергиева Лавра. 1997.

consistenta monografie a ieromonahului Iosif (Pavlinciuc) „Eparhia Moldovei și a Chișinăului în perioada dintre anii 1944 și 1989”.

În 2010 V. Sodol a abordat pentru prima dată în istoriografie chestiunea interacțiunii economice dintre organele sovietice ale puterii și mănăstirile ortodoxe din Moldova. Pentru soluționarea acestei probleme el a apelat la un cerc amplu de surse de arhivă. O importanță deosebită a avut-o tentativa autorului de a reconstrui evenimentele
din anii foametei postbelice.

În anii 2009-2012, autorul acestor rânduri a încercat să-și aducă contribuția la studierea acestei teme. După ce am publicat o culegere de documente de istorie a ortodoxiei în Moldova în patru volume, speram că sursele noi, accesibile deja pentru toți, vor stimula cercetările aprofundate ale temei. Aceste așteptări au fost îndreptățite doar parțial. În 2011 pe baza materialelor publicate în primul volum al culegerii noastre de documente, absolventul Academiei de Teologie din Sankt-Petersburg N.V. Stratulat a scris un articol informativ despre reunirea eparhiei Basarabiei cu Biserica Ortodoxă Rusă în 1940.

Din păcate, acest articol este marcat de conjunctura politică. Între altele, autorul expune judecăți destul de contradictorii atât despre sursele românești, cât și despre folosirea acestor surse de către istoricii moldoveni și români. Recunoscând pe de o parte că „violențele îndreptate contra Bisericii și a slujitorilor ei, fără îndoială, au avut
loc”, N. Stratulat declară imediat că „faptele persecuțiilor bolșevice” incluse în cartea „Basarabia desrobită” editată de administrația română în 1942 „reprezintă o ficțiune”. Însă din moment ce aceste fapte, inclusiv statistica preoților reprimați, sunt o ficțiune totală, cum se poate vorbi despre faptul că violențele, totuși, au avut loc? În capitolul corespunzător al cărții noastre vom mai reveni la chestiunea statisticii represiunilor în raport cu preoții. Deocamdată însă, vom afirma că nu e cazul ca sursele românești din 1942 să fie respinse necondiționat doar pentru că au un caracter deliberat propagandistic. Dar nu se poate nici să ne limităm doar la aceste informații, după cum s-a întâmplat în unele lucrări de-ale istoricilor moldoveni. Sunt necesare argumente din surse mai convingătoare.

În anul 2013 la Chișinău s-a desfășurat Simpozionul științific internațional „Biserica ortodoxă din interfluviul pruto-nistrean (1813-2013)”. Simpozionul a arătat că studierea problemei în Moldova deocamdată bate pasul pe loc și nu generează mult entuziasm în rândul istoricilor. În orice caz, perioada sovietică, ce cuprinde tocmai 60 dintre cei 200 de ani de istorie bisericească contradictorie și variată a Basarabiei – Moldovei, s-a învrednicit doar de atenția a trei cercetători dintre cei cincizeci de participanți la simpozion. Și doar o lucrare, articolul lui Gheorghe Palade („Reprimarea preoțimii basarabene în primii ani de ocupație sovietică: cazul preotului Cecati (28 iunie 1940 – 26 iulie 1941)”) excelează printr-o noutate reală și se bazează pe documente inedite din Arhiva Serviciului de Informații
și Securitate al Republicii Moldova. Această lucrare este realizată în popularul actualmente format de „studiu de caz”, fiind consacrată analizei speciale a unui caz particular, dar abordează un cerc mai vast de chestiuni legate de represiunile contra preoțimii. Rapoartele Ludmilei Tihonov („KGB-ul sovietic și Biserica Ortodoxă din RSSM”) și al lui Ruslan Șevcenco („Situația Bisericii Ortodoxe a Moldovei în anii 1962-1964 și politica autorităților republicii”)39,
care pretindeau la ample generalizări, nu fac față în mod evident acestei sarcini. În orice caz, acești istorici, care au lucrat deja destul de mult timp asupra temei respective, nu au vrut sau nu au putut să se folosească de posibilitățile și avantajele noii situații arheografice.

Biserica Ortodoxă din interfluviul pruto-nistrean (1813-2013). Simpozion științific internațional, 14-15 octombrie 2013 // Universitatea de Stat din Moldova, Centrul de Studii Imperiale Chișinău-Oradea. Coord.: Pr. Octavian
Moșin, dr. conf. univ. Ion Gumenâi. Chișinău: Editura Cuvântul – ABC, 2013. 39 Ibid.

Multe întrebări suscită și lucrarea Ludmilei Tihonov, publicată în aceeași culegere din 2013. Subliniem că nu punem la îndoială contribuția dânsei la studierea istoriei relațiilor dintre stat și biserică în RSS Moldovenească în anii 1944-196541, îndeosebi la etapele inițiale de examinare a temei la care orice fapt nou era de rezonanță și convingător. Noi apreciem cartea autoarei editată în 1997. La timpul respectiv, a fost un studiu necesar și util. Însă noul articol al Ludmilei Tihonov este puțin probabil să poată fi considerat un pas înainte. Este suficientă doar o frază, pentru a ne îndoi de competența judecăților exprimate de ea. Chiar la începutul lucrării sale, L. Tihonov scrie despre evenimentele din anii 1940-1941: „Mitropolitul Alexie (Sergheev) a dispus ca slujbele să fie oficiate în slavonă, iar Crăciunul și celelalte sărbători să fie marcate pe stil vechi. Activitatea lui se reducea la viața liturgică. El s-a aflat la Chișinău până la 28 iunie 1941, când a fost arestat de aceleași organe sovietice”.

În propozițiile citate totul este foarte îndoielnic. În primul rând, Alexie era episcop, apoi arhiepiscop, dar nu mitropolit. În dosarul lui personal nu există niciun indiciu la arestarea sa din 1941 (Sergheev a fost victima arestării doar o dată, în 1932, dar a fost eliberat aproape imediat). Nu există niciun fel de mărturii referitoare la faptul că Alexie dădea dispoziții speciale de a oficia slujbele în limba slavonă bisericească, pe care Tihonov o numește greșit, pur și simplu, slavonă. Și nici nu avea cine, aproape că nu avea cine, în afară de preoții câtorva localități rusofone din Basarabia, să slujească pe atunci în slavona bisericească. Și, în sfârșit, istoricul nu i-a acordat deloc atenție direcției principale a activității lui Alexie (Sergheev) de după sosirea lui în 40 Ludmila Tihonov L. KGB-ul sovietic și Biserica Ortodoxă din RSSM // Biserica Ortodoxă din interfluviul pruto-nistrean (1813-2013). Simpozion științific internațional, 14-15 octombrie 2013 // Universitatea de Stat din Moldova, Centrul de Studii Imperiale Chișinău-Oradea. Coord.: Pr. Dr. Octavian Moșin, Conf. Univ. Dr. Ion Gumenâi. Chișinău: Editura Cuvântul – ABC, 2013. P. 186-196. 41 Tihonov L. Politica statului sovietic faţă de cultele din R.S.S. Moldovenească (1944-1965). Chişinău: Prut Internaţional. 2004. 42 Tihonov L. KGB-ul sovietic și Biserica Ortodoxă din RSSM. P. 186.

Moldova – transferului parohiilor Bisericii Ortodoxe Române sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse. Această acțiune canonică extrem de interesantă pentru istorici, poate cea mai importantă sarcină a Patriarhatului Moscovei, a fost, pur și simplu, trecută cu vederea de L. Tihonov, care i-a preferat analizei istorice retorica politică desuetă.

Deși, pentru a nu comite greșeli și a nu lăsa lacune în descrierea istorică, era suficient să se apeleze la documentele deja publicate de noi, inclusiv la dosarul personal al arhiepiscopului. (Menționăm, concomitent, că unele informații analogice (inexacte!) despre Alexie (Sergheev) pot fi găsite în lucrarea publicată de M. Păcurariu la București, cu un an mai înainte.)

Ludmila Tihonov comite și alte greșeli, mai serioase. „Dezghețul hrușciovist”, afirmă istoricul, nu a introdus, totuși, schimbări în politica statului în raport cu religia și biserica. În pofida articolului Constituției URSS cu privire la libertatea conștiinței și a convingerilor, alegerea liberă a religiei, ofensiva comunistă asupra religiei a continuat”. O afirmație atât de categorică poate fi acceptabilă doar în vreun text propagandistic, nu însă și într-o lucrare științifică. Este
clar că ofensiva asupra religiei era o constantă a politicii bisericești sovietice. Însă nu se poate să nu se vadă zigzagurile principiale, jaloanele, cotiturile acestei politici, formele și metodele de realizare a ei, îndeosebi în primii ani post-staliniști. Căci în istoriografia politicii bisericești de stat a regimului comunist a fost recunoscut și demonstrat de mult că răstimpul dintre anii 1953 și 1957 a fost anume o perioadă a „renașterii religioase”, în care biserica ortodoxă, mai ales în Moldova, a izbutit să recucerească de la stat o parte a pozițiilor pierdute anterior. Abia la sfârșitul anilor 1950 Hrușciov și-a început campania de distrugere a bisericii. Și această perioadă se deosebea
în mod cardinal de cea din anii 1954-1957, fapt general acceptat în istoriografia mondială.

Chiar și un critic atât de intransigent al politicii hrușcioviste ca V. Beșleagă arată în lucrarea sa „renașterea” relativă a bisericii. Altceva este că datarea de către dânsul a acestei „renașteri” doar cu anii 1957-1958 și excluderea din „dezghețul bisericesc” al perioadei anilor 1955-1956 este cât se poate de discutabilă. Este îndoielnică și afirmația autorului că toată perioada anilor 1944-1956 a fost o permanentă și metodică „ofensivă a autorităților oficiale” asupra bisericii46. Este o apreciere unilaterală a unei epoci istorice contradictorii. Aprecierile de acest fel sunt contrazise, în orice caz, de astfel de fapte bine cunoscute precum restabilirea patriarhatului, acordarea de după război comunităților ortodoxe a drepturilor de persoană juridică și o anumită independență financiară, prosperarea gospodăriilor monastice la mijlocul anilor 1950, restituirea rolului pastoral în comunitatea bisericească preoților etc. V. Beșleagă, la fel ca și L. Tihonov, evită, în fond, analiza temeinică a versiunii moldovenești a așa-zisului „compromis serghianist”, în cadrul căruia decurgeau relațiile dintre biserică și stat până la sfârșitul anilor 1950. L. Tihonov nu a menționat, în articolul său, în general niciodată acest fenomen istoric. Este imposibil de admis că un istoric profesionist nu cunoaște istoriografia extrem de vastă a acestei teme. Deci, este vorba de o gravă eroare de interpretare, de distorsionarea unor particularități foarte importante ale procesului istoric din anii 1950.

Într-o serie de cazuri, Ludmila Tihonov își permite să facă niște declarații motivate politic, însă absolut deloc demonstrate științific.

Astfel, reflectând despre cauzele supraviețuirii mănăstirii de maici de la Japca, singura care s-a păstrat în perioada sovietică, istoricul scrie: „Faptul că a supraviețuit doar un singur centru monastic generează întrebări. Pe lângă faptul că stareța acestei mănăstiri a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial în Armata Sovietică și era în relații bune cu autoritățile sovietice, o altă explicație ar fi putut fi că majoritatea maicilor din acea mănăstire erau de origine rusă, îndeosebi cele care au venit aici după război”.

Această afirmație nu este însoțită de trimiterea la sursă. Dar dacă Tihonov și-ar fi asumat efortul de a studia cel puțin rapoartele împuternicitului Consiliului pentru treburile cultelor religioase publicate de noi, ar fi aflat că, conform datelor pentru anul 1970, în rândul călugărițelor erau 49 de moldovence, 18 rusoaice și 3 ucrainence (halal majoritate rusească) și nu ar fi ajuns să facă aluzii politice destul de dubioase. Noi nu știm de unde a luat L. Tihonov informațiile despre serviciul egumenei Serafima în Armata Roșie. Conform datelor oficiale (și avem mai multe motive să credem Revistei Patriarhiei Moscovei și nu zvonurilor confuze comunicate de L. Tihonov), Eudochia Trofimovna Cebotaeva (în călugărie Serafima, din 1953) a fost în tot timpul războiului novice la mănăstirea de maici Ferapontov și desigur că nu a servit în armată.

Trezește uimire chiar și titlul ca atare foarte promițător al noului articol semnat de L. Tihonov: „KGB-ul sovietic și biserica ortodoxă din RSSM”. Căci istoricul a utilizat în acest articol doar un (unul singur!) document scos într-adevăr din arhivele KGB-ului și care vorbește demonstrativ despre participarea agenturii la închiderea bisericilor și mănăstirilor. L. Tihonov a luat acest document dintr-o lucrare de-a noastră publicată acum douăzeci de ani50. Însă dacă cercetătoarea s-ar fi ostenit să ia cunoștință măcar fugitiv de volumele recentei noastre tipărituri, ar fi văzut o serie de documente publicate suplimentar – bunăoară, descrierea detaliată a participării organelor KGB la închiderea mănăstirii Hârbovăț.

Nu ne rămâne decât să ghicim și să presupunem, cu ce scop Ludmila Tihonov a căutat în arhivele Moldovei setul incomplet de rapoarte ale împuterniciților Consiliului pentru treburile religiei (mai întâi Tanasevschi, iar apoi Viconschi) dintre 1967 și 1985 și de ce și-a întrerupt căutările după depistarea a doar cinci documente. Căci era de ajuns să ia de pe raft volumul corespunzător al culegerii noastre de documente pentru a vedea toate, subliniez – toate cele 18, și nu cinci rapoarte pe care dânsa le-a căutat cu atâta neglijență în arhivele moldovenești.

În încheiere suntem nevoiți să constatăm, cu consternare, că o trăsătură tipică a unor studii de dată recentă este caracterul lor flagrant derivat și compilativ, repetarea celor spuse și scrise de alții, lipsa întemeierii convingătoare a cadrului cronologic al investigațiilor.

Autorii disting prost jaloanele și etapele dezvoltării ortodoxiei în Moldova. Aceasta rezultă din faptul că unele lucrări sunt afectate de un flagrant nihilism istoriografic, ignoră studiile serioase de istorie a ortodoxiei în URSS apărute în ultimii ani și întemeiate atât pe documentele Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, cât și pe materialele CC al PCUS, precum ignoră și documentele istorice din arhivele moldovenești, publicate și accesibile tuturor.

La scrierea acestei cărți, ne-am străduit să folosim surse cât mai vaste. Întâi de toate, este vorba de un corp considerabil de documente referitoare la istoria patriarhiei Moscovei, la relațiile dintre stat și biserică și persecuțiile aplicate Bisericii Ortodoxe Ruse în secolul XX, publicate de istoricii ruși în perioada postcomunistă51.

Acestea sunt completate de ediții informative și biografice despre arhiereii Bisericii Ortodoxe Ruse, bunăoară, lucrarea ieromonahului Damaskin (Orlovski) despre mucenicii, mărturisitorii și pustnicii cucerniciei, vastele resurse electronice ale „Internetului ortodox”. Trebuie menționat îndeosebi sistemul de date și informații biografice al fundației de caritate „Russkoe Pravoslavie” (sfinți, arhierei, călugări, preoțimea albă, mireni), utilizat la elaborarea cărții, precum și o serie de ediții și compendii de informații care ne-au facilitat în mod substanțial munca.

Unele documente ale culegerii (de exemplu, referitoare la vizita Patriarhului Alexie I în România în anul 1947) au o legătură nemijlocită cu tema lucrării noastre.

Dacă e să vorbim despre publicarea documentelor propriu-zis la tema noastră – istoria ortodoxiei în Moldova în timpul comuniștilor, în perioada sovietică nu s-a tipărit aproape nimic. Documentele de arhivă erau, pur și simplu, inaccesibile din cauza secretizării. Am putea, desigur, menționa o ediție veche (din 1969) care avea un caracter vădit propagandistic și un titlu care corespundea pe deplin menirii ei: „Rolul reacționar al religiei și bisericii: documente de arhivă privind activitatea preoților din Moldova”. Dar chiar și o astfel de publicație a atras asupra sa furia împuternicitului Consiliului pentru treburile religiei de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS, S. Tanasevschi. El i-a acuzat pe autorii culegerii de, chipurile, o „utilizare prea vastă” a fondurilor de arhivă și de publicarea unor documente care „din diferite motive nu trebuiau să fie incluse”. Este clar că pentru Tanasevski aceste „diferite motive” nu constau în tendențiozitatea sau angajarea ateistă a ediției, ci în faptul că, în pofida acestei angajări, unele documente publicate puteau da „un motiv pentru interpretarea greșită a aplicării legislației privind cultele religioase în țara noastră”. Cu alte cuvinte, chiar și trecute prin sita trierii ideologice, unele documente ale culegerii făceau aluzie în mod indirect la existența persecuțiilor religioase. Miniștri al RSS Moldovenești a încetat în general să publice orice fel de materiale la această temă.

Abia după prăbușirea comunismului și obținerea independenței naționale a Moldovei, cercetătorilor li s-a deschis accesul la documentele de arhivă care anterior erau secrete. Astfel autorul acestei cărți a reușit să publice pentru prima dată unele documente desecretizate, inclusiv despre represiunile regimului stalinist în raport cu preoțimea.

Iar în anii 2009-2011 am editat culegerea de documente menționată anterior „Ortodoxia în Moldova: puterea, biserica, credincioșii”, care a constituit etapa pregătitoare cea mai importantă în munca noastră de investigație. Majoritatea absolută a documentelor publicate și comentate în această ediție nu au fost utilizate niciodată anterior nici în istoriografia mondială, nici în cea moldovenească – nici chiar în citate și extrase. Ansamblul surselor publicate privind istoria ortodoxiei în Moldova sovietică a inclus documente mai multe arhive: din Arhiva de Stat a Federației Ruse (ГА РФ), Arhiva de Stat de Istorie Social-Politică a Rusiei (РГАСПИ), Arhivei de Stat de Istorie Contemporană a Rusiei (РГАНИ), Arhiva Națională a Republicii Moldova (ANRM), Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova (AOSPRM) și Arhiva Ministerului Securităţii Naţionale a Republicii Moldova, în prezent Arhiva Serviciului de Informaţie şi Securitate a Republicii Moldova. Pe lângă aceasta, au fost folosite materiale din Arhiva curentă a mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldove.

Sursele de bază de studiere a istoriei ortodoxiei în Moldova sovietică au apărut ca rezultat al activității Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS (din 1965 Consiliul pentru treburile religiilor de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS) și a împuternicitului lui în RSS Moldovenească. Experiența profesională a colonelului Securității de Stat G.G.

Spre deosebire de documentele de partid, documentele Consiliului nu conțin preambule politice aberante. Ele sunt laconice și de regulă informative. Problema lui Karpov consta doar în faptul că în subordinea lui, în pofida unor păreri de largă circulație, nu se adunaseră numai foști angajați ai serviciilor speciale. Efectivul împuterniciților Consiliului în teritoriu era foarte pestriț. În afară de aceasta, printre ei erau destul de mulți oameni nu prea
instruiți (același împuternicit pentru Moldova, Romenski, comitea liului din Arhiva Națională a Republicii Moldova (A.N.R.M. F. R-3046), vezi alte documente referitoare la activitatea împuternicitului și în: A.N.R.M.
F.P-2848. 60 Conform datelor T.A. Ciumacenko, care face trimitere la materialele din arhiva Serviciului Federal de Securitate (FSB) al Rusiei, G.G. Karpov a deținut mpână în 1954 cel târziu funcția de șef de secție la NKGB-NGB al URSS, în 1954 a fost trecut în rezerva activă a KGB pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS și demobilizat din KGB în 1954 – vezi: Чумаченко Т.А. Указ. соч. С. 98. Din păcate, inexactitățile comise de T.A. Ciumacenko la transcrierea informațiilor deținute de FSB despre cariera lui Karpov (de exemplu, în 1922 Karpov nu putea fi nicidecum „ofițer operativ al secției 2 a GUGB NKVD al URSS” deoarece „NKVD al URSS” pur și simplu nu exista pe
atunci, după cum nu exista nici URSS) trezesc o anumită neîncredere și față de alte informații comunicate de dumneaei. Și alți câțiva autori furnizează informații contradictorii despre biografia lui G.G. Karpov. În general însă,
aspectul „securist” al activității lui în anii 1944-1954, la fel ca și legătura dintre această activitate și munca în postul de președinte al Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse nu le sunt cunoscute deloc istoricilor.

în permanență în rapoartele sale greșeli ortografice și sintactice), care adesea aveau cunoștințe vagi în ceea ce privește particularitățile muncii informaționale. La început, unii pur și simplu nu înțelegeau în ce constă specificul activității lor, mai mult decât atât, se aflau în captivitatea stereotipurilor propagandistice antibisericești ale epocii
„ateismului militant” din anii 1920-1930.

Karpov a fost nevoit, pe de o parte, să-i învețe în mod delicat pe unii angajați de-ai săi să aplice metodele „securiste” de colectare a informației, de exemplu, lucrul cu „persoanele de încredere” („sunt necesare discuțiile cu episcopul, stați cu el, discutați, stați de vorbă cu preotul, stați de vorbă cu mirenii”61), iar pe de alta, să le explice orientarea „nesecuristă” a muncii Consiliului. La început și Karpov însuși își confunda cele două activități ale sale (de președinte al Consiliului și de ofițer activ al NKGB-MGB-KGB), zăpăcindu-i pe împuterniciții regionali cu declarații contradictorii. Pe de o parte, îl nemulțumeau rapoartele care nu conțineau analiza „securistă” cu care era obișnuit
(el numea documentele de acest fel „anchețele”), iar pe de altă parte, Karpov respingea în fel și chip tentativele împuterniciților de a se ocupa, în locul controlului asupra activității bisericii, anume de munca „securistă”, de exemplu, să tragă preoțimea la răspundere pentru agitație și propagandă. „Pentru aceasta există organele Securității
de Stat, spunea Karpov în luna mai, 1945, la consfătuirea republicană a împuterniciților pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului al RSS Ucrainene, ele se ocupă de aceasta, și voi puteți să le transmiteți lor aceste materiale.

Pe mine aceasta nu mă interesează…”. Probabil că, un timp, unii împuterniciți, pur și simplu, nu înțelegeau ce anume le cere conducerea să facă. La aceeași consfătuire de la Kiev Karpov a spus mai întâi că el are nevoie „nu de raportul despre munca bisericii, ci despre munca voastră” și imediat a cerut ca în rapoarte „să fie arătată mai
plenar viața bisericească”63. Este semnificativ faptul că peste douăzeci 61 ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 27. Л. 50 об. 62 Idem. 63 Idem. Оп. 1. Д. 27. Л. 50 об.
59
de ani și ceva (în 1968), succesorul lui Karpov la postul de președinte al Consiliului, V. Kuroedov, la fel s-a confruntat cu unele dificultăți, încercând să definească specificul muncii împuterniciților, numind-o concomitent „și politică, și securistă și diplomatică”.

Este cunoscut faptul că împuterniciții regionali ai Consiliului erau datori să-i informeze în mod operativ („imediat”, pe calea expedierii „rapoartelor extraordinare”) pe șefii lor de la Moscova despre toate cazurile excepționale care aveau tangență cu biserica ortodoxă.

Statutul de „caz excepțional” nu a fost niciodată definit la modul formal, de aceea împuterniciților le erau uneori aplicate mustrări de la Moscova pentru „informarea” cu întârziere. Ei trebuiau să informeze la fel de operativ Consiliul despre procesiunile religioase, ceremoniile și „adunăturile” din afara locașurilor și mănăstirilor, precum și despre slujbele cu multă lume din biserici și mănăstiri (Paștele, Crăciunul, Boboteaza și alte sărbători mari), despre faptele de „suscitare a superstițiilor în rândul populației (înnoirea icoanelor, înscenarea minunilor etc.)”, și despre încălcările de către cler și biserică a legislației ce ține de activitatea bisericii, în primul rând a decretului privind separarea bisericii de stat și a școlii de biserică.

Sub un control special se afla comportamentul politic al preoțimii și activului bisericesc. În această privință, Consiliul nu a reușit să se debaraseze de funcțiile „securiste”. Moscova era informată despre „tot felul de pretenții ilegale”, precum și despre „faptele și acțiunile din partea preoțimii și a oamenilor bisericii care merită atenție (ieșiri politice, provocări, declarații false, folosirea misiunii de predicator în scopuri politice ș.a.)”. Este important că funcțiile de supraveghere ale Consiliului nu presupuneau doar observarea de către împuterniciți a „purtării rele” a preoțimii și credincioșilor, ci și monitorizarea „acțiunilor ilegale și brutale” ale autorităților locale sau persoanelor particulare care lezau sentimentele religioase ale credincioșilor.

Consiliul considera, probabil, drept cea mai obiectivă particularitate a influenței bisericii asupra populației și a gradului de religio 64 Idem. Оп. 5. Д. 327. Л. 135. 65 ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 454. Л. 67.
60
zitate frecventarea serviciilor divine de sărbători. El dispunea ca împuterniciții să asiste personal la slujbele religioase, să colecteze selectiv informațiile la telefon, să calculeze numărul orientativ al celor prezenți, mai ales al tineretului, precum și să compare frecvența cu cea din anii precedenți. Însă unii împuterniciți fie că nu scriau
deloc rapoarte extraordinare despre slujbele numeroase din biserici și mănăstiri (anume astfel proceda de obicei împuternicitul pentru RSS Moldovenească, P. Romenski), fie că expediau aceste rapoarte
cu mare întârziere.

Din fericire pentru istorici, toată informația demnă de „raportare extraordinară” ajungea în ultimă instanță în rapoartele regulate ale împuterniciților regionali ai Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS. Anume aceste rapoarte ale împuterniciților erau considerate de Consiliu „documentul informativ de bază care caracterizează starea religiilor și controlul asupra respectării legislației privind cultele religioase pe teritoriul țării”. În jumătatea a doua a anilor 1940, acest document se numea „raportul informațional al împuternicitului Consiliului”, la începutul anilor 1950 el a căpătat statutul de „raport informațional și de activitate”, iar apoi s-a transformat în „raport anual”. Inițial împuterniciții Consiliului erau obligați să raporteze o dată pe trimestru, lucru pe care, de altfel, împuternicitul pentru Moldova, P.N. Romenski, nu-l făcea aproape niciodată. Din cauza bolilor, a delegațiilor permanente pe linia organelor de partid și sovietice moldovenești, iar adesea și din cauza nepăsării, pentru că nu avea la inimă munca de conțopist, el zădărnicea în permanență termenele de prezentare a rapoartelor. Împuternicitul își permitea să transforme cu de la sine putere un raport trimestrial în unul semestrial sau chiar și unul anual. Pentru aceasta, el încasa în permanență săpuneli din partea șefilor care îl amenințau pe Romenski cu înlăturarea din funcție. Deja în timpul lui Hrușciov a fost instituită ordinea prezentării anuale a documentului de raport de bază care s-a păstrat până la încheierea activității Consiliului.
66 Idem. Оп. 5. Д. 313. Л. 8. 61.

În culegerea noastră de documente în patru volume am publicat (în întregime sau în extrase), practic, toate rapoartele împuterniciților Consiliului pentru RSS Moldovenească din anul 1945 până la sfârșitul anilor 1980. Această documentare a facilitat în mod substanțial lucrul asupra prezentei cărți, a oferit o posibilitate unică de a utiliza în monografie un codice sistematizat pe criterii cronologice de informații despre cele mai importante aspecte ale vieții comunității ortodoxe a republicii în relațiile ei cu puterea. Cerințele principale față de conținutul raportului au fost definite încă în prima

Instrucțiune a Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse pentru împuterniciți, editată în anul 1945. În ansamblu, cerințele constituite în anul 1940 față de raportul împuternicitului au rămas aproape aceleași, deși cu diverse variațiuni, până la sfârșitul anilor 1980. Chiar și după înființarea Consiliului pentru treburile religiilor de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS și aprobarea noului Regulament cu privire la Consiliu, șefii moscoviți se orientau ca și mai înainte spre structura devenită deja tradițională a informațiilor despre activitatea împuterniciților. Documentele ulterioare completau și explicau aceste principii de bază, dar niciodată nu le anulau.

Raportul informațional și de activitate secret reprezenta un document de totalizare, care sistematiza informațiile obținute în decursul observării permanente a vieții religioase și bisericești a regiunii. În primul rând, raportul absorbea toate informațiile cu caracter „excepțional și extraordinar”, iar în al doilea rând includea informații, a căror structură și conținut erau determinate formal de instrucțiunile de serviciu și documentele aferente lor. În raport urmau să fie reflectate schimbările numărului bisericilor și caselor de rugăciune în funcțiune (scoaterea din înregistrare, închiderea la decizia sovietelor locale și autolichidarea, cazurile de sechestrare de la comunitățile bisericești a fostelor clădiri publice), în componența preoțimii (inclusiv referința tuturor preoților și diaconilor nou-hirotonisiți), să expună demersurile pentru deschiderea bisericilor și a caselor de rugăciune și în rezumate succinte, să sistematizeze cererile și plângerile parvenite la împuternicit din partea preoțimii și a credincioșilor, precum și să prezinte lista celor mai tipice chestiuni abordate de preoțime și credincioși la audiențele personale ale împuternicitului.

Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse aștepta de la raportul împuternicitului atât caracterizarea generală a situației și activității bisericii în regiune (creșterea sau reducerea religiozității populației, modalitățile de atragere a credincioșilor la biserici, activitatea arhiereului, cazurile de deschidere cu de la sine putere a bisericilor, de construire a noilor clădiri bisericești sau de achiziționare neautorizată a încăperilor și de reutilare a lor pentru necesitățile
comunităților bisericești, datele despre slujbele bisericești oficiate în decursul perioadei de raport și despre activitatea preoțimii neînregistrate), cât și informarea completă despre cazurile de încălcare, atât de către biserică, cât și de către organizațiile sovietice, a legislației privind cultele. În ultimul caz i se acorda o atenție deosebită închiderii bisericilor, caselor de rugăciune și mănăstirilor „cu încălcarea ordinii stabilite”, implicarea în afacerile interne ale bisericii, „familiarismul cu preoțimea, împrumutarea și primirea banilor de la slujitorii bisericii; antrenarea preoțimii în desfășurarea campaniilor obștești”, eliberarea referințelor și certificatelor preoților. În Moldova toate încălcările acestea erau un lucru obișnuit. Compartimente speciale ale rapoartelor urmau să fie consacrate activității mănăstirilor68. Din când în când, în perioadele campaniilor de închidere a mănăstirilor
68 ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 454. Л. 68-70.

(la sfârșitul anilor 1940 și la hotarul dintre anii 1950-1960) erau întocmite documente informative aparte despre mănăstiri.
Împuternicitul trebuia să-i raporteze Consiliului despre deplasările sale în teritoriu, despre întâlnirile cu arhiereul eparhial, preoțimea și mirenii, să informeze despre indicațiile autorităților locale în chestiunile bisericii ortodoxe, să dea o apreciere muncii
conducerii eparhiale, a arhiereilor, să raporteze despre construcția
bisericilor noi, despre demolarea, reutilarea și dezasamblarea clădirilor bisericești, despre dificultățile „care se întâlneau la aprovizionarea bisericilor cu lumânări, produse și obiecte necesare pentru slujbele religioase”. Se presupunea că raportul trebuie să se încheie cu concluziile și propunerile împuterniciților, lucru de care mulți se ocupau fără tragere de inimă, fiindu-le teamă că vor scrie ceva ce nu va coincide cu „linia generală” a partidului și guvernului.

După cum se întâmplă deseori în practica birocratică, documentele întocmite în realitate pentru Consiliu erau uneori cât se poate de departe de idealul indicat. În anul 1952, Consiliul a atribuit la neajunsurile-standard ale rapoartelor informaționale și de activitate prezentarea lor cu întârziere, prolixitatea („mari ca volum, dar puțin consistente” – sunt enumerate convorbirile aproape cu toți vizitatorii, sunt incluse copiile cererilor, predicilor). Consiliul considera de prisos și „care nu prezintă interes” datele biografice privitoare la preoții decedați și plecați din activ și propunea ca datele numerice despre schimbările produse în componența preoțimii să fie însoțite de referință doar în cazul preoților și diaconilor proaspăt hirotonisiți – „dar nu ale tuturor, ci în calitate de exemplu”. Urma să li se dea
referință doar cererilor și demersurilor nou-venite sau celor „ce merită atenție” (din cauza numărului mare de semnături, de exemplu).

Prin anul 1970, rapoartele împuterniciților, care se străduiau, firește, să-și prezinte activitatea în lumina cea mai bună, s-au transformat în documente voluminoase. Aceste „rapoarte informaționale
prea vaste – pe 100-200 de file”, care, în plus, treceau cu vederea mul69 Idem. Д. 28. Л. 10. 70 Idem. Д. 870. Л. 1-4.
64
te „chestiuni stringente, noi fenomene importante din activitatea organizațiilor religioase”71, ba mai și parveneau cu mare întârziere, au generat până la urmă iritarea vie a Consiliului. Scrisoarea circulară instructivă a Consiliului pentru treburile religiei de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS adresată împuterniciților Consiliului, din
11 noiembrie 1970, i-a obligat pe împuterniciți să se debaraseze de urgență de prolixitate72. În consecință, după apariția acestei circulare raportul împuternicitului din Moldova, de exemplu, „a slăbit” de câteva ori în comparație cu cel din anul precedent.

Multe dintre neajunsurile birocratice ale rapoartelor enumerate mai sus (mai ales informația „de prisos” despre situația bisericii și a credincioșilor în regiune) nu sunt din punctul de vedere al cercetătorului neajunsuri, ci calități ale acestor documente. Din fericire, pentru istoricii ortodoxiei din Moldova, împuterniciții Consiliului, îndeosebi P. Romenski, care avea obiceiul de a nu prezenta aproape niciodată la timp rapoartele și manifesta o atitudine destul de nepăsătoare față de întocmirea documentelor, se reabilita în permanență în ochii șefilor și, până la urmă, „descărca” în raport toate informațiile de care dispunea (inclusiv reproducea în întregime documentele, cererile etc. care îi parveneau). Rapoartele împuterniciților Consiliului
pentru RSS Moldovenească nu au fost, de fapt, considerate cele mai bune opere de acest gen. Documentele pregătite de P. Romenski generau deosebit de multe obiecții. Dar și după Romenski împuterniciții Consiliului pentru RSS Moldovenească nu figurau niciodată printre
fruntași. Astfel, în aprilie 1969, într-un amplu document al Consiliului cu privire la situația și tendințele ortodoxiei contemporane,
prezentat în „instanțe”, adică organelor supreme de partid, raportul împuternicitului pentru Moldova nu doar că nu a ajuns în rândul celor mai bune. El s-a dovedit a fi chiar și în afara „grupului al doilea”,
la care au fost atribuite „majoritatea rapoartelor” – „împuterniciții
Consiliului, care le-au scris, și-au restructurat în fond munca în conformitate cu «Regulamentul privind Consiliul pentru treburile religiei», dar totodată ei analizează și reflectă insuficient o direcție sau alta, un sector sau altul al muncii lor sau au în activitatea lor anumite lacune”. Împuternicitul pentru RSS Moldovenească a fost pomenit
doar în „grupul al treilea”. În acesta au ajuns rapoartele „în care întro măsură sau alta se conțin neajunsurile enumerate mai sus (grupul al doilea – V.P.), dar la un grad mai mare, precum și alte lacune care denotă restructurarea incompletă a muncii din teritoriu în conformitate cu cerințele «Regulamentului privind Consiliul»73. În lista „lacunelor” împuternicitului pentru Moldova au ajuns și chestiuni atât de importante precum caracteristica preoțimii și a stărilor ei de spirit, la fel ca și conținutul predicilor bisericești.

Din fericire, ordinea birocratică de lucru cu rapoartele împuterniciților, stabilită încă pe timpul lui Karpov, îi permite istoricului să mple lacunele informaționale care apar, din când în când, în aceste
documente. Karpov (și/sau alți membri ai Consiliului) citea personal majoritatea rapoartelor. Aceeași ordine a fost menținută și pe timpul lui V. Kuroedov. În anii 1940-1950, observațiile pe marginea raportului din RSS Moldovenească erau deseori întocmite în forma unei scrisori speciale. Împuternicitul, la rândul lui, fie că reacționa
imediat la critică și trimitea informații suplimentare, fie că reflecta chestiunile neclare în raportul următor.

Neajunsurile informaționale și analitice ale rapoartelor moldovenești sunt compensate de materialele verificărilor activității împuternicitului efectuate de inspectorii Consiliului. Ca rezultat al delegațiilor inspectorilor Consiliului în republică (uneori ele erau legate de investigarea unor conflicte locale, dar de cele mai multe ori erau efectuate conform planului), mai apărea încă un strat de documente birocratice în care realitatea regională era prezentată în
percepția funcționarilor moscoviți și era apreciată, de obicei, destul de critic. În afară de aceasta, era practicată audierea periodică a rapoartelor împuterniciților, munca lor la ședințele Consiliului. Materialele pregătite pentru aceste ședințe extind substanțial imaginea stării de lucruri în teritoriu. Datorită particularităților menționate
mai sus ale muncii birocratice a aparatului central al Consiliului cu împuterniciții, se poate spune că, în ansamblu, calitatea informativă a materialelor despre Moldova ajunse, în ultimă instanță, în fondul Consiliului pentru treburile afacerilor religiei s-a dovedit a fi suficient de înaltă, iar inexactitățile factologice și contradicțiile dintre diferite documente descoperite de noi ne permit să alcătuim o imagine
mai veridică a evenimentelor care se produceau în eparhia Moldovei
și Chișinăului a Bisericii Ortodoxe Ruse și în jurul ei.
În afară de rapoarte, Consiliul aduna și, în măsura posibilităților,
sistematiza toate deciziile autorităților locale în chestiunile bisericii, efectua expertiza lor prealabilă și, deci, păstra selectiv în arhivă
și documentația pregătitoare într-o problemă concretă sau alta. În
același timp, interesele regionale ale Consiliului erau limitate doar la
un cerc strict definit de chestiuni. Examinând în special problematica moldovenească, procesele care decurgeau în eparhie, Consiliul
de cele mai multe ori doar constata fenomenele și problemele, uneori
doar le menționa (de obicei, Moldova figura în calitate de exemplu al
influenței Bisericii Ortodoxe Ruse care s-a păstrat în unele regiuni
sau în legătură cu activitatea mănăstirilor ortodoxe). În plus, în locul analizei problemelor reale era utilizat deseori un set de clișee și
calapoade ideologice.
Munca analitică asupra problemelor ortodoxiei în Moldova urmează practic să fie reluată de la început. Pentru aceasta nu sunt suficiente materialele informaționale și de raport ale împuternicitului,
prezentate Consiliului. Este necesară examinarea documentației
inițiale care s-a păstrat. Printre materialele împuternicitului Consiliului pentru RSS Moldovenească se află și copii ale hotărârilor și
deciziilor Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești cu privire
la chestiunile bisericești, corespondența cu ministerele și departamentele republicii, cu autoritățile raionale și orășenești în vederea
deschiderii și închiderii bisericilor și mănăstirilor, în chestiunea impunerii fiscale a bisericii și a preoțimii etc., petițiile și demersurile
credincioșilor referitor la deschiderea locașurilor, precum și diverse cereri și reclamații ce țin de activitatea Bisericii Ortodoxe Ruse
67
și corespondența în privința acestor reclamații. Prezintă un interes
considerabil dosarele de înregistrare (și excludere din registre) a
comunităților bisericești, precum și de înregistrare a preoțimii.
Este foarte important faptul că în documentele care asigurau
activitatea informațională, analitică și de control a Consiliului și a
împuterniciților lui pentru RSS Moldovenească se conțin într-o cantitate mare copiile diferitelor materiale bisericești, atât expediate în
mod oficial, cât și primite în mod confidențial. O importanță deosebită îi este conferită acestui set de documente și de faptul că fondurile Patriarhiei Moscovei și ale direcțiilor ei eparhiale sunt până în prezent practic inaccesibile pentru majoritatea istoricilor. Iar a judeca
despre problemele vieții eparhiale doar pe baza „reflectărilor” ei de
către stat ar fi culmea neseriozității. În cartea noastră am încercat să
utilizăm cât mai larg cu putință materialele trimise împuternicitului
de la direcția eparhială, inclusiv notele informative, dările de seamă, extrasele și rapoartele despre activitatea preoților și dascălilor,
membrilor comitetelor bisericești care s-au păstrat în fondul R-3046
al Arhivei Naționale a Republicii Moldova.
Un grup aparte de surse de origine mixtă este constituit din materialele biografice (dosarele) episcopilor care administrau eparhia
Moldovei și a Chișinăului, descoperite în fondul Consiliului pentru
treburile religiilor. Aceste materiale care conțin atât notele informative oficiale ale Consiliului privind activitatea episcopilor, cât și datele de la Patriarhie, împreună cu documentele de origine personală
(chestionare, rapoarte, explicații, reclamații și denunțuri) extind
substanțial cunoștințele noastre despre viața preoțimii ortodoxe din
republică. Fără aceste materiale biografice unice despre arhiereii și
clericii eparhiei Moldovei și Chișinăului, relatarea noastră ar fi incompletă. Aceste documente refractă „marea istorie” în destinele
personale ale oamenilor, ne permit să plonjăm în viața cotidiană a
parohiilor moldovenești, cu toate problemele, conflictele, dramele și
tragicomediile ei.
O sursă importantă a cercetării noastre au devenit documentele
consacrate aspectelor activității politice externe a Patriarhiei Moscovei, care se referă în mod nemijlocit la istoria ortodoxiei în Mol-
68
dova. Este vorba, în special, despre materialele MAE al URSS și ale
Patriarhiei Moscovei care s-au păstrat (copiile) în fondul Consiliului
pentru treburile religiilor și sunt legate de restabilirea și dezvoltarea
relațiilor dintre Biserica Ortodoxă Rusă și Biserica Ortodoxă Română după cel de-al Doilea Război Mondial. Fiind conștienți de faptul
că istoria integrală a relațiilor dintre cele două biserici, ba chiar și
„componenta moldovenească” a ei luată aparte, impune o studiere
specială, noi am considerat necesar să apelăm, pentru developarea
temei noastre, la unele documente puțin cunoscute sau necunoscute
care au tangență cu negocierile care au avut loc în jumătatea a doua a
anilor 1940 și se referă în mod nemijlocit la preoțimea moldovenească și parohiile ortodoxe moldovenești.
În procesul de pregătire a cărții am studiat materialele CC al
PCUS și CC al PC al Moldovei. Trebuie spus, de la bun început, că
statutul special al Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe
Ruse pe timpul lui Stalin, înzestrarea lui cu funcții de control și supraveghere extrem de vaste, caracterul „securist” al unor direcții de
lucru, precum și subordonarea operativă nemijlocită conducătorilor
supremi ai partidului și statului plasau, într-un anumit sens, Consiliul într-o situație analoagă cu situația organelor Securității de Stat.
Pe timpul lui Stalin, aparatul CC al PC(b)U nu se ocupa de conducerea operativă a Consiliului. Tentativele aparatului de a institui un
astfel de control, iar de fapt de a subordona activitatea Consiliului
îndeplinirii unor sarcini eminamente partinice – de exemplu, luptei
cu religia – nu au beneficiat de susținerea lui Stalin. Stalin nu a semnat o hotărâre „zdrobitoare” cu privire la propaganda antireligioasă
ce fusese deja pregătită și coordonată. Totul s-a redus la „o anumită
limitare” a activității bisericii, dar această „limitare” era înfăptuită
de Consiliu și de împuterniciții lui sub controlul nemijlocit al oligarhilor supremi de partid, și nu al aparatului de partid de nivel republican. Scurta izbucnire a „ateismului militant” în mijloacele de
informare în masă, provocată atunci, după toate probabilitățile, de
M.A. Suslov, a fost contracarată repede (vezi mai detaliat în cap. 5).
Este necesar să menționăm influența politicii staliniste în domeniul controlului asupra Bisericii Ortodoxe Ruse asupra calității
69
informaționale a documentelor de partid privind istoria ortodoxiei
în Moldova. Aceste documente nu sunt, în primul rând, originale
din punctul de vedere al conținutului, deoarece se află în dependență
informațională de notele informative și memoriile Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, care dispunea de date cu mult
mai complete, iar în al doilea rând sunt eronate, întrucât sunt concentrate pe propaganda antireligioasă, și nu pe chestiunile politicii
bisericești.
După moartea lui Stalin, sub lozinca „restabilirii normelor leniniste ale vieții de partid”, rolul aparatului de partid la elaborarea politicii,
inclusiv a celei bisericești, a fost, după cum se știe, sporit. Lucrul acesta este deosebit de vizibil în perioada desfășurării ofensivei religioase
a lui Hrușciov asupra bisericii la sfârșitul anilor 1950 – începutul anilor 1960. Pregătirea hotărârilor cu privire la propaganda antireligioasă, discutarea chestiunilor educației ateiste la plenarele comitetelor de
partid de diferite niveluri, necesitatea de a controla executarea deciziilor luate, conduc la creșterea volumului informației „religioase” în
documentele de partid. Însă și pe timpul lui Hrușciov, și pe timpul lui
Brejnev s-a păstrat statutul special al Consiliului cu metodele lui „securiste” de lucru, caracterul secret al deciziilor luate și funcțiile vaste
de control și supraveghere. La mijlocul anilor 1960 aceste funcții au
fost chiar extinse. Ca rezultat, informația originală a documentelor de
partid se concentra, ca și mai înainte, în jurul propagandei ateiste și a
muncii antireligioase de masă. În acest sens materialele PCUS, pe de o
parte, reflectau acel strat al realității care se afla la periferia intereselor
Consiliului, iar pe de altă parte, dădeau o caracteristică unilaterală,
plină de „zgomot” propagandistic, a situației reale și a vieții cotidiene
a bisericii și a credincioșilor din URSS.
La cele spuse este necesar să adăugăm că o parte considerabilă a
documentelor privind istoria ortodoxiei în Moldova, care se păstrează în fostele arhive de partid, reprezintă fie duplicate informaționale
ale materialelor analitice ale Consiliului și ale împuternicitului lui
pentru RSS Moldovenească, fie documente originale ale Consiliului
care s-au păstrat, apropo, împreună cu toate materialele pregătitoare,
și în fondurile Consiliului și/sau ale împuternicitului. Tot acolo s-au
70
păstrat și copiile majorității hotărârilor, deciziilor și dispozițiilor organelor de partid referitoare la subiect.
Au o importanță deosebită, întâi de toate, pentru perioada anilor
1940 – începutul anilor 1950, documentele organelor represiv-punitive. Studiile de cercetare a surselor, edițiile informative și documentare solide apărute în ultimul timp75, precum și cercetarea noastră
consacrată politicii represive a regimului stalinist în Moldova76, ne
scutesc de necesitatea de a da o apreciere amănunțită documentelor
de acest gen. Trebuie să menționăm aparte setul documentar al procedurilor de control judiciar ale Procuraturii URSS pe dosarele privind agitația și propaganda antisovietică care se păstrează în Arhiva
75 Vezi: Буренков А.В. Труд игумена Дамаскина (Орловского) „Мученики, исповедники и подвижники благочестия Русской Православной
Церкви ХХ столетия». Два его значения: опыт исследования устного
народного предания; восстановление летописно-проложного метода
изложения истории. Некоторые выводы для исследователей русской
истории. // РОФ «Память мучеников и исповедников РПЦ». Труды.
Вып. 1: Новомученики ХХ века. М.: ООО «Издательство «Булат», 2004;
Головкова Л.А. Особенности прочтения следственных дел в свете канонизации новомучеников и исповедников Российских. // Региональные аспекты исторического пути православия: архивы, источники,
методология исследований. Историческое краеведение и архивы. Вып.
7. Вологда. 2001; Елпатьевский А.В. Следует ли публиковать документы
фальсифицированных дел? // Отечественные архивы. 2000. №5; Игумен Дамаскин (Орловский). Мученики, исповедники Русской Православной Церкви ХХ столетия. Жизнеописания и материалы к ним. В
7 книгах; Иноземцева З.П., Романова С.Н. Дела по обвинению православного духовенства и мирян как исторический источник. // 2000-летию Рождества Христова посвящается: Специальный выпуск «Вестника архивиста». – М.: Российское общество историков-архивистов,
Синодальная Комиссия по канонизации святых, 2001; Иноземцева З.П.
Имеют ли историческую ценность судебно-следственные дела? // РОФ
«Память мучеников и исповедников РПЦ». Труды. Вып. 1; Романова
С.Н. Источники персональной информации о православном духовенстве ХХ века в государственных архивах России. // РОФ «Память мучеников и исповедников РПЦ». Труды. Вып. 1. 76 Vezi: Пасат В.И. Трудные страницы истории Молдовы.
71
de Stat a Federației Ruse (Ф. Р-8131)77. Procedurile de control judiciar conțin (în original sau copii) informațiile cele mai diverse despre
procesele de judecată intentate unui șir de preoți moldoveni. Este
vorba de cererile de recurs și apelurile condamnaților înșiși (împreună cu avizele procuraturii asupra lor), extrase din rechizitorii și verdicte, materiale biografice, cereri de grațiere și revizuire a cazurilor,
caracteristici solicitate de procuratură din locurile de detenție etc.
Identificarea în fondul enorm al Procuraturii URSS a procedurilor
de control judiciar referitoare la preoțimea moldovenească a devenit
posibilă datorită bazei de date „Procedurile de control judiciar ale
procuraturii URSS în dosarele de agitație și propagandă antisovietică. Anii 1938-1989” (conducătorii proiectului – S.V. Mironenko, V.A.
Kozlov și I.A. Ziuzina) creată la Arhiva de Stat a Federației Ruse.
Datorită acestei resurse electronice, căutarea documentelor care ne
interesează ne-a luat doar câteva minute în loc de câteva săptămâni
sau chiar luni de zile.

Valeriu Pasat, Capitolul 1, Biserica ortodoxă și puterea sovietică
în RSS Moldovenească.