Viața Sfântului Sfințit Mucenic Foca, Episcopul de Sinope

În cetatea Sinopiei era un om numit Pamfil, și avea de soție pe Maria. Aceștia au născut pe acest fericit Foca, care din tinerețe era plin de darul Duhului sfânt; îi gonea pe diavoli din oameni și tămăduia neputințele. Ajungând la vârsta bărbatului desăvârșit, pentru viața lui cea îmbunătățită, a fost ales episcop acelei cetăți. Șezând pe scaunul său, păștea bine oile cele cuvântătoare, cu cuvântul și cu lucrul, adăugind, spre nevoința sa, mai mari osteneli. Și au fost arătate la toți lucrurile lui cele bune, pentru care se proslăvea Tatăl cel ceresc. A întors mulți oameni de la rătăcirea lor și pe pagini de la închinarea către idoli i-a adus la cunoștința unuia Dumnezeu. Iar când a vrut Domnul ca să-l învredniceasă, a înștiințat pe robul său de această voie a sa prin vedenie, astfel: Un porumbel a zburat de sus, având în gura să o cunună de flori, pe care punând-o pe capul fericitului, i-a grăit cu glas omenesc, zicându-i: „Acum s-a umplut paharul tău, care se cade a-l bea”. Din această vedenie sfântul a cunoscut muncile cele ce erau să-i vină pentru Hristos. Iar noi, din aceasta cunoaștem plăcerea lui cea mare către Dumnezeu, că s-a învrednicit a fi încoronat din cer fiind în trup. Așa iubește prea bunul Dumnezeu pe cei drepți și plăcuți ai săi: îi încununează pe dânșii cu slavă și cu cinste și pune pe capetele lor coroană. Acest Sfânt Foca era mire ceresc după curăția sa sufletească și trupească, cu care cerul a vrut să se împreune, și i-a pus lui cunună.

Cununa aceea era cununa cea mai bună a cămării Mântuitorului, cu care avea să fie încoronat în veci, când se va veseli la nunta Mielușelului.

După acest semn prea slăvit, a fost prins și chinuit pe timpul împărăției lui Traian (98-117) de către African. El a silit mult pe sfânt să jertfească idolilor, dar sfântul, în locul acelora, a vrut a se aduce pe sine însuși jertfă lui Dumnezeu.

Și, după ce nu s-a supus mai marelui și nu a dat lucrului făcut de mâini omenești cinstea aceea care se cuvine Unuia Dumnezeu care șade pe Heruvimi, atunci mai marele a poruncit ca legând pe sfânt la un lemn să-i rupă mădularele. Și era trupul lui zdrobit de răni, și rupt în bucăți. Precum păsările răpitoare flămânde se gră-mădesc la vreun stârv și îl rup mâncându-l, așa rupeau muncitorii din trupul cel curat al pătimitorului lui Hristos. Însă el a răbdat cu vitejie și a auzit un glas din înălțime întărindu-l și așa a biruit muncile pentru Iisus, Cel ce l-a întărit pe el când pătimea, ca într-un trup străin; că nu și-a cruțat trupul pentru mărturisirea Aceluia care nici sufletul nu l-a cruțat, ci L-a pus pentru noi pe Cruce. Suferințele grele și pătimirea le socotea că pe o răcorire a raiului, pentru Hristos, Domnul Cel ce a pătimit pentru noi. Pentru că a suferit cu înlesnire robul Domnului, pentru dragostea dumneze-iască, și de s-ar fi adunat din toată lumea asupra lui chinuitorii și toate chinurile, el era gata să le rabde pe toate pentru iubitul său, zicând cu David: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea” (Psalm 56, 10). Apoi, cei ce-l chinuiau l-au pus pe el pe o tigaie arsă în foc și îndată tigaia s-a răcit, pentru că biruia duhovnicescul foc care ardea spre Dumnezeu în inima lui puterea focului celui simțit. El s-a arătat biruitor asupra tuturor muncilor la care a fost supus, că se arăta oastea cea îngerească și lumina lui Dumnezeu cea nemăsurată, împrejurul lui. Și era în temniță luminat cu lumină cerească, în legături, veselit cu nădejdea cereștii mântuiri, în necazuri mângâiat de îngeri și în bătăi întărit de Iisus. Iar după chinurile cele de multe feluri, îl aruncară într-o baie înfocată, și acolo, rugându-se, și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu și s-a încoronat cu coroana biruinței în Biserica celor ce dănțuiesc, iar trupul lui cel sfânt a fost îngropat de cei credincioși cu cinste și mai multe minuni se săvârșesc la mormântul lui.