Ogorul cu îngeri

Se framântase toata noaptea aceea de furtuna. Parca se rupsese praporul cerului si-o puzderie de apa cuprinsese, într-o cadere grozava, pamântul, încât gradina parea o oglinda tuciurie, arcuita spre cer. Când fulgerele brazdau norii, luminând pentru o clipa icoana de iad de afara – în care nu focul, ci apa spaimân­ta – femeia-si tinea pruncii pe lânga sine, cum closca-si apara puii, acoperindu-i cu toata dra­gostea ei, caci putere nu mai avea.

Cel mai mic dintre prunci, înca nebotezat, cauta în somn izbavirea si parea ca toti îngerii din cer îl pazeau, ca de altfel si pe ceilalti copii din casa, cinci si buni. Asteptase toata noaptea cu lampa aprinsa, si-asa o afla si în zori, dupa ce, o clipa, o ora, un an, dormise adânc ca-n moarte. Asteptase pe barbatul sau, care ar fi trebuit de cu seara sa ajunga de la drum. Caraus destoinic, cunoscut în toata zona de sub Munte, Ion al ei nu mai avea sa apara. Sau nu viu, cum îl astepta ea. Carase pen­tru Manastirea din Fereastra Muntelui, cu hramul Sf. Arsenie, ajutor de hrana, caci lucrau destoinic maicile, si, la întoar­cere, între trosnetele codrului si ale ceru­lui, nu auzise cum puhoiul de ape rupsese podul peste apa Duminicii – cum spuneau ei pârâului, umflat acum.

Pruncii orfani si ea vaduva! Cum sa treaca peste durere? Alerga, ca de obicei, la Maica Domnului. Icoana din coltul camerei, umbrita luminos de bunica, o întarea mai mult ca orice. Cu Maica si cu Psaltirea – pe care i-o adusese Ion de la Manastire – se mângâia mereu. Si la îngropare, chipul luminos al lui Ion al ei o mângâiase, dar asta era deja departe. Trecuse ancheta Procuraturii, în care Istrate, tovarasul procuror, o îndemnase fatis sa dea în judecata Manastirea si sa scoata „bani buni“, cum zicea el. Dar pe Maria n-o interesa aceasta. „Cum as lua eu din banii Bisericii, Domnule Procuror?“ „Ai sa mori de foame, si tu, si copiii!“ mai amenintase el, înainte de a o da afara din biroul sau de procuror, suparat nevoie mare ca femeia refuzase sa puna accidentul sotului ei pe seama manastirii. Lucru total absurd, dar care ar fi fost un motiv suficient pentru ca lacatul ateu sa înlantuie asezamântul mo­nahal. La îngro­parea lui Ion, Parintele Se­rafim si maicile care-i erau uce­nice s-au aratat aceiasi oameni de ome­nie. Nu chel­tuiala cu înmor­mân­tarea, ci na­dejdea ce i-au da­t-o e­ra cea mai de pret. Ca de ba­nuti mai faci rost, dar de bucurie la deznadejde, mai greu.

Satenii, parte, frati parca procuro­rului, o priveau cu o aroganta ce n-o mai vazuse pâna atunci la ei. Ba câte unul mai obraznic, scuipând seminte peste ulucii gradului, o urmarise cu privire nu tocmai potrivita pentru mama a cinci copii, aruncându-i fel de fel de cuvinte. Batjocura crescu, mai mare si mai mult, când, apropiindu-se vara, ogorul care parea ca nu are cum sa-si mai duca roada la hambar era locul vadanei celei tinere. Grâu bun, nimic de zis, rosu, parca stropit cu agheasma jarului din august, cu spic greu ca o mierla de aur, da’ atât! Nici o posibilitate de-al strânge. Boii mari, greu de urmat. Banii putini, din ce în ce mai putini. Atât de putini, încât de pe la Consiliu venisera vreo doi sa vada daca-si mai poate tine pruncii. Si o amenintasera ca-i vor lua. Doar crescuse si ea la orfelinat. Îndata dupa Razboiul cel Mare, când parintii au trimis-o cu ceilalti patru frati acolo, în miezul de foame al lumii. Numai ea supravietuise. Cea mai mica si mai saraca de trup. Si-acum, sa-i ia copiii ei? Doamne!

Fugea la Manastire iar. Parintele Serafim si maicile-i dadeau toata dragostea lor. Ba Maica Teofila, o data la saptamâna, îi aducea lapte la prunci. Maica si femeia lu’ Andrei mai tineau cont de ea. Si Maicuta Domnului, cea din icoana umbrita de busuioc.

Când se hotarâsera sa-i fure Mariei grâul, barbatii aceia zâmbisera draceste. În fond, ce le putea face? Proasta de muiere, care nu daduse în judecata Manastirea – de unde putea scoate parale bune – n-are cum sa le faca rau lor, care erau, vorba ceea, „tovarasii cei mai de nadejde ai satului“. Lica Pândaru, acuma presedinte C. A. P., se gândea ca n-are cum sa iasa prost. Cel mult o sa le spuna celor de la Partid ca femeia n-a dat cotele – si asa era, chiar daca stia bine ca Parintele din sat, si celalalt, Mosu’ de la Manastire, platisera pe ascuns datoriile –, motiv suficient ca s-o pedep­seasca pe vadana. Lui îi trecuse prin cap sa fure grâul acela frumos cum nu mai vazuse. Se-aduna cu Dumitru a’ lui Saracu’ („ca n-aveau nimic ai mei, totul era la chiaburi“, zicea el, uitând sa spuna ca tot neamul lui bea mai multa rachie decât curgea apa pe pârâul Duminicii) si cu Doru Surdu (om aspru si înjurator de soi), astazi oameni de vaza-n casele sasesti, pe care le confiscase „puterea populara“ cu cinci ani în urma.

Când s-a ivit luna pe cer, iesira si ei, cu carele „încaltate“ în câlti. N-aveau teama de nimic, dar era mai bine sa nu scoale satul când mergeau la hotit. Pregatisera sacii, multi, dupa cum batea roada, si bausera o litra de rachie, s-aiba spor în lucru. Si, hotarâti, plecara la jecmanit ogorul vaduvei lui Ioan.

A doua zi de dimineata, Duminica fiind, carul celor trei sedea, greu de grâu, în curtea Mariei. Iar ei, întepeniti de limba si trup, cu ochii bulbucati cât doua luni de pe cer, îngaimau aratând catre cer si catre crucea de la Biserica. Veni Parintele Horatiu de le citi o dezlegare, doua, trei… Satul se strânse tot, mirându-se de aratarea aceea. Printre scândurile negeluite ale carului picurau bobii de aur ai grâului în tinda vaduvei celei batjocorite. Iar cântecul lor îngaima curgerea cuvintelor Parintelui, prin care cerea iertare pentru cei trei. Întepeniti la limba si trup…

Dupa Dumnezeiasca Liturghie sosira din Munte si Mosu’ Serafim si maicile, de facura Maslu. Si-abia catre apusul soarelui se desclestara aceia din moarte, marturi­sind cu sufletul recapatat la gura (recapa­tata si ea) cum, ajungând în ogor, îngeri din cer taiau grâul, legându-l snopi. Sf. Arsenie însusi, batrân si fara anteriul din icoanele de la Manastire, de unde-l stiau, taia în rând cu îngerii grâul, legându-l snop… Si era si Ion acolo, treierând, la o margine, pe-o arie de loc, luminoasa, grâul acela ca aurul de curat, care le furase lor sufletul, ducân­du-i în ispita…

Ce va fi fost nu stiau. Doar ca minu­nea se produsese. Si ei, oameni de na­dejde ai regimului popular, marturiseau ca aceasta se întâmplase. Nici seful de post, nici procurorul din oras si nici tovarasul de la Partid nu-i facura sa-si schimbe zisa, chiar daca pierdura pen­tru aceasta tot ce câstigasera cu atâta linguseala si hotie.

Din anul acela, vadana nu mai avu nevoie de ajutor. Tot satul nu-si dadea rândul s-ajute la ogorul îngerilor…

Doar Parintele Serafim zâmbea subtire, ca o batista de in. Acelasi zâmbet ca al Sf. Arsenie si al Maicii Domnului din icoana umbrita luminos de busuioc.

Extras din Ogorul cu ingeri: povesti, povestiri, Pr. Constantin Necula, Ed. Agnos 2009