Cu fiecare „Doamne, miluiește-mă pe mine păcătosul!”, batem la poarta milei dumnezeiești

Un bătrân ascet învăța: Cu fiecare „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” pe care-l spunem, batem la poarta milei dumnezeiești, în ceruri. Dinăuntru se aude un sunet ca un tunet, ba chiar mai puternic decât tunetul, mai puternic decât toate trâmbițele: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” Și răspunde Domnul Cel atotprezent: „Fiule, iertate îți sunt păcatele.”

Sunetul acesta îl aude și diavolul, căci toate duhurile vor nu vor, aud. Cum? Să spunem că există un mecanism prin care auzim „hipersunetele”. Astfel, duhurile aud cuvântul lăuntric și pot aprecia cu aproximație ceea ce se întâmplă. Și mă refer și la duhurile bune, îngerii, și la duhurile rele, demonii. Prin ceea ce gândim sau spunem, atragem harul divin sau îl alungăm; iar duhurile văd lucrul acesta. Cum explicăm faptul că atragem cu rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” ? Prin faptul că vrajmașii sunt afectați direct și se ard, de aceea fug. Atunci când spunem Rugăciunea lui Iisus, diavolul este deranjat și pleacă, iar harul divin lucrează pentru noi, ne răcorește, iar pe duhurile rele le arde. În felul acesta înțeleg ce se petrece cu noi, din foc, căci duhurile nu sunt cunoscătoare de inimi pentru a înțelege când cineva se roagă cu smerenie sau nu se roagă cu smerenie și se vede pe sine sfânt.

„Ia să văd dacă se roagă cineva smerit – zice vrăjmașul – acesta, precum văd și aud, zice rugăciunea inimii.” Acum, cel ce se roagă face un fel de autocritică și zice: Dacă mă simt bine, înseamnă că sunt în regulă: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” repetându-o mecanic, așa, de multe ori. Dar nu este alungat vrăjmașul cu un asemenea mod de rugăciune. Cine știe din ce fel de inimă iese, din ce fel de minte sau din ce cugete… este ca și cum ar zice: „Miluiește-mă pe mine, cel preasfânt. Miluiește-mă pe mine sfântul, mai mult decât sfântul, căci nu este altul ca mine în lume. Dar cine sunt eu? Sunt unicul în lumea aceasta!”

Chiar de nu spune cineva acest lucru, ci doar are sentimentul acesta depre sine și despre rugăciunea sa, duhul său prinde o anumită stare, are o anumită expresie, fie că o percepem sau nu, dar duhul viclean o percepe imediat ca fiind o stare duhovnicească plină de sine.

Însă rugăciunea inimii făcută cu smerenie are harul care arde pe demon, nu pentru că spunem exact cuvintele respective – „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” ci fiindcă această rugăciune aduce cu sine smerenia. Nu este „fetișism” rugăciunea în sine, adică nu este un obiect magic ce mă proteajează,  nu alungă demonii automat, magic, căci Dumnezeu nu pedepsește făptura Sa. Este o lucrare ce îmi aduce smerenie și pocăință, iar pentru faptul că demonul este plin de mândrie, acolo unde va mirosi mireasma adevăratei smerenii, se autodistruge și este ars. Iadul diavolului este rugăciunea făcută cu smerenie, iar bucuria lui este rugăciunea făcută cu mândrie.

Extras din Efrem Ieromonahul, „Cuvinte simple din Sfântul Munte”, Editura: Egumenita