„Cum să nu plâng, sfinte Vlădică!”

Cei mai adânci lucrători de taină ai credinței au prețuit suferințele ca niște mângâieri ale lui Dumnezeu, niște încredințări ale dragostei nespuse a lui Dumnezeu, ale grijilor părintești și purtătoare de grijă ale lui Dumnezeu – pe care noi, în lumea aceasta, nu le putem încă înțelege pe deplin, dar care privite din viața viitoare ni se vor părea ca binecuvântare a lui Dumnezeu.

Predania Bisericii istorisește că Sfântul Ioan cel Milostiv, sfârșind într’o zi Dumnezeiasca Slujbă, a băgat de seamă că o femeie plânge amarnic într’un colț al bisericii. L-a privit pe diaconul său și i-a spus: „Mergi și adă pe femeia aceea, să vedem de ce este atât de plânsă: oare bărbatul ei a murit sau copiii îi sânt bolnavi, sau vreo altă nenorocire i-a trimis Dumnezeu?”

Diaconul a mers și a adus-o pe aceea la sfânt. Când Patriarhul Ioan cel Milostiv a întrebat-o de ce plânge, nemângâiată, ea i-a spus: „Cum să nu plâng, sfinte Vlădică! Iată, sânt trei ani de când nici un necaz nu s’a mai abătut asupra mea. Dumnezeu parcă ne-a uitat cu totul. Nici o boală nu este în casa noastră, nici boul nostru nu s’a pierdut, nici vreo oaie nu a murit și casnicii mei au început să trăiască fără grijă și cu nepăsare. Mă tem ca nu cumva să pierim din pricina vieții noastre în bunăstare. Iată, de aceea plâng!”

Sfântul Vlădică s’a minunat de răspunsul ei și l-a preaslăvit pe Dumnezeu. Așa priveau odinioară Creștinii suferințele, ca o venire a lui Dumnezeu, și se îndurerau când nu aveau suferințe! Și dacă ei aveau nevoie de încercări în viață, spre a nu uita de Dumnezeu și a nu se răci de Dânsul, cu atât mai trebuincioase și mai mântuitoare sânt suferințele pentru noi, Creștinii de astăzi, care ne-am cufundat în păcate! Dumnezeu nu ne-ar trimite în viață dureri, dacă nu ar avea puterea să ne mântuiască de chinurile veșnice ale iadului.