Rugăciunea înseamnă siguranţă

Gheronda, adeseori mirenii întreabă cum să se obişnuiască să se roage.

– Uite, mai demult, unii care voiau să devină mo­nahi şi aveau un caracter aspru, mergeau şi se nevoiau pe stânci abrupte, în peşteri, în mormintele închinăto­rilor la idoli sau în locuinţele demonilor. Acolo treceau printr-o mulţime de primejdii – se temeau ca nu cum­va să se desprinda stânca, urlau demonii etc. -, şi frica îi silea să strige neîncetat: „Hristoase al meu, Maica Domnului”. Si astfel au dobandit obisnuinţa cea bună a rugăciunii neîncetate. Astăzi, datorită distracţiilor de noapte, drogurilor etc, mulţi dintre cei care con­duc maşina îşi pierd controlul asupra lor înşişi. Aşa că omul se duce la serviciu şi nu ştie dacă se mai întoarce sănătos acasă sau se va trezi schilodit în vreun spital. Aceasta nu-l sileşte să spuna mereu: „Hristoase al meu, Maica Domnului”? Dacă mirenii ar fi pus in valoare primejdiile prin care trec, ne-ar fi întrecut pe noi, monahii, în rugăciune şi ar fi evitat şi primejdiile.

La Coliba mea a venit cineva foarte mâhnit pentru că din neaţentie a lovit un copil cu maşina.

„Sunt vino­vat” spunea el.

„Te rugai în acel ceas?”, l-am întrebat.

„Nu” mi-a răspuns.

„Nu eşti atât de vinovat că ai lovit copilul, i-am spus, pe cât eşti de vinovat că nu te ru­gai”.

Şi i-am povestit următorul caz pe care îl aveam în vedere să i-l spun. Am cunoscut un funcţionar care ajunsese la înalte măsuri de virtute. Rostea neîncetat Rugăciunea lui Iisus la serviciu, pe drum şi peste tot unde mergea. Rugăciunea îi devenise de-sine-lucrătoare şi din ochii lui curgeau lacrimi de doxologie şi de veselie. La biroul unde lucra, uda hârtiile cu lacrimi. Din această pricină se gândea să-şi lase serviciul şi să iasă la pensie. A venit la Coliba mea ca să mă întrebe ce să facă.

„Nu pleca, i-am spus, iar când te vor între­ba colegii tăi de ce plângi, tu să le spui: «Mi-am adus aminte de tatăl meu»”.

Într-o zi, în timp ce conducea, i-a sărit dintr-odată un copil în faţa maşinii. Deşi l-a aruncat cât colo ca pe un titirez, totuşi copilul nu a păţit nimic. L-a păzit Dumnezeu, pentru că în acel ceas omul acesta se ruga.

Extras din Cuviosul Paisie Aghioritul, “Despre rugaciune”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2013, p.23-24