Sofian Boghiu – Sfântul care a slujit și în biserica din Rîșcani

Astăzi vom publica un interviu inedit cu părintele Sofian Boghiu, care între timp a fost canonizat și a fost trecut în ceata sfinților. Considerăm că acest interviu trebuie scos la iveală, având în vedere că a rămas doar printre filele ziarului ”România Liberă” din 1990 și nu a mai apucat să ajungă să fie în acces liber pe Internet.

Pentru mine are o valoare mai aparte, dat fiind faptul că interviul este și o mărturie vie din care aflăm că Sf. Sofian a slujit sfânta liturghie împreună cu parohul Bisericii noastre din Rîșcani, cu părintele Teodor Bazatin. Totodată, pot să spun că sunt printre puținii care știam de părintele Sofian încă din clasele primare, datorită nepoatei sale de gradul doi, Olga, cu care am învățat într-o clasă și am stat într-o bancă. Considerăm că prin publicarea acestui interviu, vom contribui la descoperirea unor noi momente din viața pr. Sofian, iar pentru rîșcăneni este un prilej de mândrie și de bucurie că un Sfânt basarabean a slujit și în vechea noastră biserică de la Rîșcani, în parohia Adormirea Maicii Domnului.

Cezar Salagor, director al Muzeului de Istorie și Etnografie din Rîșcani

Pr. Sofian Boghiu, în vizită la Rîșcani. Din arhiva de familie a rudelor de la Rîșcani

ÎNTOARCEREA LA „METANIE”

Încercarea de a-l găsi pe părintele arhimandrit Sofian Boghiu la telefonul personal pe care îl obținusem a dat greș de fiecare dată. De altfel fusesem prevenit că șansa de a-i putea vorbi îmi era oferită numai ducîndu-mă direct la „Antim” unde se află, de dimineața pînă seara, în biserică. Fiindcă Prea Cuvioșia Sa – spune în prezentarea pe care i-o face părintele Ioanichie Bălan în volumul al doilea al „Convorbirilor duhovnicești” – este căutat de credincioși pentru că slujește frumos și cu evlavie, pentru că se roagă lui Dumnezeu cu dragoste pentru fiecare, pentru că dă sfaturi cu folos, cu multă înțelepciune, pentru că este un pictor bisericesc renumit și, mai ales, pentru că este considerat printre cei mai buni duhovnici din Capitală. După cîteva zile, tot căutînd „fereastra” liberă care să poată îngădui o convorbire, tot duhovnicească, dar pe un singur subiect, pe care l-am putea numi întoarcerea monahului la metania sa, am reușit să stau de vorbă, după o pavecerniță, așezați în strane, în lumina plăpîndă a cîtorva candele, aprinse doar, pentru ca biserica să nu rămînă cufundată în întuneric.

Fragment din interviul cu pr. Sofian Boghiu, publicat în ”România Liberă” – 1990

– De cât timp nu v-ați mai văzut locurile natale, părinte arhimandrit?

– De 47 de ani, iar la Chișinău, n-am fost niciodată.

– Înțeleg că acum ați fost, dar cu ce scop și sub ce formă, a fost o deplasare oficială?

– Nu, m-a invitat o nepoată, am acolo și un frate, dar am folosit prilejul pentru a duce cărți de cult și rugăciune. Cerința unor astfel de cărți pentru evlavia poporului rămîne, mai departe, foarte mare. Le-am împărțit la preoți și credincioși cînd am ajuns la Chișinău.

– V-ați deplasat apoi spre locurile de baștină, la schitul în care ați intrat ca frate, acum 64 de ani și apoi la mînăstirea unde vi s-au deschis „brațele părintești”, deci la „metania” Prea Cuvioșiei Voastre; v-am  aflat itinerarul din ceea ce ați mai povestit și altora.

– Așa este. M-am dus mai întîi la schitul în care am fost primit ca frate, la vîrsta de 14 ani, în 1926, Rughi, din fostul județ Soroca. Schitul, un fel de a spune, fiindcă viața călugărească a încetat de mult, din 1959 – 60, cînd au fost pustiite toate mînăstirile basarabene, cu o singură excepție. Biserica, datînd de la 1777, este o ruină cu puzderie de spărturi în acoperiș, cu zidăria interioară igrasiată, de pe care continuă să se desprindă tencuiala, o casă pustie. Totul a prins un aer de paragină deși într-o clădire din fosta incintă trăiesc vreo 60 de copii, un fel de orfelinat pentru bolnavii de tuberculoză.

– Am auzit sau am citit undeva că există intenția de a reface acest schit..

– Se poate, cred însă că este o inițiativă particulară. Am fost apoi la mînăstirea de maici Japca; aceasta este singura mînăstire din Eparhia care se cheamă „a Chișinăului și Moldovei” care a supraviețuit recrudescenței ateismului agresiv din timpul lui Hrușciov. O mînăstire foarte prosperă. Au fost însă și cazuri cînd viața monastică s-a putut desfășura, oarecum, pe ascuns, înșelînd vigilența autorităților. Aceasta s-a întîmplat în mînăstirile de maici cu „viață de sine”, adică cele cu gospodării individuale. Satul mînăstiresc Coșăleuca, la care mă refer – ar putea să existe și altele – s-a menținut ca o enclavă omogenă: maicile n-au fost dislocate, și-au păstrat fiecare gospodărioara, aufost obligate să lucreze la colhozul din apropiere, la Cotinjenii Mari, li s-a închis biserica, dar au continuat să se roage, fiecare în chilia ei, iar acum au purces la restabilirea vieții călugărești, au prins a repara bisericile, ce mare, „de vară” era aproape gata. Cît despre Dobrușa, unde am fost călugărit, cînd mi-a apărut din vîrful dealului dinspre care vedeam mînăstirea se află într-o depresiune – nu-mi vedea să-mi cred ochilor! Știamcă există o biserică imensă, cît o catedrală, i s-au dărîmat turlele, i s-a improvizat un acoperiș plat și lung, altarul a fost prefăcut în magazie de alimente, iar restul bisericii în depozit de vechituri, mobile uzate, bănci și scaune rupte, saltele. Ansamblul, din care multe clădiri – bunăoară cea a fostei școli de cântăreți – au fost distruse, găzduiește o școală de handicapați. Biserica de iarnă a fost transformată în sală de spectacol, altarul în scenă, iconostasul în cortină… Pe clopotnița dezafectată înconjurată totuși de schele, crește iarbă… Schitul din apropiere pustiit și el. Mînăstirea avea o vie mare, frumoasă, au scos-o și au plantat în loc niște brazi.

– La Căpriana ați fost?

– Am fost. Ea este prima mînăstire care și-a redeschis porțile, numele ei fiind legat de ctitorul său legendar, Ștefan cel Mare. Se află în al doilea an de restaurare, dar mai este mult de lucru. În biserica mare, de vară, se slujește, biserica de iarnă a fost, chipurile, refăcută, dar de niște meșteri nepricepuți și acum se fac restaurări la…restaurări. Acolo a luat ființă și o școală pentru pregătirea preoților, un seminar cu durată redusă de școlarizare, un an. Elevii sînt, majoritatea, oameni în vîrstă, trecuți de 40 de ai.

– Ați avut posibilitatea să cunoașteți și viața unei parohii?

– Da, am și slujit la o biserică din orășelul Rîșcani, din fostul județ Bălți. Chiar și după ce multe dintre ele au fost redeschise, bisericile continuă să fie rare, cam una la trei sate. Preotul paroh (Teodor Bazatin – nota noastră) care m-a invitat să slujesc, un tînăr distins, prezentabil, activ, cu studii la Zaghorsk era găgăuz, ceea ce nu-l împiedica să facă pastorație printre moldoveni și să se împace cu ei. Lumea vine la biserică, dar nu prea multă. Lipsesc icoanele, cărțile de slujbă și de rugăciune. Am intrat în multe case, gospodăriile sînt îngrijite, există un anumit confort, dar în ce privește viața spirituală se resimte lipsa educației religioase, mai cu seama la tineri. Ateismul primitiv și brutal a lăsat urme adînci. Nu știu aproape nimic despre Hristos. Există la tînăra generație o bună cuviință nativă, dar cei mai mulți sînt goi de credință, pentru ei nu există nimic dumnezeiesc, nici deasupra noastră, nici în noi. Doar generația mai vîrstnică, cei care au mai apucat ceva de la părinții lor, continuă să mențină evlavia creștină în Basarabia. Există însă acea mișcare pentru redresarea credinței și a vieții românești ale cărei ecouri se fac auzite de multă vreme la noi, care ne îndeamnă să sperăm că așa cum reprezentanții păturii mai evoluate, culte, a populației și-au redescoperit credința și identitatea națională, același lucru se va petrece cu toți fiii acestui mult încercat pămînt.

Părintele Sofian nu s-a aflat numai în locurile de baștină, a trecut „dincolo”, peste Nistru, ajungînd pînă la Kiev la vestita „Pecerskaia Lavra” cu peșterile sale și cu moaștele cuvioșilor care s-au nevoit aici. A fost și la cealaltă lavră mai apropiată, spre care n-a încetat să se îndrepte poporul credincios din Basarabia, în timp ce mînăstirile din ținuturile sale erau zăvorîte: cea din Poceaev. „Trebuie să te afli acolo, ca să simți cu adevărat sfințenia locului – ne spune părintele Sofian. Este ceva dumnezeiesc, de care nu poți să nu ții seama, oricît ai fi de sceptic, de nepăsător. Am  văzut eu însumi cînd un bărbat, trecînd pe lângă un loc venerat socotit sfînt a început să ragă, să se zbuciume și să urle ca o giară. Un călugăr l-a oprit l-a îndrumat să se mărturisească și omul s-a liniștit. O  femeie lătra ca un cîine. S-a liniștit și ea după ce a mărturisit ce are pe suflet. Asemenea fapte se petrec sub ochii lumii care rămîne uimită. Oameni împovărați de grele păcate, demonizați, se spovedesc, plîng, se căiesc, se liniștesc”. Cine ar putea spune că în lumea de astăzi nu se întîmplă minuni?

Convorbire consemnată de Boris Buzilă.
/România Liberă, 18 noiembrie 1990, Anul XLVIII- nr.14340, serie nouă nr. 276, pag. 4/