Avem o asemenea înflăcărare pentru Hristos?

Şi când zicem iubire, nu este vorba de virtuţile pe care le vom dobândi, ci de inima iubitoare către Hristos şi către ceilalţi. Toate să le întoarcem către aceasta. Vedem o mamă cu copilaşul în braţe, sărutându-l şi răsfăţându-l? Îi vedem chipul luminos atunci când îşi ține în braţe îngeraşul? Omul lui Dumnezeu vede toate acestea, îl impresionează şi, însetat, zice: „Să fi avut şi eu această dragoste fierbinte pentru Dumnezeul meu, pentru Hristosul meu, pentru Maica Preacurată, pentru sfinţii noştri!”. Da, aşa trebuie să-L iubim pe Hristos, pe Dumnezeu. O doreşti, o vrei şi o dobândeşti prin harul lui Dumnezeu.

Noi, însă, avem o asemenea înflăcărare pentru Hristos? Alergăm, atunci când suntem osteniţi, să ne odihnim în rugăciune, în Cel iubit, sau o facem ca pe o corvoadă şi zicem: „Oh, acum am de făcut rugăciunea şi canonul…?”. Ce ne lipseşte, de simţim asta? Lipseşte dragostea dumnezeiască. O astfel de rugăciune nu are valoare. Ba, s-ar putea să facă şi rău. Dacă sufletul se zbârceşte şi devine nevrednic de iubirea lui Hristos, atunci Hristos rupe legăturile, căci El nu vrea lângă Sine suflete „grosolane”. Sufletul trebuie să-şi revină, pentru a deveni vrednic de Hristos, să se pocăiască de şaptezeci de ori câte şapte (Matei 18, 22).

Adevărata pocăinţă va aduce sfinţenia. Să nu zici „trec anii, nu sunt vrednic”, ci „mi-amintesc că am avut şi eu zile deşarte, când nu trăiam aproape de Dumnezeu…”. Şi în viaţa mea trebuie că au fost zile deşarte. Eram de doisprezece ani când am plecat în Sfântul Munte. Aceștia nu sunt ani? Bineînţeles, eram mic copil, dar am trăit doisprezece ani departe de Dumnezeu. Atât de mulţi ani!…

Ascultaţi ce zice undeva Sfântul Ignatie Briancianinov: „Toată lucrarea cea trupească şi duhovnicească ce nu are durere sau osteneală niciodată nu aduce roadă, căci Împărăţia cerurilor se sileşte, şi cei ce se silesc o răpesc pe ea, înţelegând prin silire nevoinţa cea trupească cu durere”.

Atunci când îl iubeşti pe Hristos, te osteneşti, dar e o osteneală binecuvântată. Suferi, dar cu bucurie. Faci metanii, te rogi, fiindcă acestea sunt dor, dor dumnezeiesc. Şi durere, şi dor, şi dragoste, şi tânjire fierbinte, şi fericire, şi bucurie, şi iubire. Metaniile, privegherea, postul sunt osteneli ce se fac pentru Cel iubit. Osteneală, ca să-L trăieşti pe Hristos. Dar această osteneală nu se face de nevoie, nu eşti silit. Tot ceea ce faci ca şi corvoadă naşte un mare rău atât în fiinţa cât şi în lucrarea ta. Silirea, înghiontirea, aduc împotrivire. Osteneala cea pentru Hristos, dorul adevărat este iubirea lui Hristos, este jertfă. Asta simţea şi David: Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului (Ps. 83, 2).

Extras din Părintele Porfirie, Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Egumenița, p. 182-183