Dumnezeu, dacă promite, se ţine de cuvânt!

Bătrânii povestesc că odată oamenii din partea locului abia au scăpat cu greu dintr-o vară cumplit de secetoasă. Cum era de aşteptat, foametea i-a prins a-i chinui cu mult înainte de căderea iernii. În ajun de Crăciun, rar cine mai avea cu ce-şi întreţine familia.

Ştiind că cei înfometaţi sunt gata să dea orice pentru o pâine, un gospodar mai înstărit (dar şi zgârcit de felul său) s-a gândit să scoată de vânzare măcar ceva-ceva din puţinul pe care-l avea. Cu acest gând, a măturat hambarele, a strâns o desagă de grâu şi a pornit la piaţă…

Pe la jumătatea drumului, legenda spune că s-a întâlnit cu un bătrân. Era atât de slab, pipernicit şi suferind, încât ţi se rupea inima de jale când te uitai la el.

-Şttiu ce ai în desagă, i-a spus bietul bătrân. Eu nu pot cumpăra nimic, dar, dacă eşti bun, da-mi, te rog, macar un pumn de grâu.

Gospodarul s-a făcut că nu-l aude şi a vrut să treacă mai departe, el, însă, a stăruit:

– Fie-ţi milă de mine, iar Dumnezeu va avea grijă să te răsplătească însutit.

Văzând că nu poate scăpa de insistenţa lui, gospodarul a băgat mâna în desagă şi, după ce a scotocit îndelung prin ea, a ales cel mai mic bob de grâu şi i l-a pus în palmă.

– Asta e tot ce pot să-ţi dau, a mormăit el supărat, căci dacă m-aş lăsa în nădejdea lui Dumnezeu, cum zici dumneata, aş muri şi eu de foame.

-Păcat că eşti atât de neîncrezător, i-a răspuns bătrânul. Dumnezeu, dacă promite, se ţine de cuvânt!

Spunând acestea, l-a prins uşurel de mână şi i-a înapoiat bobul de grâu pe care îl primise adineaori. În palma gospodarului, acum strălucea…un bob de aur!

Înţelegând în faţa cui se află, necredinciosul a căzut în genunchi şi a rostit:

– Doamne, iartă-mă că nu mi-am dat seama de la bun început cu cine stau de vorbă. Dar acum, că ştiu, dă-mi voie să-ţi ofer tot grâul din desaga mea.

Bătrânul l-a privit dojenitor şi, fără să scoată un cuvânt, a dispărut în aerul lăptos al iernii…

Extras din Fărâme de suflet, Aurelian Silvestru, Ed. Tocono, 2011, p.157-158