„Ochii care nu se văd se uită”?

Ce părere aveţi despre relaţiile la distanţă? E adevărată zicala: „Ochii care nu se văd se uită”?

Depinde. Depinde de ochi. Eu am uitat multe nume, dar ochi nu am uitat. Sunt oameni pe care îi recunoşti imediat după ce i-ai privit în ochi, îţi aduci aminte de unde îi ştii.

La distanţă? Ca să vă răspund la întrebare o să vă spun o poveste, o fabulă.

Se spune că un om a murit împreună cu câinele său şi a plecat să se ducă la Rai. A ajuns la poarta Raiului şi a bătut. I-a deschis cineva foarte amabil şi omul îl întreabă:

„Aveţi un pahar cu apă rece?”

„Da, avem. Fântâna este acolo!”

„Pot să intru cu prietenul meu, câinele?”

„Nu se poate aici cu câinele. În Rai nu se intră cu câinele!”.

Şi omul, trist, spune: „Nu pot să mă despart de el; m-a slujit, m-a iubit, a murit împreună cu mine; mă duc mai departe!”.

Şi merge ce merge, ajunge la o poartă părăsită, undeva în pustiu. Poartă era, dar gard nu era, nici pe o parte, nici pe alta. Şi în poartă cineva citea ceva. Zice:

„Bună ziua!”

„Bună ziua!”

„Aveţi un pahar cu apă rece?”

„Avem, uite acolo fântâna!”

„Pot să-l iau şi pe prietenul meu, câinele?”.

Şi zice: „Sigur că da, ia-l!”

„Dar ce-i aici?”

„Aici e Raiul.”

„Cum, aşa e Raiul?”

„Da!”

„Şi unde am fost mai înainte, ce ara?”

„Acolo era iadul!”

„Păi, de ce i-aţi lăsat înaintea voastră, căci păcălesc oamenii şi poate intră acolo?”

„Păi, special am lăsat, că acolo intră toţi cei care se leapădă de prietenii lor!”.

Extras din Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, 2013, p. 39