Duminica Tomei

Ne-am obişnuit să vorbim despre Toma necredinciosul şi despre duminica Tomei, adică a lui Toma cel necredincios. Pentru că ne sună în minte şi-n urechi versetele mult citite şi deseori citate din Evanghelia Sfântului loan, capitolul 20, 24-29. Acolo ni se vorbeşte de Toma care a spus celorlaţi ucenici că nu va crede că Domnul a înviat până ce nu va fi văzut în mâinile Lui semnul cuielor şi nu-şi va fi pus mâna în coasta Lui. Acelaşi text ne informează că după opt zile, ucenicii aflându-se toţi laolaltă, Iisus a venit, uşile fiind încuiate, a stat în mijlocul lor şi a grăit lui Toma: adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. Drept care Toma covârşit, răspunde: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Dar dacă nu pregetăm a cerceta şi celelalte Evanghelii, constatăm că nu numai Toma a fost necredincios; necredincioşi au fost toţi apostolii, aşa încât duminica Tomei (subînţeles: necredinciosul) s-ar cuveni să se numească a tuturor apostolilor bântuiţi de necredinţă.

În adevăr, referatul Sfântului Marcu (16, 10-14) ne-o arată pe Maria Magdalena mergând să-i vestească pe apostoli că L-a văzut pe Domnul viu şi pe aceştia nedându-i crezare. Mergând alţi doi care-L văzuseră în drum spre o ţarină, Iisus li Se arată şi-i ceartă pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor.

Referatul Sfântului Luca (24, 10-43) este şi mai explicit: vestirea celor unsprezece de către mironosiţe are drept rezultat că relatarea lor e considerată a fi o aiurare (versetul 11) ori, spun alte traduceri, vorbe goale sau delir. Ni se relatează în continuare întâmplarea cu cei doi ucenici care mergeau spre Emaus. Textul ne arată că erau cuprinşi de întristare şi că nu mai nădăjduiau, după ce trecuseră trei zile de la răstignire, ca spusele învăţătorului lor să se realizeze. Şi dânşii, pomenind informaţia transmisă de femei, folosesc un limbaj foarte sceptic (nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat… zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu:) „nişte femei”, „ne-au spăimântat”, „zicând că”, limbajul este cum nu se poate mai reticent, mai prevăzător, mai neentuziast. De la versetul 36 încolo, Evanghelia Sfântului Luca e categorică:’atunci când Iisus li Se înfăţişează stând în mijlocul lor, ei  înspăimântându-se şi înfricoşându-se – cred că văd duh. Domnul,(vorbind aidoma lui Toma în textul de la Ioan) îi mustră şi-i pofteşte să se uite la mâinile şi picioarele Lui, să-L pipăie şi să constate că nu e nălucă ori duh. Mai mult decât atât. Spre a-i convinge pe deplin şi a şterge orice urmă de îndoială din mintea lor le cere de mâncare şi mănâncă înaintea lor.

Nu încape, aşadar, dubiu că n-au crezut: toţi, nu doar Toma, n-au crezut pentru că nici nu era de crezut! într-atâta trebuie să le fi apărut răstignirea, moartea şi înfrângerea lui Iisus drept de-finitive şi ireversibile. Făgăduinţele învăţătorului lor: vorbe frumoase, iluzii spulberate, amăgiri ale cugetului!

Spre a înţelege mai plastic deznădejdea ucenicilor, e bine să ne referim la două tablouri care, printre mii de altele ale celor mai vestiţi pictori ai lumii, prezintă răstignirea fără sulimane şi fără cruţarea sensibilităţii privitorului. Unul e al marelui pictor mistic german de la sfârşitul veacului al XV-lea şi începutul veacului al XVl-lea, Mathias Grunewald – Mathias pictorul îl numeşte compozitorul Paul Hindemith – şi se află acum în muzeul din oraşul (astăzi francez) Colmar. Celălalt e al nu mai puţin vestitului pictor spaniol Velasquez şi-i expus în muzeul Prado de la Madrid. Le-am văzut pe amândouă şi am să mă străduiesc să vă transmit măcar puţin din oroarea lor. în pânza lui Griinewald fondul e negru; crucea se află pe primul plan, atât de aproape de privitor încât pare a-i sta efectiv în faţă (orice „distanţă artistică” fiind anulată); degetele mâinilor şi picioarelor răstignitului s-au prefăcut în tot atâtea gheare răşchirate spre cer, în ţepi încărcaţi cu spasme; cununa de spini dă impresia a fi metalică; trupul e plin de sânge şi în întregime acoperit cu un soi de pustule, de găuri, de ţinte, de vătămături inexplicabile (un soi de irupţie epidermică a suferinţei); culoarea trupului e la egală depărtare de negru şi arămiu şi pare şi el – răsucit, contorsionat, încârligat – a fi de metal; capul prăbuşit.

Tâlharii nu se văd, nici ceilalţi martori răuvoitori ai groaznicului spectacol. Doar Magdalena, în stânga (privitorului), în genunchi şi-n rugăciune aprigă. Ceva mai spre stânga, Maica Domnului înveşmântată în alb, leşinată în braţele Sfântului loan (în mantie roşie). în dreapta, un bătrân cu barbă ţine o carte iar cu arătătorul mâinii drepte îndrumă ochii privitorului spre o cruce: e naratorul, evanghelistul, referentul.

În Răstignirea pictată de Velasquez cerul nu este negru, dar tot foarte întunecos şi posomorât. Apar şi tâlharii. Altminteri Golgota este pustie, publicul amator de „scene tari” s-a retras (se grăbesc, vine sâmbăta, le este teamă să nu se spurce – la spurcăciunea ce au săvârşit răstignind un nevinovat nu-i poartă gândul). Doar un personaj, în primul plan, într-o vastă mantie galbenă, un galben mohorât şi vestitor de rele, greu de uitat, purtând parcă în adâncurile faldurilor toate păcatele acestei lumi.

Şi tabloul lui Grunewald (înfiorătoare sunt îndeosebi ghearele şi peceţile durerii care au spuzit pe tot trupul) şi al lui Velasquez explică în modul cel mai izbitor de ce învierea a fost de necrezut şi de ce, prin urmare, apostolii nu au putut să-i dea crezare! Cu privire la Grunewald face marele creştin Dostoievski această constatare chiar. Comentându-l pe larg nu se sfieşte a încheia: nu era de crezut şi nici n-au crezut!

Prăbuşirea trupească în toată nimicnicia şi grozăvia ei surpase avântul cugetelor şi căldura sufletelor.

Ca şi alte momente de seamă ale Noului Testament, acel din prima duminică de după Paşti pune problema credinţei, despre care se cuvine să ne reamintim că a crede nu se confundă cu a vedea, a constata. Greşeala aceasta fundamentală au săvârşit-o fariseii, saducheii, bătrânii şi cărturarii care, pe Golgota, exclamau: „Hristos, regele lui Israel, să Se coboare de pe Cruce, ca să vedem şi să credem” (Marcu 15, 3). Dacă vezi, nu-ţi mai rămâne decât să înregistrezi, să constaţi şi să te supui. Dar credinţa tocmai aceasta nu e. Ci, dimpotrivă, „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). A crede înseamnă îndeosebi a crede de necrezutul. De aceea îi şi spune Domnul lui Toma: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. Credinţa stă dincolo de limitele minţii omeneşti şi implică o încredere totală a credinciosului în cele ce crede, (încrederea o putem considera a fi ipostaza intimă, viscerală, irefragabilă a credinţei). De această lipsă de încredere totală, ilogică, nepăsătoare de evidenţe (ori şi potrivnică lor) au dat dovadă Apostolii. I-a copleşit realitatea, i-au descumpănit aparenţele.

Şi totuşi, Domnul le face pe voie, lui Toma şi celorlalţi ucenici ai Săi: le dovedeşte învierea Sa pe cale materială, aşa precum a voit Toma; li se supune, le face pe plac, aduce probe pur empirice: mănâncă, le arată mâinile şi picioarele Sale, îi pofteşte să-L pipăie, să-şi pună mâna în coasta Lui. Dacă-i aşa, înseamnă că Toma şi ceilalţi apostoli erau scuzaţi, că Domnul le-a înţeles nedumerirea, că Şi-a dat seama că nu se putea să nu fi fost biruiţi de prea evidentul caracter definitiv şi iremediabil al răstignirii, îngăduinţa, complezenţa lui Hristos adeveresc că apostolii, omeneşte vorbind, nu puteau reacţiona altfel decât prin deznădejde, urmare a înjositoarei ucideri a învăţătorului lor.

Învierea, mister care depăşeşte şi sfărâmă înţelegerea omenească, presupune o credinţă în stare a transcende totul, a trece dincolo de limitele minţii omeneşti, a sesiza ori bănui că ea nu este din lumea aceasta, că stabileşte o legătură directă cu Dumnezeu, a realiza că prin credinţă în ce este de necrezut intrăm – aşa cum enunţa Mircea Eliade – în relaţie cu misterele din urmă ale creaţiei şi cu lucrările necreate ale lui Dumnezeu.

În ziua Învierii, în prima zi de Paşti, creştinul are parte de o părtăşanie cu ceea ce se află dincolo de fruntariile înţelegerii omeneşti. Pentru oarecare vreme izbuteşte a nu mai fi nici el „din lumea aceasta”. În Duminica Tomei însă revenim cu toţii la nivelul minţii omeneşti. Hristos însuşi recurge la dovezi materiale, brute, simpliste, potrivite vrerii lui Toma, adică ale făpturii: îşi arată mâinile şi picioarele şi coasta, cere de mâncare ca să demonstreze că nu este duh.

Da, se revine cu desăvârşire la nivelul minţii omeneşti. S-a zis cu săptămâna harică, luminată şi supralumească de după înviere. Zilele acelea parcă luminate de lumina necreată au trecut. Hristos din nou Se smereşte, Se umileşte printr-o nouă chenoză. După chenoza întrupării, într-o sărmană ţărişoară învinsă şi cotropită, în modesta familie a unui dulgher dintr-un neînsemnat orăşel de provincie desconsiderată, a morţii şi anume a morţii în cumplite chinuri pe lemn blestemat, acum, în duminica Tomei, se smereşte consimţind să Se supună aducerii de probe materiale, ca orice om suspectat a nu spune adevărul şi silit a-şi dovedi buna credinţă prin irezistibile probe concrete. Ceea ce şi face în această ultimă chenoză a Sa.

Zilele de sfârşit ale Mântuitorului aşa ni se înfăţişează, ca o linie sinusoidală care începe în punctul superior at duminicii Floriilor când e aclamat cu osanele şi numit împărat şi Fiu al lui David; punctul următor e al înfrângerii din vinerea îngrozitoarei răstigniri; îi succede un nou punct superior, maxim – al învierii! şi el urmat de momentul chenozei probatorii din duminica Tomei (Iisus trebuie să-şi dovedească dumnezeirea chiar ucenicilor Săi), după care vine momentul atotintegrator al înălţării, care pune capăt liniei sinusoidale şi mişcării pendulate.

Ateii şi criticii creştinismului se folosesc de episodul Tomei şi al celorlalţi pentru a pune în faţa creştinilor ceea ce ei numesc „criza de credinţă”. Nu vedeţi, argumentează ei, până şi ucenicii s-au îndoit şi n-au crezut. Cu atât mai vârtos vă putem bănui pe voi toţi că nu sunteţi de bună credinţă, că vă-prefaceţi. Şi amintesc şi paradoxala frază a tatălui copilului demonizat: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24), expresie şi ea – zic aceiaşi – a unei credinţe ambigue.

Li se poate răspunde: evangheliştii – cinstiţi, realişti, nefățarnici – n-au falsificat adevărul, nu au ţinut să-l camufleze: au înregistrat momentul de îndoială omenească (şi explicabilă) şi l-au menţionat fără şovăială ori grabă. Dar au consemnat şi declaraţia aceluiaşi Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu! care pune lămurit capăt crizei. Criza e acum depăşită, vremelnica necredinţă risipită. Scurta şi absoluta exclamare a fostului „necredincios” anihilează tot ce a precedat-o. (întocmai cum lacrimile şi strigarea tatălui copilului demonizat rezolvă punctul critic formulat în binomul credinţă – necredinţă).

Aşa şi noi toţi – care credem şi-L mărturisim pe Hristos a fi Domn şi Dumnezeu (Dominus et Deus vor spune romanii despre împăraţii lor de la Aurelian încoace, folosindu-se de sintagma apostolului) – Să-L rugăm să Se întoarcă cu îndurare spre noi în această zi, numită duminica Tomei, când ieşim de sub încântarea zilelor pascale şi de sub scutul săptămânii luminate şi reintrăm în fruntariile minţii omeneşti şi ale vieţii pământeşti, întru aceasta să ne dovedim creştini, păstrând viu în noi, în tot cursul anului, duhul credinţei în Învierea Domnului pentru ca neîncetat, pas cu pas, să ne însoţească, să ne ocrotească, să ne călăuzească şi să ne întărească. Dacă, spre a nu fi socotiţi lipsiţi de modestie şi discreţie, nu putem rosti zilnic, ca Sfântul Serafim de Sarov: „Hristos a înviat!”, să repetăm tot atât de stăruitor exclamaţia aceasta în sinea noastră, ca pe o variantă a rugăciunii inimii.

Părintele Nicolae Steinhardt