65 ani de la cel de-al doilea val de deportare a basarabenilor în Siberia

18:16, duminică, 6 iulie, 2014 | Cuvinte-cheie: deportări, gulag, ioan lisnic, marturii, siberia

În noaptea de 6 spre 7 iulie 1949, a avut loc cel de-al doilea val, cel mai masiv, de deporatare a basarabenilor în Siberia de către regimul stalinist sovietic.În acea noapte au fost deportate 11.293 de familii – 35.796 persoane, dintre care 9.864 bărbaţi, 14.033 femei şi 11.889 copii. 7.620 de familii au fost considerate ,, chiaburi”, iar celelalte acuzate de ,,colaborare cu fasciştii”, de ,, apartenenţă la partidele burgheze româneşti sau la secte relighioase ilegale”. Numai de la gara feroviară din Floreşti au pornit drumul pribegiei mii de oameni, fiind înbarcaţi într-un eşalon de 73 vagoane.

Printre zecele de mii de basarabeni forţaţi de a deveni ,,pasageri” a trenurilor cu vagoane de marfă a fost şi preotul Grigore Lisnic(pe atunci dascăl la biserica din Gura Căinarului, Floreti) împreună cu soţia Nadejda şi membrii familiei socrului său. Această familie fusese trecută pe lista ,,duşmanilor” pentru că tatăl soţiei Timofei Curoşu fusese condamnat la 20 ani de închisoare încă în 1944 pentru faptul că fusese primar la români şi deportat în Kazahstan (reg.Kurgan).

În neagra noape de 6 spre 7 iulie 1949 au fost treziţi şi, sub ameninţarea cu arma, impuşi să urce în camionul care aştepta în drum.Arestaţilor nu le-au permis să ia nimic cu ei, averea fusese confiscată.Sub supraveghere au fost duşi la Floreşti şi urcaţi în tren.După trei zile eşalonul a pornit în direcţie necunoscută. Era vară. În vagoane – miros urât, duhoare, iar staţionările se făceau tocmai la fiecare trei sau chiar cinci zile. Însă cel mai straşnic era faptul, – mărturisea Protoiereul Grigore Lisnic, – că nu ştiam ce ne aşteaptă, unde plecăm, dacă ne vom întoarce vreodată acasă. În drum mureau bătrâni, copii, femeile năşteau. Peste douăzeci şi două de zile am ajuns la destinaţie – or. Bolşoi Never. De aici am fost duşi cu maşinile într-un fost lagăr pentru deţinuţi. Iar încă peste o lună au început să sosească „cumpărătorii” – preşedinţi de colhozuri şi sovhozuri din localitate, directori de fabrici, şefi de fermă.
Părintele a nimerit în s. Muhino, r. Şimanovsk. Aici trăia împreună cu soţia sa într-o baracă. Îmbolnăvindu-se grav, timp de opt luni a stat la pat, apoi a urmat iarăşi munca istovitoare, câte două norme pe zi.

În zile de duminică, împreună cu alt cântăreţ Teodor Gherşteoagă, originar de prin părţile Floreştiului, săvârşeau în măsura posibilităţilor rugăciuni duminicale, la care participau un număr mare de creştini moldoveni. Se adunau şi în alte zile, după lucru, pentru a înăbuşi nostalgia prin cîntări în limba maternă.

Cu „ajutorul” unui turnător au fost denunţaţi la organele de resort, ca după scurt timp să fie arestaţi ca duşmani ai poporului şi judecaţi de către Tribunalul Militar în 1952, pentru propagandă antisovietică, la 25 de ani de privaţiune cu confiscarea averii. Interpretarea unor cântece bisericeşti şi patriotice româneşti a fost calificată drept ,,trădare de patrie”. Drept probă materială de învinuire a părintelui Grigore la judecată a servit Biblia românească, confiscată în urma percheziţiilor.

,, Am fost duşi către Habarovsk- mărturisea părintele Grigore- la 11 km de gara Bureia. Eram 300 de deţinuţi politici, în zonă aparte. În celelalte două zone erau 5 mii. Săpam fundaţii pentru construcţii. Iarna – iar acolo ea venea în septembrie şi ţinea până în mai – era un adevărat chin, acest săpat. Căci gerul ajungea şi la patruzeci, şi la cincizeci şi chiar la mai multe grade. Făceam mai întâi focul, să se dezgheţe pământul, apoi săpam până dădeam de îngheţ şi iarăşi făceam foc. Eram hămesiţi de foame, căci ne hrăneau numai aşa, ca să nu murim (mulţi, totuşi, mureau!), şi eram istoviţi fizic, străbătuţi de ger până la măduva oaselor. Dar n-aveam nici crezare, nici milă omenească. Mereu ni se striga ameninţător şi insultător: „Davai, davai, bezdelniki, faşistî!” Ce era mai dureros – că ne numeau astfel nu numai gardienii, ci şi unii condamnaţi din celelalte două zone – „nepoliticii”. Aşa am dus-o 3 ani şi 4 luni ”.

Dupa moartea lui Stalin (1953) a fost anunţată amnistia. „În anul 1955- îşi amintea părintele- am fost eliberat din detenţie, conform hotărârii Tribunalului Militar al ţinutului Habarovsk cu suprimarea judecăţii şi cu întoarcerea averii confiscate. În decembrie 1955 am primit paşapoarte valabile pentru întreaga Uniune Sovietică, dar am lucrat mai departe pentru a aduna resurse pentru întoarcerea în Moldova. În 1958, pe data de 8 iulie, am pornit cu trenul acasă, aducând de acolo 2 fii.”

Dar şi aici i-au primit cu ură, fiind consideraţi duşmani ai poporului. Părintele Grigore a primit ordin de la secţia raională a miliţiei să părăsescă în 48 de ore Moldova. ,,Timp de două luni de zile n-am primit înscrierea, ba chiar eram forţaţi să părăsim Moldova. După ce am primit înscrierea, am avut posibilitate să apelez la eparhie după un loc de serviciu” – îşi amintea mai târziu părintele.

Din cauza ideologiei antireligioase avea să sufere în continuare , întâi în calitate de dascăl, apoi de preot. Era chemat la sovietul sătesc, ” la raion” pentru a primi instrucţiuni şi restricţii, pentru a i se stabili impozite exagerate ş.a.

În aşa împrejurări a avut tăria să urmeze studiile la Seminar şi Academia Teologică din Moscova, conferiindui-se titlul de doctor în teologie.

A fost preot în multe localităţi din Moldova, printre care Coşcodeni, Cubolta, Heci (Sângerei), Prajila, Mărculeşti (Floreşti). Timp de 8 ani a fost parohul Catedralei „Sf. Nicolae” din oraşul Bălţi. În 1989, s-a redeschis biserica „Sf. Cuv. Parascheva” din Gura Căinarului (Floreşti) fiind paroh al acestei biserici până în ultima zi.

Copia actului de inventariere şi confiscare a averii personale a fostlui primar Curoşu Timofei, condamnat de către Tribunalul Militar la 16 iunie 1944