Creștinismul de azi și de mâine în Siria

Nu putem vorbi despre situația de astăzi a creștinismului în Siria fără a vorbi despre situația generală din această țară. De mai mult de trei ani, Siria trece printr-un război pe care mass-media occidentale îl descriu drept un război civil. Dar realitatea de la fața locului ne arată că este vorba de un război între puterile politice ale acestei lumi, fiecare urmărindu-și propriile interese, pe un pământ străin lor. Astfel, marile puteri își rezolvă problemele politice plătind cel mai mic preț, pe când un alt popor – cel sirian – plătește prețul cel mai mare, și anume însăși viața lui.

Acum 2014 ani, creștinismul s-a născut aici, în Orient. Pe drumul spre Damasc Mântuitorul i S-a arătat lui Saul și în Damasc acesta a devenit Apostolul Neamurilor. În Antiohia Sfinții Apostoli s-au numit pentru prima dată „creștini” și de aici mesajul și numele creștinismului s-au răspândit în toată lumea.

Persecuția creștinilor a început în Siria în secolul al VIII-lea și a continuat neîncetat până acum. Au existat și ani mai liniștiți, după cum a îngăduit Dumnezeu, dar perioadele de liniște nu durau mult. Astfel, pentru Biserica Antiohiei, suferința și persecuția au existat întotdeauna: biserica s-a obișnuit cu suferința și suferința nu se mai satură de sângele credincioșilor.

Până acum 3 ani, creștinismul a cunoscut o perioadă de înflorire, după plecarea francezilor din Siria în 1947. În perioada aceasta, Biserica s-a bucurat de libertate. A fost o perioadă de 60 de ani în care generația noastră a uitat ce înseamnă prigoana, deși generația bunicilor noștri a păstrat în memoria ei ceea ce nu poate fi uitat. De aceea, când în 2011 au început tulburările în Siria, creștinii nu erau pregătiți; a fost un șoc și o trecere surprinzătoare și rapidă de la libertate la persecuție.

Nu putem vorbi doar despre creștini în războiul de astăzi, pentru că sunt și alți oameni care au suferit la fel de mult, mai ales musulmanii moderați. Pentru grupurile extremiste, cine nu ridică armele împotriva regimului este un susținător al acestui regim și, de aceea, trebuie omorât. Desigur, creștinii au învățat că arma lor este rugăciunea, dar și musulmanii moderați și-au dat seama de pericolul grupurilor teroriste și, de aceea, nici ei n-au ridicat armele. În zonele unde au ajuns teroriștii, soarta musulmanilor moderați și a creștinilor era, deopotrivă, moartea.

Vă voi da câteva exemple reale despre ceea ce s-a întâmplat în zonele creștine în care au intrat extremiștii.

Satul creștin Maaloula, singurul sat în care se mai vorbește limba aramaică, limba Mântuitorului, unde se află și mănăstirea Sfintei Tecla și sfintele ei moaște, a fost atacat și distrus, iar comorile mănăstirilor, construite în secolele al V-lea și al VI-lea, au fost jefuite în întregime. Teroriștii au dat foc întregului sat și au răpit 13 maici din mănăstirea Sfânta Tecla. Maicile au fost eliberate în martie 2014, din mila lui Dumnezeu, iar satul a fost eliberat de către armata țării în Joia Mare.

Satul Sadad a fost atacat de extremiști, care au comis masacre oribile, ucigând mai mult de 60 de creștini, majoritatea femei și copii. Au distrus și au jefuit toate bisericile, monumente construite în secolele VI–VII. Satul a fost eliberat la două zile după atac.

Înainte de a ataca satul Deir Atieh, teroriștii și-au notat numele tuturor creștinilor din sat și i-au căutat spre a-i ucide. Creștinii s-au ascuns în casele musulmanilor și astfel au scăpat.

Și din satul Adra am auzit povești înfricoșătoare despre ceea ce s-a întâmplat cu creștinii de acolo, care și ei s-au ascuns în casele vecinilor musulmani. Cei care nu au putut face acest lucru au avut o soartă oribilă, așa cum s-a întâmplat cu arhitectul George și toată familia lui. Acesta avea doi copii și, când teroriștii au intrat în casa lui, nu a găsit o soluție ca să își salveze soția și copiii din mâna teroriștilor, așa că a dat foc la toată casa, murind astfel împreună cu familia sa și cu atacatorii.

Satul armean Kasab, singurul sat armean care mai exista în Orient, a fost atacat de extremiști cu ajutorul armatei turcești. Au distrus satul și au ucis mai mult de 40 de armeni.

Doi mitropoliți și șapte preoți sunt răpiți. Avem patru preoți martiri și un număr foarte mare de mărturisitori, care au murit nelepădând credința. În zonele care sunt în mâna extremiștilor, creștinii au două soluții: fie plătesc o taxă imensă, fie se fac musulmani, altfel sunt crucificați în piețele publice.

Cea mai veche biserică din lume, din anul 59 d.H., a fost distrusă. La fel și mănăstirea Sfântului Simeon Stâlpnicul și mănăstirea Sfinților Serghie și Vah. Mai mult de 140 de biserici și mănăstiri au fost distruse și jefuite, dar problema cea mai mare este a creștinilor care au fost dați afară din casele lor, acum fiind mai mult de 450.000 de creștini rămași fără case.

Ne întrebăm: de ce îngăduie Dumnezeu atâta suferință? Răspunsul ni-l dă Sfânta Scriptură: „Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre și căile Mele ca ale voastre, zice Domnul” (Isaia 55, 8). Dumnezeu a îngăduit să suferim noi acum așa cum au suferit mulți înaintea noastră. De ce să refuzăm acest dar, această șansă mai ușoară pentru mântuire? Nu avem altă ocazie de întoarcere mai rapidă către Biserică decât cea de acum. Examenul cel mai serios pentru credința omului este suferința. Creștinul adevărat este acela care face față răului și care nu își leapădă credința în ciuda persecuțiilor. De aceea, ar fi mai bine, atunci când ne rugăm unii pentru alții și când frații noștri români se roagă pentru noi, sirienii, să nu cerem de la Dumnezeu să ne ferească de moarte, ci să Îi cerem să ne dea putere și curaj să nu lepădăm credința când va veni momentul morții.

Creștinul nu are o țară în lumea aceasta. Nu există un creștin român, un creștin sirian sau un creștin grec. Există numai creștinul ortodox care își caută țara cea veșnică, Împărăția cerurilor: „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția cerurilor” (Matei 5, 10). De aceea, deși creștinii Siriei au fost prigoniți și alungați din casele lor, totuși, ei nădăjduiesc la locașurile veșnice pe lângă Mântuitorul Care s-a jertfit pentru ei, dându-le exemplu ca și ei să se jertfească pentru întreaga Biserică. Prin suferință se naște smerenia, care este mama virtuților, așa că nu trebuie să căutăm odihna. Biserica Antiohiei din Siria a dat un exemplu, s-a jertfit acum, dar va veni vremea când o altă Biserică va trebui să se jertfească. Important este să cunoaștem că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu și, prin voia lui Dumnezeu, încă se mai nasc bărbați adevărați.

Criza prin care trecem a arătat credincioșilor că Biserica are grijă de copiii ei, că este o mamă adevărată. Ne-a învățat că Biserica nu este împărțită în clerici și laici, ci toți suntem o singură familie, că datoria Bisericii este de a fi alături de credincioșii ei și că nu putem ieși din acest război dacă nu rămânem împreună, ajutându-ne unii pe alții.

Cât despre ziua de mâine, ce putem spune? Numai Dumnezeu știe ce va fi! Dar, așa cum ne-a arătat istoria, creștinii Antiohiei au suferit întotdeauna și războiul de astăzi nu este cel mai dur. Într-o singură zi din iulie 1861 au fost uciși numai în Damasc 60.000 de creștini. Iar între 1860–1916, otomanii au omorât în Siria mai mult de 6 milioane de creștini. Deci, istoria mărturisește că am suferit destul, că ne-am obișnuit cu suferința și că, în ciuda tuturor greutăților, am rămas și vom rămâne pe acest pământ binecuvântat. Și mai știm că „de nu ar fi scurtat Domnul zilele acelea, n-ar scăpa niciun trup, dar pentru cei aleși, pe care i-a ales, a scurtat acele zile” (Marcu 13, 20). Nădăjduim să ne facă Domnul dintre cei aleși pentru slava numelui Său.

Ierodiacon Meletie Shattahi

Material publicat în numărul din acest an al revistei „Cuvinte către tineri”, editată de Mănăstirea Putna