Spovedania, momentul întâlnirii prietenoase cu Hristos

Mă întâlnesc de multe ori la spovedanie în calitate de duhovnic cu o situaţie destul de neplăcută, în care oamenii vin foarte timoraţi şi ies şi mai apăsaţi de la duhovnic. Problema este că nu venim aşa cum trebuie la Spovedanie, că nu cerem ceea ce trebuie să cerem. Spovedania este una din cele mai intime taine, iar taină înseamnă nu ceva ascuns, ci ceva mai profund decât poate mintea noastră să priceapă la un anumit moment.

Nu e vorba aici că nu vom pricepe niciodată, până la sfârşit. Ci că la acel moment nu înţelegem. Pentru aceea taina va trebui să invite pe om în a explora mai mult adâncimile ei. Noi va trebui să ne petrecem veşnicia alături de Hristos şi este foarte greu să stai viaţa asta pământească, darămite o eternitate lângă un străin. Avem o mulţime de ocazii în care putem să strângem legătura cu Dumnezeu, dar nu o facem. Şi una dintre cele mai bune ocazii de întâlnire cu Hristos este Spovedania.

Am pus de multe ori întrebarea aceasta: la un tribunal, în momentul în care în faţa judecătorului vine o fată vinovată, pasibilă de o pedeapsă foarte mare, poate chiar de execuţie; după ce judecătorul o va fi achitat, în câte cazuri fata va pleca la braţ cu judecătorul şi se va căsători cu el? În nici unul dintre cazuri. De ce? Nu din cauza lipsei de recunoştinţă, nici pentru că nu acesta ar fi modul în care ai putea să răsplăteşti un judecător, nici pentru că nu şi-a propus acest lucru.

Dacă şi-ar fi propus acest fapt, el s-ar fi întâmplat. Iată-ne pe noi înfăţişându-ne la Spovedanie ca la tribunal, întorcându-ne de acolo achitaţi şi cu un sentiment de uşurare. Atenţie, să nu ne păcălească acest sentiment de uşurare. Acest sentiment nu e cel pe care-l căutăm noi, pe care-l doreşte sufletul nostru. Nu trebuie să fie ceva de genul: „Uf, bine că am scăpat“. Acest sentiment, dacă suntem atenţi la noi, de multe ori este însoţit de un gând, nu bun, care-ţi spune: „De acum poţi să faci cam orice. Iarăşi eşti liber să faci orice“. Nu zic că te împinge gândul să faci ceva anume, dar îţi aduce aminte acest gând, care se insinuează, că ai putea să faci iarăşi ce vrei.

Deci aceasta nu e uşurarea de care ai nevoie. Noi ar trebui să plecăm de la Spovedanie zburând. Să simţim sufletul nostru că revine în cele ale lui, adică în cele cereşti. Dar nu se întâmplă întotdeauna aceasta. Uităm ce se petrece la Spovedanie. Uităm că la Spovedanie ai parte de persoane, nu de simboluri.

Trei persoane iau parte la Spovedanie: Hristos, duhovnicul şi ucenicul. Să nu folosească cineva termenul de penitent. E din altă… zonă. Din aceste trei persoane, Una singură are dreptul şi îşi şi permite să judece. Pe toţi cei care i-am întrebat au răspuns că Hristos este acea Persoană. Greşit. Hristos e ultima Persoană care ar face acest lucru. A spus-o de nenumărate ori. El nu a venit să judece şi chiar dacă judecata Lui este dreaptă, El nu va face lucrul ăsta. Ci ne-a invitat pe noi să o facem, spunând că cel ce se va judeca pe sine nu va mai veni la judecată.

Nici duhovnicul nu are acest drept de judecată. Cu atât mai puţin are el căderea să facă aşa ceva şi ar trebui să-şi permită cel mai puţin să judece. De ce? Fiindcă el este acolo ca să-L reprezinte pe Hristos. El este acolo ca prieten al Mirelui. Este foarte important să înţelegem că duhovnicul este un prieten al Mirelui şi nu doar un simplu martor. Prietenul Mirelui este cel care face orice ca cei doi, ca Mirele şi mireasa să se poată bucura deplin unul de celălalt. Şi se străduieşte spre acest lucru până când îi vede pe cei doi împreună. Apoi se retrage discret, aşa cum spunea cel care a fost numit de Mântuitorul prieten al Mirelui. Se retrage pentru a se împlini acest cuvânt care spune: „Eu trebuie să scad şi Acela să crească“.

Rămâne ca ucenicul să fie singurul judecător. Însă judecata aceasta pe care şi-o face ar trebui ţinută într-un cadru cât mai intim cu putinţă. Este o judecată personală. În greacă, judecată se spune krisis. Criză tot de aici îşi ia obârşia. Judecată sau criză înseamnă să compari două elemente până ajung să aibă relaţia pe care era nevoie să o aibă la început.

Dacă noi venim la Dumnezeu nu ca la judecător şi nu pentru ca să fim achitaţi, să ne curăţăm cazierul, ci venim ca la Persoana cu care trebuie să ne petrecem veşnicia, se înţelege că e nevoie să avem o abordare mai personală, mai intimă. De aceea tot ceea ce se întâmplă în cadrul Spovedaniei trebuie privit ca atare.

Ceea ce voi spune eu la Spovedanie şi ceea ce voi auzi nu sunt şi nu ar trebui să fie decât declaraţii de dragoste în esenţă, doar vărsarea inimii în faţa celuilalt. Eu mă duc şi îmi vărs sufletul în faţa celuilalt, mi-l ofer aşa cum este. Că este murdar, este altceva, că este neputincios sau cu lipsuri, este altceva. Dar aşa cum este, îl vărs pe tot. Nu înseamnă că trebuie să mă duc la Spovedanie cu lista cât mai mare de păcate şi de rele. Cu cât am mai multe păcate scrise acolo, cu atât mi se pare că va fi mai eficientă spovedania mea. Dar nu este aşa. Noi când mergem la întâlnire cu cineva ne propunem să spunem ce avem mai rău în noi, sau să descoperim ce are acela mai rău în noi ca să terminăm odată cu bănuielile? Nu. Scopul nostru este să ne împărtăşim în modul din ce în ce mai deplin cu celălalt. Eu mă duc la întâlnire cu cineva ca să mă unesc cu el, să fiu cu acel cineva. Şi dacă este ceva care loveşte în prietenia noastră, atunci acele lucruri le voi spune la Spovedanie. De acele lucruri voi încerca să scap.