Atâta credinţă ai câtă manifeşti în viaţă

Măsura vieţii e măsura credinţei. Atâta credinţă ai câtă manifeşti în viaţă prin felul în care îţi duci viaţa. Dacă trăieşti ca un necredincios, să ştii că n-ai credinţă. Dacă trăieşti ca un credincios în toate laturile vieţii tale, să ştii că ai credinţă şi credinţa ta este lucrătoare. Pentru fiecare dintre noi este important să ştim la ce măsură ne găsim cu credinţa noastră.

Neliniştea, tulburarea, îngrijorarea, neîncrederea, temerea, toate acestea sunt nişte manifestări de necredinţă. „Unde este credinţa voastră?”. Credinţa noastră trebuie să fie asemenea celor credincioşi. Nu ni se cer nişte lucruri extraordinare. Ni se cere, de pildă, să avem credinţa sutaşului şi asta e o credinţă începătoare, ni se cere să avem o credinţă stăruitoare asemenea femeii cananeence şi asta iarăşi nu e o credinţă care te susţine, de exemplu când ar fi vorba de mucenicie, ci este o credinţă obişnuită, care te pune în legătură cu Dumnezeu şi îţi dă siguranţa pe care o dă legătura cu Dumnezeu.

A fost întrebat dacă crede un om căruia Domnul Hristos i-a dat vederea, citim despre aceasta în Evanghelia de la Ioan, capitolul al 9-lea. Se spune acolo că Domnul Hristos a făcut tină din scuipat, a uns ochii omului fără vedere, l-a trimis să se spele la Siloam şi după aceea l-a întâlnit, de data aceasta având el vedere, şi l-a întrebat: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”. Şi omul a zis. Dar cine este, ca să cred în el?”. Şi Domnul Hristos a zis: „L-ai şi văzut, că este Cel care vorbeşte cu tine”. Şi atunci omul a rostit: „Cred! Doamne!” şi s-a închinat Lui. Credinţa aceasta trebuie să o avem toţi. Credinţa care ne pune în legătură cu Domnul Hristos.

Numai că credinţa asta trebuie să ne însoţească în toate zilele vieţii noastre şi în toate împrejurările noastre de viaţă. Să avem credinţă în Dumnezeu. „Aveţi credinţă în Dumnezeu, aveţi credinţă în Mine”, a zis Domnul Hristos. „De nu veţi crede cine sunt, în păcatele voastre veţi muri”.

Să avem credinţa cât o putem avea şi s-o sporim prin fapte ale credinţei, să nu renunţăm la anumite lucruri care înmulţesc credinţa, ci să le folosim cât putem şi atunci va creşte şi credinţa noastră; de la puţin vom ajunge la mult, de la obişnuit vom ajunge la supranatural. Nu ne vom mai scufunda în gândurile pe care ni le dau realităţile din jurul nostru, dacă ştim că Dumnezeu este cu noi, dacă ştim că suntem susţinuţi de Dumnezeu, că Dumnezeu ne iubeşte, ne cheamă, ne ajută, ne învăluie cu iubirea sa; şi dacă suntem credincioşi cu adevărat, atunci mergem şi pe calea iubirii şi ajungem la credinţa lucrătoare în iubire, ceea ce se cere de la toţi credincioşii.

Din Arhim. Teofil Părăian, Bucuriile credinței, Editura Mitropoliei Olteniei, p. 193-194