Epistola unui sfânt contemporan

Scrisoarea care urmează a fost publicată în numărul 6 din Presa Ortodoxă şi face parte din minunata corespondenţă trimisă de Părintele Selafiil din Siberia – ucenicul Sfântului Arhiepiscop Luca al Crimeii – către un tânăr român, pe care l-a călăuzit prin dragostea şi rugăciunile sale până la trecerea sa către Domnul în anul 2006, când împlinea vârsta de 96 de ani. Lucrul minunat este acela că tânărul, deşi nu a vizitat niciodată Rusia, a primit de la Dumnezeu darul de a cunoaşte şi a fi călăuzit de către unul dintre marii părinţi duhovniceşti ai zilelor noastre.

Stareţul Selafiil din Siberia a fost unul din cei nouă mari sfinţi ai pământului rus cu care se sfătuia vrednicul de pomenire Patriarh Alexie al II-lea – omul providenţial pentru Biserica Rusiei, după cum spunea Cuviosul Sofronie Saharov –, care, poate tocmai pentru că avea astfel de sfătuitori, a proslăvit ca sfinţi mii de mărturisitori ai perioadei bolşevice. Viitorul ne va lămuri, poate, şi alte taine în ce-l priveşte rămase nedezlegate…

Părinte Filothei, doctoraşul meu drag! Mişa, inima mea dulce!

Domnul să vă binecuvânteze şi să vă acopere cu mâna Sa cea tare!

Mişa, Mişa, Bunelului îi este tare dor de tine. Mişa, nu ştiu dacă ne vom vedea în această scurtă viaţă pământească, în această pribegie a noastră către Cer. Dar fiece scrisorică ce mi-o citeşte batiuşka Varsanufie de la tine şi de la voi mă face pe mine, un moşneag noduros şi ros de molii, să iau pulsul inimii mele dulci. Mişa, am ascultat rândurile de la tine şi s-a bucurat sufletul meu, aflând că ai găsit un loc tot în slujba Bisericii… Bagă de seamă, copilul meu, lucrul cu cărţile este o lucrare sfântă! Ţii în mână comori de înţelepciune pe care Duhul Sfânt le-a revărsat în cugetul Sfinţilor Părinţi, ca să ne fie nouă hrană în aceste vremuri de pustiire… Dragul Bunelului, Mişa, cred că m-ai făcut să întineresc cu cincisprezece ani („Subliniază, Varsanufie, subliniază!”, zice Bunelul), când am văzut că lucrezi acum cu acele cărţi sfinte, că prin mâinile tale trec atâtea lucruri binecuvântate: icoane, tămâie, lumânări, cărţi bisericeşti. Să te ţii, dragul Bunelului, de locul acesta, la pangarul Schitului de care îmi spui, şi să nu îl laşi, indiferent de cât de mică sau de mare ţi se va părea plata bănească. E un loc potrivit pentru tine… Chiar dacă alţi cunoscuţi îţi vor face orişice alte propuneri să mergi altundeva, poate la alte librarii sau biblioteci, tu să te ţii de locul acesta, căci aici eşti sub ocrotirea mănăstirii; în orice caz, să-i scrii Bunelului dacă îţi place sau nu, dacă eşti mulţumit…

Mişa, Mişa, am aflat şi noi – mai bine zis, îngeraşii aceştia ai mei –, prin anunţurile care se fac la acest calculator, despre ceea ce se întâmplă acum în lumea largă. Eu nu ştiu cum lucrează acest aparat, dar Varsanufie mi-a spus că se afişează cumva ştirile cele mai importante ce se petrec în lume. Oh, inima mea dulce, vezi cât s-a înmulţit răutatea în lume? Acolo, în Palestina, este acum mare vărsare de sânge şi lucrurile nu cred să meargă spre bine. Poate te vei mira, Mişa, dragul Bunelului, că pe mine, un moşneag, mă preocupă lucrurile acestea; dar voiesc să vi le zic pentru că acum sunt vremurile de sfârşit, copile, sunt vremurile de sfârşit!

Pacea în lume va fi, curând, un lucru rar.

Oh, dragul Bunelului, eu mă voi duce din această lume deşartă în curând, dar voi, voi veţi prinde mari grozavii şi mari răutăţi. Când vor fi anume toate acestea?, îl veţi întreba pe Bunelul. Ei, Domnul Dumnezeu poate grăbi sau mai poate amâna sfârşitul, după a Lui socotinţă; răutatea şi desfrânarea, eresul şi delăsarea s-au înmulţit atât de mult în lume, că nu ştiu cât va mai îngădui Domnul lumea aceasta… Copile drag, Mişa, să ştii că grozăvia cea mare va fi un război între toate marile puteri ale lumii, şi va fi atâta foc şi prăpăd peste toată omenirea, că mulţi vor vrea să se fi aflat în pământ, în morminte. Mulţi vor pieri…

Mişa, inima mea dulce, rostul duhovnicilor nu este să-i înfricoşeze şi să-i înspăimânte pe fiii lor duhovniceşti. Dar a ascunde adevărul, şi anume că mult nu mai e, ar fi o trădare a Adevărului Hristos.

Pregătiţi-vă, dragii Bunelului, pregătiţi-vă…

Cum să vă pregătiţi?

Rugaţi-vă cu sârguinţă; Mişa, hrana şi băutura noastră este pravila de fiecare zi şi sfânta spovedanie. Feriţi-vă ochii şi cugetele de desfrânare, căci pentru desfrânare va îngădui Domnul acest prăpăd prin foc.

Mişa, Mişa, cele ce ţi se par grele, cu ajutorul lui Dumnezeu sunt uşoare şi dulci. Tu ştii lucrul acesta. Chiar în mijlocul lumii, harul lui Dumnezeu este cheiţa care deschide inimile noastre şi lasă să intre Viaţa veşnică. În mijlocul cetăţii, Dumnezeu ascunde mulţi plăcuţi ai Lui. Aşa a fost întotdeauna.

Numai să strigaţi, dragii Bunelului, să strigaţi la Dumnezeu şi la Preacurata Maica Sa când veţi avea vreo greutate pe suflet sau veţi da de vreo ispită!

Acum, da, se deschid multe mănăstiri. Se scriu multe cărţi. Se ţin multe conferinţe de pace între religii. Se înfrumuseţează bisericile cu felurite podoabe, cu aur şi argint…

Dar Dumnezeu nu caută la acestea… Dumnezeu caută la lucrarea tainică a inimii; la lucrarea cea dinlăuntru, nu la cea dinafară. Când se exagerează cu lucrarea de dinafară, cum se întâmplă acum, e semn că s-a părăsit lucrarea lăuntrică…

Mi-au povestit multe aceşti părinţi români ai mei, de când îi ştiu eu pe îngeraşii aceştia… Sunt mii şi mii de monahi, dar abia dacă găseşti vreun povăţuitor cu frica lui Dumnezeu. Eu plâng adesea pentru aceasta, copile. Sunt mulţi stareţi care se îngrijesc de gospodărie, de chiverniseală, iar de lucrarea lăuntrică aproape că nu se grijeşte nimeni.

Dragii Bunelului, voi să faceţi aşa: petreceţi fiecare zi în frica lui Dumnezeu, cu plinirea pravilei şi cu gândul că acea zi poate fi cea din urmă. Petrecând aşa, nu veţi greşi. Chiar dacă nu veţi putea ţine gândul acesta al morţii în fiece zi, măcar o clipă, o secundă pe zi să vă gândiţi la moarte, şi tot va fi bine.

Dar mai cu seamă, dragii Bunelului, să ţineţi această mare comoară ce a sădit-o Dumnezeu în inimile voastre – dragostea duhovnicească.

Părinte Filothei, ţineţi aproape de Mişa. Mişa, cocorul meu alb, ţine aproape de batiuşka Filothei.

Acum, veniţi fiind din Athos, unde aţi întâmpinat multe ispite, aşa cum aţi scris mai demult Bunelului, trebuie să vă bucuraţi. Credeţi că Domnul a poruncit dragostea, fiind noi fără de greşeală? Sau poruncit-a Domnul dragostea îngerilor din cer? Nu, nicicum, căci aceştia sunt duhuri, sunt făpturi netrupeşti care Îl iubesc pe Domnul, Îl slavoslovesc şi ascultă pururea poruncile Lui.

Nu, Domnul ne-a poruncit nouă, celor de pe pământ, dragostea – nouă, celor ce suntem ţinuţi de multe neputinţe, celor ce ne oblojim rănile cu harul Său, celor ce ne sângerăm uneori unii pe alţii din neştiinţă duhovnicească şi din pricina boalelor de care suferim.

Domnul nu a spus: „Vindecaţi-vă mai întâi, şi apoi faceţi faptele dragostei ce vă zic”. Nu, Domnul a poruncit să ne iubim unii pe alţii, aşa cum suntem – şi, pe măsura ostenelii noastre, ranele se închid, sângele se opreşte, durerea încetează.

Dragostea noastră unul către altul aduce roua smereniei. Iar, smerindu-ne, ajungem să iubim mai adevărat. Numai smerindu-ne…

Dragostea este poarta către cer. Prin această poartă nu intră cei mari ai acestei lumi, cei voinici, cei perfecţi. Nu, această poartă este făcută pentru cei ologi, pentru cei gârbovi, pentru cei orbi, pentru cei slăbănogi, pentru cei paralitici… Dragul Bunelului, drag… Aceştia intră pe poarta dragostei şi ajung în curţile Domnului, unde încep să se vindece. Ei nu intră pe poarta dragostei deja vindecaţi, tămăduiţi, ci se vindeca prin dragoste. Hristos Domnul, Dragostea, îi iubeşte aşa cum sunt şi îi vindecă.

Sfântul şi feciorelnicul Ioan de-Dumnezeu-Cuvântătorul, la sfârşitul vieţii sale îmbelşugate de har, doar atât le spunea celor ce însetau de cuvântul mântuirii: „Iubiţi-vă unii pe alţii…”. Şi o rostea într-una. Altă cale nu este..

Dragii Bunelului, Domnul să vă dăruiască a gusta din bucatele Raiului şi, mai cu seamă, din dulcea smerenie. Voi veţi avea multă bucurie unul de la altul şi, împreună, de la Dumnezeu… Ţineţi această dragoste unul pentru altul, dragii Bunelului, ţineţi acest dar de la Domnul. Aşa creşteţi, aşa vă vindecaţi, aşa vă mântuiţi… Dragoste fără smerenie nu se poate. O, şi pentru a sădi smerenia în inima mea învârtoşată, eu, moşneagul Selafiil, am râcâit mult, am zgâriat zgura de pe inima mea; mult sânge a curs într-această cercare a mea, şi încă n-am izbutit să ating smerenia.

Nu cumva să vă închipuiţi că îndemnul „Iubiţi-vă unii pe alţii” e uşor. Nu! Lumea nu înţelege aceasta, şi de aceea nu poate iubi. Dar voi, copiii mei, aţi înţeles acum că fără sângerare nu se poate! Iese puroiul, se sparge buba, şi încă mai rămâne de stors… Apoi, când vine harul, totul se face ca nou.

Vă roagă un moşneag, păziţi dragostea. Smeriţi-vă. Fiţi o inimă, un cuget!

Vremurile rele sunt…

Bunelul vă recomandă cărţile Sfântului ierarh Ignatie Briancianinov „Asketiceskii opiti” („Experienţe ascetice” – n.tr.). Părinţii români mi-au spus că s-au tradus două volume şi în româneşte, deşi lucrarea e mai mare şi mai cuprinzătoare. Acolo se află un fascicul mai mărişor ce se cheamă „Fărâmiturile ospăţului”. E o lucrare foarte potrivită a o citi în vremurile de acum, mai cu seamă concluziile care le înfăţişează Sfântul Ignatie la sfârşitul acestui fascicul. Eu nu ştiu, dragii Bunelului, de veţi găsi cele ce vi le-am spus, deşi îmi amintesc că într-o scrisorică mai veche aţi spus că aveţi scrierile Sfântului Ignatie, pe care le-aţi şi luat în Athos. Bunelul are o ediţie mai veche, care are 100 de ani, fiind din 1906, de pe vremea slăvitului ţar mucenic Nicolae.

Mişa, Mişa, cocorul meu alb, privesc la zborul tău şi mă bucur.

Din când în când, mai treci şi prin faţa moşneguţului ros de molii din Siberia; eu mă voi uita pe fereastră şi voi vedea cerul senin, şi un cocor alb, vestitor al bucuriei.

Te iubesc,

†Selafiil

(sublinierile din text aparţin autorului)

sursa Familia Ortodoxa, Colecţia anului 2009