Povestea unei foste rockerițe care a fost la un pas de sinucidere

Mărturia unei tinere smulsă din mrejele morții

Maria Chirilescu are 21 de ani şi a crescut în satul Pângăraţi din judeţul Neamţ. La câţiva metri de casa ei se află o biserică ce poartă hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. La zece minute de mers pe jos se află Mănăstirea Pângăraţi. Din acest motiv, duhovnicul Mariei spune că fata a crescut „în curtea mănăstirii”.

Odată cu adolescenţa, în viaţa Mariei şi-au făcut apariţia mai multe patimi, care au dus-o la două tentative de sinucidere. Însă Dumnezeu a chemat-o în mai multe vizite la mănăstire şi, în final, a tămăduit-o…

– Ai copilărit aproape de mănăstire?

– Da. Sunt născută aici, în satul Pângăraţi. De când m-am născut mă aducea mama în mănăstire. Am avut o legătură mai strânsă cu Biserica, dar m-am pierdut pe drum, pe la 14 ani. După ce am intrat la liceu am avut o perioadă mai zbuciumată. Am început să ascult muzică rock şi am intrat într-un grup de persoane mai bizar. De acolo au început şi problemele – depresii și multe altele. Începusem să ascult death metal; la un moment dat, cântam şi într-o formaţie. Şi nu mai ajungeam la biserică, nu mai aveam timp. Pur şi simplu, vreo doi-trei ani nu am ajuns deloc, chiar dacă eram aici, aproape. Şi, dintr-una în alta, am ajuns la extreme. Eu încercasem mai mult să mă integrez, să-mi fac un grup de prieteni. Eram într-o clasă nouă, era etapa aceea de schimbare… Dar uite, cu „integrarea” asta am ajuns într-o stare foarte ciudată.

Acum, dacă mă uit în urmă, mi se face greaţă. Nu ştiu ce era în capul meu atunci. Vârsta…

– Ai cântat cu formaţia de rock?

– Făceam repetiţii undeva în liceu. Asta era cam prin 2009. Aveam diferite trupe, iar eu ştiam să cânt la chitară. Acolo a început totul: ba o lecţie, ba un cântec, ba o ieşire şi tot aşa. Ei cam erau un grup de satanişti. Eu am intrat în grupul lor pentru că prietenul meu era cu ei, dar nu eram de acord cu nişte lucruri. Chinuiau animalele, iar eu încă mai aveam o fărâmă de suflet în mine şi nu voiam să mă duc cu ei. Apoi am intrat într-o stare de depresie. Ţin minte că aveam dureri de cap timp de şase-şapte luni. Am început să fumez, apoi cu drogurile…

Şi, într-o dimineaţă, m-am trezit că am ajuns la şcoală – mă certasem cu băiatul ăla, el îmi trimitea mesaje de genul: „N-ai decât să mori, mori, mori!” – şi m-am trezit că mă duceau nişte colegi pe sus. Am încercat să mă sinucid.

În momentul ăla, când am făcut ce am făcut, mi-am dat seama ce se întâmplă şi mă rugam să nu mor. Şi ţin minte că m-au găsit colegii mei printre bănci. Şi m-am trezit la spital. Acolo am început să îmi dau seama, uşor-uşor, ce-am făcut…

„Încercam şi să mă lupt”

– Acea întâmplare a fost o acumulare a unor gânduri, sau aveai tendinţa să-ţi faci rău?

– Se şi acumulaseră mai multe. Când aveam depresii, aveam tot timpul tendinţa să mă tai. Şi, la un moment dat, s-au acumulat prea multe. Nici cu ai mei nu vorbeam, ziceam că nu mă înţeleg cu ei. Şi ţin minte că, atunci când m-au internat în spital, am stat la psihiatrie, pentru că ziceau că am probleme cu capul. Apoi, mi-am revenit. Au venit la mine Părintele Arsenie şi Părintele Teofil de la Mănăstirea Pângăraţi să-mi vorbească.

– Atunci a fost singura dată când ai încercat să te sinucizi?

– Am mai încercat o dată înainte. Atunci chiar nu am ştiut ce fac. Făceam un curs de ghid turistic şi mergeam pe Ceahlău. Aveam un grup de persoane cu handicap şi trebuia să le facem integrare socială. Şi mai erau vreo doi rockeri în grup. Şi, înainte să ne întoarcem acasă, am stat la un suc, şi unul din ei mi-a pus ceva în băutură – a recunoscut apoi. Când am ajuns acasă, vorbeam la telefon, şi la un moment dat i-am zis mamei mele că vreau să fac un duş. Şi m-am trezit că mă ţinea mama cu picioarele în sus, tata cu mâinile în sus, iar fratele meu vorbea cu cei de la Salvare. Atunci a fost o chestie bizară…

– Erai în acelaşi anturaj?

– Da. Prima tentativă a fost atunci când m-au găsit în baie. Vorbeam cu băiatul acela şi ţin minte că mama m-a trimis să stau o lună, două, la Bucureşti, ca să-mi revin. În timpul ăsta, eu am ţinut legătura cu el. Am vorbit cu el vreo doi ani, de la 14 până la 16 ani. Şi, în ziua când am făcut noi doi ani, s-a întâmplat cea de-a doua…

– Deci atunci nu erai un „suflet singur”.

– Nu. Dar, chiar dacă eram cu el, mă simţeam mai singură ca oricând. Nu-mi aducea nici un bine, nici un sfat, nimic. Totul era numai muzică. Şi avea ceva cu fetele cu numele de Maria. Ce m-a supărat pe mine cel mai tare e că, în timp ce era cu mine, mai era cu o Maria. Şi eu nu-mi dădeam seama. Am înţeles că şi fata aceea a încercat să se sinucidă, a vrut să se arunce de la etaj. La un moment dat m-a căutat ea, a vrut să-şi ceară scuze. I-am explicat că nu are de ce, pentru că aia nu era iubire, ci… adolescenţă.

– Aveai cu el discuţii despre Biserică?

– Discuţii au existat tot timpul. Zicea că el nu crede în Dumnezeu, că el crede în „altceva”. Şi tot timpul avea pentagrame – pe tricouri, la mâini, la picioare, oriunde ar fi fost la vedere. Îşi punea și câte zece. Era foarte ciudat. Când îmi amintesc, râd.

Şi după ce am încercat să fac… e un cuvânt cam greu… au început şi problemele de sănătate. Aveam halucinaţii cât stăteam în spital. Eu zic că erau şi de la tratament, pentru că era un tratament dur, trebuia să-l ţin doi ani. Pastilele alea mă transformau într-o legumă. Nu mai gândeam, nu nimic.

Exact după ce a venit Părintele Teofil la mine, stăteam în pat şi visam că visam, şi m-am trezit în vis, şi sărea cineva la colţul patului pe mine şi voia să-mi bage ghearele. În momentul acela m-am trezit, dar eram tot în vis. Patru-cinci zile am ţinut-o aşa. Eram plină de zgârieturi. Mă zgâriam eu.

Şefa de la spital era o fire credincioasă şi aducea preoţi de la Mănăstirea Petru-Vodă să facă Sfântul Maslu. Bine, nu era un spital de nebuni, ci de recuperare psihică. Eu stăteam în salon cu încă două fete care aveau probleme în dragoste.

– Ce gânduri aveai pe atunci?

– Nu ştiu. Am încercat să uit perioada aia. Nu sunt mândră de ce-am făcut. Încercam şi să mă lupt. La un moment dat, aveam tendinţe din astea în fiecare seară, iar el mă tot suna să mă întrebe ce fac, şi uneori îi ziceam: „Cred că mă duc…”. Iar el îmi răspundea: „Ei, lasă, nu acum, nu e timpul acum”.

Dar, la un moment dat, parcă şi el mă influenţa să fac anumite gesturi. El ştia pe cineva care a făcut o fată să se spânzure. Era ca un fel de curent. O altă fată s-a aruncat, alta la fel…

– El şi-a făcut rău?

– Se tăiase pe burtă. Iar eu mă luptam cu gândurile astea. Îmi mai aduceam aminte şi de Dumnezeu, dar când eram acasă, era altfel.

„Aveam o frică în mine şi ţipam”

– Ce a urmat după spital?

– A fost şi mai rău după ce am ieşit din spital. Am stat acolo cam o lună şi jumătate. Şi nu mă deranja nimeni, îmi făcusem un fel de univers al meu. Începuse să-mi placă pe acolo. Nu mai voiam să plec acasă. Când mi-au făcut externarea, eu le spuneam că vreau să mai rămân.

Când am ajuns acasă a fost ciudat, pentru că toată lumea care mă cunoştea îmi punea întrebări. Mă arătau cu degetul. Şi-am început să mă simt şi mai rău. Şi într-o dimineaţă îmi dădea mama pastilele. Eu, cu o seară înainte, văzusem nişte poze cu el pe Internet, de la cineva, şi am mai luat o dată pastilele, şi-am zis că nu le-am luat. Când am văzut că am ameţit, am mai luat un pic, şi încă un pic – şi în mintea mea credeam că-mi trece de tot. Şi m-am dus la cumnatul meu, la Bicaz, să ducem un prieten de familie. Când am ajuns acolo, se aruncase o fată în rochie de mireasă de pe baraj. Şi eram curioasă, m-am dus să văd.

Când am urcat în maşină, stăteam singură în spate, dar aveam senzaţia că era „cineva” lângă mine, că vedeam o lumină difuză. Şi-mi dădea o stare de nelinişte, nervi, frică, agitaţie… Şi, când am ajuns acasă, am început să ţip. Aveam o frică în mine şi ţipam. Nu mai vedeam nimic, decât umbre. Eu ziceam că era efectul pastilelor. Şi atunci m-am întrebat ce era dacă mai luam câteva…

Aveam halucinaţii: vedeam capre, lucruri odioase, cadavre, ca în pozele alea sataniste. Şi mă speriau. Pur şi simplu, mă puneam în colţul patului, ţipam, şi aveam impresia că nu-ştiu-ce vine spre mine. Şi atunci l-a sunat Părintele Teofil pe fratele meu şi m-a auzit cum ţipam prin casă. Au venit Părintele Teofil, Părintele Arsenie şi încă un Părinte, şi mi-au făcut o rugăciune. Sinceră să fiu, nu suportam să stea lângă mine. Aveam impresia că mă ardeau. Mă zgâriam, eram roşie la faţă. După ce mi-au făcut rugăciunea, am ajuns la spital. Eram cu tuburi, ca să-mi facă spălătură gastrică de la pastile. Am mai stat vreo două săptămâni în spital.

Când am ieşit de-acolo, am plecat la sora mea, în Italia, unde am stat vreo patru luni de zile. Am luat tratamentul vreo şapte-opt luni, dar nu-mi făcea deloc bine. Îmi dădea şi probleme de sănătate, şi parcă îmi accentua depresia. Dacă nu creşteam doza deja eram tristă, nu aveam chef de nimic, eram anxioasă…

Acolo am început să fac terapie. Pictam, desenam, făceam orice ca să-mi iau gândul de la lucrurile astea. Am ajuns acasă, iar de la ziua mea n-am mai luat pastile. Spitalul se întâmplase în luna ianuarie. Dar în timpul ăsta m-am mai întâlnit o dată cu el. Voia să se împace cu mine, dar i-am zis să se ducă sănătos. Oricum, mă căuta, dar pe mine nu mă mai atingea, pentru că deja eram lecuită.

Apoi iar m-am apucat de fumat prostii, de drogurile astea. Şi am ţinut-o aşa vreo şase luni de zile. Pe urmă am cunoscut un băiat şi ne-am ajutat reciproc. Fiecare avea unele probleme şi am zis să le facem să dispară. Şi m-am lăsat uşor, uşor…

– Dar de muzica pe care o ascultai când te-ai lăsat?

– Când am ieşit din spital. Mi-am şters toată muzica, am aruncat toate hainele care-mi aduceau aminte de asta – tricouri cu formaţii sau cu desene. Mi-am schimbat şi înfăţişarea şi am zis că o iau de la început.

M-a afectat foarte tare şi că a fost dat la televizor ce am făcut eu, şi erau minciuni. Veneau reporteri la spital, se dădeau drept colegi de-ai mei şi voiau să-mi ia interviu, să-mi facă poze… Mama nu putea să mai plece de acasă din cauza lor. Când am ieşit din spital, am stat o perioadă acasă, şi când am ajuns iar la şcoală toată lumea m-a întrebat: „De ce?”. Şi a trebuit să am o tărie, pentru că în fiecare zi îmi aduceau aminte…

„Îmi părea rău, veneam la biserică şi mă lua plânsul”

– care te-a ajutat era credincios?

– Da. El a fost în liceu cu mine, dar eu nu i-am dat importanţă. Şi atunci când am făcut eu asta, el a avut o altă problemă, tot din cauza drogurilor. Atunci era o modă, toată lumea voia să fumeze. Erau magazine deschise oriunde, chiar şi pe lângă şcoală.

Lui îi luaseră minţile prafurile pe care le lua, şi voia adrenalină, aşa că s-a dus şi a spart o benzinărie. S-a dus cu un prieten şi a luat de acolo un pachet de gume. L-a prins Poliţia, dar el ameninţase cu cuţitul vânzătoarea și a stat închis vreo opt luni; apoi i-au dat drumul.

După aceea l-am cunoscut. M-am întâlnit cu el, şi de atunci am zis: „Eu le las, tu le laşi”. A mers bine o perioadă, apoi l-au apucat depresiile. El avea nişte probleme de familie, avea părinţii despărţiţi, plecaţi în afară. S-a refugiat în familia mea. Şi, de la o depresie, a făcut un fel de psihoză şi avea halucinaţii. Îmi spunea că sunt vândută la moldoveni, iar eu nu ştiam ce înseamnă. M-am dus la el acasă, a început să devină violent, am avut o altercaţie şi apoi am fugit. Când a ajuns taică-său, el spărsese tot prin casă. Zicea că-l vede pe diavol, că vede capre, vede oi…

L-au internat în spital cam o lună şi nu am vrut să-l las la greu. Dar s-a apucat să fumeze droguri, şi tot timpul fuma. Din cauza drogurilor a început să aibă halucinaţii permanent. A vrut să se arunce de la etaj, eram şi eu de faţă atunci. De la „pesticide”. Când l-au internat, i-au zis că făcuse schizofrenie. Fusese plecat la tatăl lui, în străinătate, iar când s-a întors a ajuns direct în spital. A zis că a avut un episod delirant. Eu încerc să evit să mai vorbesc cu el, pentru că schizofrenicii au un fel de dublă-personalitate: acum e bine, acum e rău.

Şi, cât am stat în spital, mi-a venit ideea să ajut oamenii. Am vrut să dau la Facultatea de Medicină, dar nu am răbdare. Acum fac şcoala de asistente medicale şi, după ce o termin, văd dacă mai continui studiile. I-am spus asta și Părintelui Arsenie.

– Cum a fost prima conversaţie cu Părintele tău, după toate întâmplările?

– Părintele mă ştie de când eram mică. Venea la noi acasă, pentru că tatăl meu avea nişte probleme de sănătate, şi făcea Sfântul Maslu. Când a auzit Părintele ce am făcut, mi-a trimis prin fratele meu nişte scrisori. M-a ajutat foarte mult că mi-a scris, aveam impresia că era lângă mine, chiar dacă fizic nu era aşa.

După ce-am ieşit din spital, nu am putut să mă las dintr-odată de „prafuri”. Şi ţin minte că-mi părea rău, şi veneam la biserică şi mă lua plânsul. A doua zi, nu făceam. A treia zi făceam, veneam la biserică şi mă apucam de plâns. Şi tot aşa, până când veneam la biserică şi nu mai plângeam.

– După tot ce s-a întâmplat, care a fost cea mai mare minune din viaţa ta?

– Că am scăpat cu viaţă. Şi că am putut să mă întorc la Dumnezeu. În unele momente, plângeam şi ţipam că m-a lăsat la greu, că nu există – chestii negative… Chiar atunci când am făcut ce-am făcut, ţipam asta, şi m-au băgat în cămaşă de forţă până la urmă. Plângeam aşa de tare şi eram aşa de supărată… E o minune că am putut să-mi revin. La mine a fost o depresie în ultimul stadiu, cu tot cu tentative. Am fost printre norocoasele care au scăpat.

– La tine au fost mai multe patimi combinate…

– Da. Au fost muzica, relaţiile, anturajul, drogurile. La un moment dat, îmi murise o prietenă bună. A luat foarte multe pastile şi a murit de Crăciun. Era singura fată cu care mă înţelegeam. După ce a murit ea, am rămas singură. Ea nu a spus nimic, şi nici nu dădea semne că ar vrea să facă asta. Spunea doar că o doare capul. Ea nu a avut scăpare…

„A început să-mi placă să vin la mănăstire”

– Când ai început să-ţi recapeţi liniştea şi să scapi de halucinaţii?

– Eu nu credeam în așa ceva, dar seara parcă aveam impresia că se mişcă obiecte, visam foarte urât, aveam impresia că merg umbre prin casă şi vin spre mine. Nu credeam la început, dar atunci insistau. Şi tot insistau, şi mie mi-era frică. Am început să vin să vorbesc cu Părintele, până când m-am liniștit. Pe urmă a început să-mi placă să vin la mănăstire, să port discuţii cu Părintele, să stau la slujbă… Înainte, nu suportam asta. Trebuia să mă trezească mama la 5 dimineaţa ca să ajung la ora 10 la biserică.

– Te spovedeai în timp ce te luptai cu drogurile?

– Da. Şi veneam la Părinte, şi-i spuneam că iar m-am apucat, că iar nu pot să mă las, că iar nu ştiu ce-i cu mine. Şi Părintele îmi zicea să vin şi săptămâna următoare, ca să mai vorbim. Şi tot aşa a fost, până când m-am lăsat de tot.

– A fost uşor să-ţi schimbi anturajul?

– Ţin minte că, atunci când eram în spital, mi-a trimis Părintele două fete care au avut probleme. Le-a spus că e cineva care ar avea nevoie de prieteni noi. Fetele m-au ajutat foarte mult. Nu avusesem prietene de la 14 şi până la 17 ani cu care să vorbesc şi să fie bine. Cu grupul meu ne adunam undeva, ei fumau, şi eu mă uitam la ei.

Pe urmă am început să-mi fac prieteni prin liceu. Eu nu vorbeam cu nimeni, eram închisă în mine. Îmi ziceau că sunt emo, dar nu eram. Dar am şi înaintat în vârstă…

– Ce ţi-a mai ajutat sufletul?

– Citeam cărţi de la pangarul bisericii. În spital, citeam „Tinerii şi sexualitatea” de Danion Vasile. Am tot început să citesc din cărţile lui, în unele povestiri mă regăseam. Mai citeam, mama şi eu, Acatistul Sfântului Nectarie. La un moment dat nu mai voiam să citesc, dar tot o făceam. Şi rugăciuni.

– Ce să facă tinerii ca să nu o ia pe drumul ăsta?

– Sfatul meu e să se ducă la biserică. Dar, dacă ei citesc ce spun acum, zic doar că „Uite ce spune și ea”. Pe mine m-a ajutat foarte mult credinţa. Mai ales rugăciunile… Eu am făcut, poate, mai puţin, dar au făcut alţii pentru mine.

Ţin minte că mai aveam probleme şi veneam aici, la mănăstire, şi uitam de ele. Apoi mergeam acasă şi aveam dispoziţia să le rezolv.

– Ce vrei să faci în continuare?

– De când eram în spital am zis că vreau să ajut. Am avut şi nişte probleme cu rinichii şi am văzut cum se poartă unele persoane dintre cadrele medicale, şi am zis că aş vrea să fac o schimbare, pentru că noi suntem o altă generaţie. Dar şi acolo trebuie să fii tare de caracter. În adolescenţă nu eram, dar ce-am păţit m-a întărit. Aştept să termin școala de asistente şi să mă apuc de facultate, probabil…

Experienţa asta şi-a pus o amprentă fizică, pentru că mi-au rămas şi urme. O să-mi aduc aminte de ce-am făcut cât oi fi. Acum, dacă mă gândesc la cum eram, îmi vine să râd. Atunci credeam că nu mai trăiesc nici până a doua zi, mă întrebam cum trec peste asta. Dar acum văd că a trecut atâta timp şi am putut să-mi revin. Nu-mi vine să cred!

 Material realizat de

Monica Lungu

Articol publicat în numărul 68 (Septembrie 2014) al revistei Familia Ortodoxă