Despre trufie și despre cel trufaș

Trufia este cugetul înfumurat al omului neânsemnat, care socotește despre sine că este mare și important. Cel trufaș are o părere foarte bună despre sine, gândește disprețuitor și socotește că, ignorându-le pe toate, este înțelept; face paradă de cumpătare, în timp ce el este nechibzuit; are impresia că este cine­va, deși este un nimeni; se amăgește cu fapte care sunt fără de nici o valoare. Cu toate că este rău, gândește despre sine că este bun: nu-și măsoară faptele, apreciindu-le după măsura comună, ci dupa masura îngâmfării sale.

Cei vechi socoteau că această patimă este prin firea ei necurată și au definit-o ca fiind un obstacol în calea bunăstării, deoarece omul care socoteș­te despre sine că este mare nu poate accepta să fie îndreptat.

După socotința trufașului, ceea ce gândește despre sine aceea și este într-adevăr.

Cel trufaș îi disprețuiește pe ceilalți, iar pe casnici îi privește de sus; este surd, iar fraiele minții lui sunt nestatornice, asemenea bătăii de vânt.

Este veșnic întristat și nemulțumit, ca unul ce socotește că nu-i sunt apreciate meritele; este un acuzator de temut al celorlalți, și mai ales al celor care n-au nici o admirație pentru el; se plânge că este nedreptățit de cei aflați în poziții superioare și învinuiește [pentru aceasta] pronia dumnezeiască. Trufașul este lipsit de evlavie, pentru că nu se închi­nă decât propriei persoane.

(din: Sfântul Nectarie din Eghina, “Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012, p. 258-259)