Femeie și feminitate

Universul nostru moral cuprinde și raportul bărbat – femeie, raport de o calitate și un sens deosebit; deosebirea vine din faptul că avem de-a face cu două naturi în fond sunt principii, cel masculin și cel feminin, cu formulele și valențele lor aparte.

Există aici, în lumea noastră, între bărbat și femeie, o permanentă stare de tensiune care se manifestă în infinite chipuri, unele luminoase, altele sumbre, unele echilibrate, altele într-o dramatică luptă. Putere complexă și misterioasă, dragostea omului pentru femeia lui este, de cele mai multe ori un, impas unde țese dulcele cu amarul și cântecul cu plânsul.

Cei mulți dintre oameni văd însă în femeia lor o existență de o calitate inferioară, o făptură care poate fi și poate să nu fie. Atunci când o caută, o vor ca pe o posesiune și o exploatează ca pe un bun propriu, ceea ce face să-i stingă personalitatea. Cei mai mulți dintre oameni iubesc femeia pentru ei, nu pentru ea, și o consumă, nu o cultivă.

Acel ,,tu” pe care îl simțim zilnic în viața noastră interioară și socială este cu totul specific în cazul femeii și trebuie privit ca atare. În general, natura și condiția femeii au fost privite într-un mod cu totul superficial și nedemn. Au trebuit să vină poeții, și nu dintre cei mai fericiți (Dante), ca o reabilitate a ei să se producă.

Pentru oamenii noștri de toate zilele, femeia este un obiect de uz casnic sau un instrument de furnizat plăceri, iar căsătoria o instuție prin care se câștigă certitudinea economică și sexuală. Pe aceste temeiuri și în acest sens este privită, de cele mai multe ori, dragostea. Dragostea acestor oameni are aceeași calitate pe care o are însăși viața lor ce se mișcă între apetit și senzație.

Femeia devenită soție este în primul rând un om, omul cel mai apropiat și cel mai bun, omul alături de care și prin care îți înfăptuiești destinul. Legătura sexuală există, dar nu se este specifică și definitorie pentru că ea cade și dincolo de sfera existenței umane, în zoologie este reală și necesară prin caracterul ei natural, dar acestă legătură capătă o semnificație nouă prin dragoste, adevărata legătură fiind de natură spirituală. În acest fel, însăși natura sensului biologic al căsătoriei se schimbă, se transfigurează.

Înțelegem mai mult dacă privim lucrurile în adâncime, nu în aparențele lor înșelătoare. Oamenii când se căsătoresc o fac mai des împinși de instincte sau din interes, mai rar din dragoste; în acest fel își iau amante în loc de soții, care înseamnă cu totul altceva. În aceste cazuri nu mai poate fi vorba nici de dragoste ca putere generatoare a spiritului, nici de familie, nici de casă în înțeles de cămin și cu atât mai puțin de unitate de viață și împlinirea unui destin uman superior.

Întrucât e om, femeia trebuie tratată ca o făptură spiritualizată; femeia are umanitatea ei pe care noi nu avem dreptul să o ignorăm și, mai ales, s-o distugem. Ființă cu o structură proprie, cu o sensibilitate și vocație specifică, ea manifestă valori și sensuri cu totul particulare. Cine dorește masculinizarea femeii, nu știe ce face, pentru că în acest fel sărăcește universul umanității noastre.

În căsătorie stau față-în față două existențe care sunt un potențial de viață și rodesc abia prin unificarea lor; sunt, așa după cum am mai spus, două principii în stare de tensiune, având drept năzuință realizarea unui echilibru existențial. Participarea unuia la celălalt este într-un anume fel o asimilare reciprocă, care aduce la viață o altă existență și care e, în mod real, altceva decât era inițial. Aici e unul din misterele existenței umane.

Dragostea care are, în substanța și sensul ei adevărat, ceva cosmic, nu merge pe relație, ci pe creație. Noul este unitate androgină. Aceasta este una din căile prin care omul poate învinge singurătatea și alunga moartea.

Treptele bucuriei, Ernest Bernea, Editura Vremea București 2008