Cateheze ale Sfântului Simeon Noul Teolog despre binefacerile postului

Părinților și fraților, cele pe care le vom grăi acum iubirii voastre trebuia să le spun duminica trecută. Dar fiindcă știam că toată seminția preacreștinească, monahi și mireni, primește, fiecare dintre noi, în prima și sfânta săptămâna din Postul Mare cu râvna aprinsă binele postului, că oricine își pleacă de bunăvoie gâtul sub acest jug [Sir 51, 26] și că nu este nimeni, nici dintre cei ce deznădăjduiesc foarte de mântuirea lor și viețuiesc în nefrică și disprețul lui Dumnezeu, care să disprețuiască legea postului în acea săptămână și să nu se înfrâneze mai degrabă el însuși, după putere, împreună cu toți – de aceea, numai astăzi vin să vă spun câteva cuvinte pe scurt despre timpul în care ne aflăm acum.

Căci întrucât, precum am spus, prima săptămână trecută a Postului Mare toți credincioșii o petrec luptându-se, dar, trecând aceasta și ajungând ziua de sâmbătă, în care Biserica lui Dumnezeu obișnuiește prin predanie să prăznuiască sărbătoarea Sfântului și Marelui Mucenic Teodor sau, mai bine zis, mântuirea minunată făcută prin acela de către Dumnezeu preacredinciosului popor, și de asemenea în duminica următoare făcând cu toții pomenirea credinței ortodoxe, cântăm imne de mulțumire Preabunului nostru Dumnezeu, iar cel rău, care pizmuiește cele bune, furișându-se pe ascuns în fiecare din cei credincioși și, legându-i în chip nevăzut cu trândăvia și nepăsarea, îi convinge să lepede cu dispreț de la ei înșiși jugul mântuitor al postului și iarăși să se întoarcă la obiceiul dinainte – de aceea vă aduc azi aminte și îndemn iubirea și părințimea voastră să nu plecați îndeobște urechea la cel răuvoitor, nici să vă lăsați duși de obiceiul cel rău al lăcomiei nesăturate a pântecelui, nici să vă întoarceți înapoi spre îndelungata împlinire a poftelor celor rele, ci, așa cum am cinstit întâia săptămână a Postului Mare, așa să cinstim și pe aceasta a doua, și așa mai departe și pe celelalte.

Postul, leac pentru suflet

Da, fratii mei, asa facand sa ne facem bine noua insine, si sa nu primim sa pierdem acum ceea ce am strans atunci, ci mai degraba sa ne sarguim sa adaugam si sa sporim, si sa nu voim sa daramam cu rautate ceea ce am zidit frumos mai inainte. Sa-si aduca aminte fiecare dintre voi de folosul postului si de ce fel de dar s-a desfatat de la Dumnezeu in aceste putine zile si se va face inca si mai ravnitor pentru celelalte. Fiindca postul, acest medic al sufletelor noastre, obisnuieste sa domoleasca unuia fierbintelile si miscarile trupului, altuia sa-i imblanzeasca irascibilitatea, altuia ii alunga somnul, altuia ii trezeste ravna, altuia ii curata mintea si o face din nou libera de cugetele rele, altuia ii domoleste limba nedomolita si o retine ca si cu un frau prin frica lui Dumnezeu, nemailasand-o sa rosteasca cuvinte nefolositoare si putrede; altuia ii ocroteste nevazut inaltarile si-i fixeaza ochii si nu-i lasa sa se mai poarte cu curiozitate incolo si incoace, si il invata sa se priveasca pe sine insusi si sa-si aduca aminte numai de pacatele si lipsurile sale. Dupa putin timp, postul risipeste si alunga cum alunga soarele ceata, intunericul inteligibil si acoperamantul pacatului asezat peste suflet. Postul ne face sa vedem cu mintea vazduhul duhovnicesc, in care nu rasare, ci pururea straluceste Soarele cel neapus, Hristos Dumnezeul nostru. Luandu-si impreuna-lucratoare privegherea, postul inmoaie invartosarea furisata in inima si, in locul lacomiei dinainte, face sa tasneasca izvoarele strapungerii [inimii]; lucru pe care sa ravnim sa se faca si in fiecare din noi insine, rogu-va fratilor! Fiindca facandu-se acest lucru in chip usor impreuna cu Dumnezeu, strabatem toata marea patimilor si, trecand prin valurile ispitelor celui ce ne tiranizeaza amarnic, vom ancora la limanul nepatimirii.

Postul, temelia lucrării duhovnicești

Dar nu este cu putință, frații mei, ca acest lucru să se facă într-o singură zi, nici într-o singură săptămână, ci în mult timp și cu osteneală și trudă, pe măsura hotărârii și alegerii libere a fiecăruia, înca și pe măsura credinței [Rm 12,3] și a disprețuirii lucrurilor văzute și gândite, și nu numai aceasta, dar și potrivit cu acea căldură a pocăinței neîncetate și a lucrării săvârșite cu darul și harul lui Dumnezeu, fie grabnic, fie mai zăbavnic, în cămara ascunsă a sufletului [Mt 6, 6], dar fără post nimic din acestea nici din celelalte virtuți nu vor putea fi înfăptuite de către cineva; fiindcă postul este începutul și temelia oricărei lucrări duhovnicești. Prin urmare, câte le vei zidi pe temelia aceasta se fac neclintite și nezdruncinate, ca întemeiate pe o stâncă tare; dar dacă iei aceasta temelie și pui în locul ei săturarea pântecelui și poftele iraționale, acestea se scurg ca un nisip sub gândurile rele și răul patimilor și toată zidirea virtuților se prăbușește [Mt.7, 26-27]. Ca să nu se întâmple și cu noi acestea, să stăm cu bucurie pe temelia tare a postului, să stăm, frații mei, bine, să stăm de bunăvoie; fiindcă cine se urcă silit, fără voie, pe stânca postului, va ajunge să fie tarat de acolo de către poftă, de mâncatul în ascuns, și, mâncand, se face, pe cât se pare, mâncare celui rău [Mt.4, 1-7]; fiindcă există o lege dumnezeiască, și pe cei ce îndrăznesc să o calce diavolul prinzându-i îi biciuiește ca un călău, dar nu numaidecât sau neîntârziat, întrucat Dumnezeu are îndelungă răbdare față de noi și asteaptă pocaința noastră [I Ptr 3, 20], negreșit însă nu vom scăpa din mâinile lui [Tob 13,2] fie aici, fie în veacul viitor, dacă stăruim fără pocăință în păcat, căci făcând așa ne luăm osândă împreună cu el și vom fi condamnați de judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu să fim pedepsiți sub el și împreună cu el pe veci; căci dacă ne putem ascunde de întâi-stătătorii noștri, de Stăpânul și Dumnezeul întâi-stătătorilor nu ne putem ascunde.

Post și evlavie

Sa ne pazim, asadar, fratilor, nu numai de mancarea in ascuns, dar si de saturarea de bucatele puse inaintea noastra la trapeza. Da, va indemn si nu incetez indemnandu-va, sa va aduceti amine de sfanta saptamana care a trecut. Socotiti-va folosul care vine din postire, din priveghere si din psalmodie, dar si mahnirea, fericirea, tacerea [2 Cor.7, 11]. Fiindca atunci manastirea imi pare a fi nelocuita de oameni, ci locuita numai de ingeri, pentru faptul ca nu se mai aude in ea niciun cuvant lumesc, ci numai doxologia inaltata de catre noi lui Dumnezeu, care este o lucrare a ingerilor. Cred insa ca, precum savarsiti lucrul ingerilor, tot asa si ingerii petrec si canta in chip nevazut impreuna cu voi. Deci sa nu ne despartim de insotirea acelora prin multa vorbarie si vorbirea desarta, nu ii faceti pe acestia sa se departeze de voi prin voci fara de randuiala sau strigate fara masura, iar pe demoni sa-i faceti sa se apropie de voi, ca mai inainte, ci fiecare sa ia seama la sine insusi si sa-si savarseasca cu grija lucrul si slujirea lui, ca unul care slujeste lui Dumnezeu si nu oamenilor [Ef.6,7]; fiindca scris este: “Blestemat este tot omul care face lucrurile lui Dumnezeu fara grija” [Ir.31,10].

Invitarea reciproca la ospatul duhovnicesc

La citirile de la dumnezeiestile slujbe nu scapati prilejul, fratilor, de a va imboldi unii pe altii spre ascultare. Caci asa cum la o masa sensibila ii indemnam si ii poftim pe vecinii nostri sa manance, si pe cei pe care-i iubim mai mult decat pe altii ii silim sa manance, tot asa si la masa aceasta hranitoare de suflete trebuie sa fim cu bagare de seama si sa-i indemnam pe vecinii nostri, ca sa nu fim osanditi ca unii ce nu ne iubim unii pe altii si sa pierdem faptul de a fi ucenici ai lui Hristos; fiindca El spune: “Din aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenici ai Mei, de va veti iubi unii pe altii” [In 13, 34]. Deci cel ce la masa sensibila nu-l sileste pe prietenul sau sa manance, i-a facut adeseori mai mare serviciu; dar daca face aceasta la masa cea duhovniceasca, adica la ascultarea dumnezeiestilor cuvinte, pricinuieste vecinilor lui paguba. Fiindca ghiftuirea de acele mancaruri obisnuieste de multe ori sa strice si sa vatame si sufletul si trupul, dar cele spuse aici de catre sfinti lumineaza mintea, sfintesc sufletul si, prin el, impartasesc negresit si trupului sfintire, facandu-l mai sanatos si mai viguros.

Hranirea cu insesi cuvintele vietii

Prin urmare, sa ia seama fiecare la citire [I Tim 4, 13], caci cuvintele sfintilor sunt cuvinte ale lui Dumnezeu si nu ale oamenilor; sa le puna in inima lui si sa le pazeasca pe ele [Lc 2, 19] in siguranta, deoarece cuvintele lui Dumnezeu sunt cuvinte de viata [In 6, 68] si cel ce le are intru sine si le pazeste are viata vesnica [In 5, 24]. Fiindca sezand adeseori la mese scumpe, nu cred ca cineva dintre voi a fost atat de lenes incat sa atipeasca si sa ia numai cele ce-i sunt de ajuns, ci se grabeste sa iasa luand cu sarguinta si pentru ziua de maine, sau ca sa dea si unor prieteni, sau saracilor. Aici insa e vorba de cuvinte de viata si care ii fac nemuritori pe cei ce se hranesc din ele, si atunci cum poti sa dormi sau sa fii trandav, sau sa atipesti, sau sa sforai, ca un mort insufletit? O, ce vatamare! O, ce nesimtire si ce toropeala! Cel ce sade la masa si nu are pofta de cele puse inainte e vadit ca-i lipseste sanatatea potrivit firii; tot asa si cel ce asculta citirea dumnezeiasca si nu se desfata sufleteste cu bucurie negraita si cu pofta imateriala in chip imaterial de cuvintele cele imateriale si duhovnicesti, mistuit fiind de foame si de sete in mijlocul celor mai multe bunatati. Insa asa cum, atunci cand e spalat cu apa, mortul nu simte nimic, tot asa cel inundat de valurile facatoare-de-viata si dumnezeiesti ale cuvintelor nu simte nimic.

Prin urmare, cati aveti in voi insiva cuvantul vietii [Flp 2, 16] ati ajuns sa va hraniti cu aceasta paine a cuvantului [In 6; Sir 15, 3], cati nu v-ati facut morti, ci vii din morti si ati gustat din viata cea adevarata si, milostivindu-va de aproapele, ati primit mila de la milostivul Dumnezeu, nu incetati sa indemnati si sa povatuiti pe aproapele si pe toti daca e cu putinta, ci ca pe niste madulare proprii, sau mai degraba ca pe niste madulare ale lui Hristos si fii ai lui Dumnezeu, sarguiti sa-i povatuiti, sa-i pedepsiti si mustrati [2 Tim 4, 2], nu ca sa-i intristati [2 Co 2, 4], ci ca sa-i eliberati de mania si indignarea Tatalui, nici ca sa-i vatamati, ci ca sa-i folositi in gradul cel mai inalt, facandu-i sa implineasca voile Dumnezeului si Tatalui lor. Daca veti face asa, si fiecare dintre voi va invoi pe fratele sau spre culmea iubirii si faptelor bune [Evr 10, 24], in scurt timp toti vom fi rapiti spre inaltimea virtutilor si ne vom arata implinitori ai poruncilor lui Dumnezeu si vom dobandi intr-un suflet Imparatia Cerurilor in Insusi Hristos Dumnezeul nostru, Caruia I se cuvine toata slava in vecii vecilor. Amin”.

Din :’’Cateheze, Scrieri II’’, de Sfântul Simeon Noul Teolog