Mai mare este omul în genunchi, decât în picioare

Vechii creștini se întreceau în virtuți, în fapte bune, în rugăciunea inimii. Creștinii de azi vor să fie și cu un picior în cer, dar și cu unul bine înfipt pe pământ. Or, Dumnezeu ne dă să alegem: să trăim pe pământ în aspirație pentru cele veșnice și trainice.

Creștinul „de duminică” merge grăbit la biserică, aprinde o lumânare, iese afară, aprinde o țigară, apoi merge în stradă, la o nuntă, la o cumetrie, la crâșmă. Așa e și politicianul care își face poze cu călugărul cutare, cu preotul cutare, într-o biserică renumită, pozele apar în materialele de campanie electorală, lumea zice: „Uite, dom’le, ce credincios!”, în timp ce el nu are decât gândul puterii pentru sine și pentru afacerile sale. Cam așa arată politicianul care conduce statul azi. În cazul acesta cum să nu se implice Biserica în problemele națiunii, care se duce de râpă cu tot felul de păstori necredincioși sau ipocriți?

Atâta vreme cât s-a menținut în starea lui de puritate, a vieții ascetice, a pustniciei, a vieții mănăstirilor, a călugărilor dăruiți total lui Dumnezeu, a oamenilor cu frică de Dumnezeu, poporul s-a menținut la înălțime, n-a putut fi înfrânt.

Cei care se îndoiesc de calitatea celor din jur, sunt cei care n-au încredere în ei înșiși, care se îndoiesc de ei înșiși. Dacă omul ar avea încredere în sine, dacă s-ar cunoaște pe sine, atunci ar putea să aibă încredere și în aproapele său. Încrederea duce la iubire. Răul nu este în ceilalți, răul trebuie căutat, mai întâi, de către fiecare, în sine. Un Sfânt Părinte spunea că „rugăciunea este darea la o parte a gândurilor”. Viața de azi e complexă, e grăbită, e plină de tentații, dar dați deoparte gândurile și în spatele lor veți descoperi sufletul, așa cum l-a pregătit și întărit fiecare. Mai zice și părintele Arsenie Boca: „Mai mare este omul în genunchi, decât în picioare”.

Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovniceşti, Ediția 2, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010