Oare nu suntem noi capabili de pocăinţă?

În fiecare clipă Dumnezeu aş­teap­tă pocăinţa noastră, căci nu vrea „să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă” (II Petru 3, 9).

Într-adevăr, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit în lume pentru a chema pe cei păcătoşi la pocăinţă. Numai prin ea ne depărtăm de viaţa păcătoasă şi păşim pe un alt drum, întru Hristos.

De aceea păcătosul nepocăit se pedepseşte, dar nu ca să se piardă, ci, îndreptându-se, să se învrednicească şi să primească mântuirea.

Sfântul Tihon din Zadonsk observă că „dacă citeşti cu luare aminte Evanghelia, nu vei găsi pe nimeni care să fi venit cu credinţă la Hristos şi să nu fi primit cele dorite. Vameşul a fost mai îndreptăţit decât fariseul; desfrânata aude: „Iertate îţi sunt ţie păcatele”; tâlharului i se deshide raiul; orbii primesc vedere, surzii – auz şi muţii – grai curgător, leproşii – curăţire, bolnavii – tămăduire, îndrăciţii – slobozire, iar ceilalţi necăjiţi – fiecare mângâierea potrivită.

Oare ţie singur nu îţi va da iertare de păcate, dacă vei cere aceasta cu credinţă?”

Este pocăinţă pentru orice păcat, dar pe care să nu-l mai înfăptuim odată mărturisit.

Să fim conştienţi de faptul, că pocăinţa este capabilă să ne trezească şi chiar să ne aducă la viaţa adevărată, pe când nepo­căin­ţa duce la moarte.

Să ne întrebăm fiecare în parte: Oare nu suntem noi capabili de pocăinţă? Ne simţim bine împătimiţi? Sufletul nu necesită îngrijire, curăţare de păcate? Am decăzut într-atât, încât nu ne putem ridica din tina păcatelor?…

Să urmăm îndemnul Mântuitorului şi să trecem cât mai des prin baia pocăinţei.

Preot Octavian MOȘIN