PREMIZELE ÎNDUMNEZEIRII: Smerenia

Potrivit Sfinților Părinți, prima condiție pentru îndumnezeire este smerenia. Fără binecuvântata smerenie omul nu se poate așeza pe făgașul ce duce la îndumnezeire; nu poate primi harul dumnezeiesc; nu se poate uni cu Dumnezeu. Chiar și numai pentru a recunoaște că scopul vieții este îndumnezeirea, este nevoie de smerenie. Căci, cum vei recunoaște fără smerenie că scopul vieții tale este în afară de tine, este în Dumnezeu?

Cu cât omul trăiește mai egocentric, antropocentric și autonom, cu atât se cunsideră pe sine centru și scop al propriei vieți. Crede că se poate autodesăvârși, autodefini și autoîndumnezei. Acesta este de altfel și duhul civilizației, filozofiei și politicii contemporane, ce dorește să făurească o lume mai bună, mai dreaptă, dar care să aibă ca centru pe om, fără raportare la Dumnezeu, fără a recunoaște că Dumnezeu este izvorul a tot binele. Greșeala aceasta a făcut-o și Adam, care a crezut că poate deveni Dumnezeu, că se poate împlini numai cu propriile puteri. Această greșeală a lui Adam o fac toate umanismele, din toate epocile, care nu consideră absolut necesară pentru desăvârșirea omului comunicarea cu Dumnezeu.

Toate cele ortodoxe sunt teantropocentrice, adică au ca centru pe Dumnezeu-Omul Hristos. Toate cele neortodoxe, protestantismul, papismul, masoneria, hiliasmul, ateismul și orice altceva în afara Ortodoxiei au acest numitor comun: centrul este omul. La noi, ortodocșii, centrul este Dumnezeu-Omul Hristos. De aceea este ușor să devină cineva eretic, hiliast, mason și orice altceva, însă este greu să devină creștin ortodox. Ca să devii creștin ortodox trebuie să recunoști că centrul lumii nu ești tu, ci Hristos.

Prin urmare, începutul căii spre îndumnezeire este smerenia, adică să recunoaștem că scopul vieții noastre se află în afara noastră, se află în Părintele nostru, în Ziditorul și Creatorul nostru.

Avem nevoie de smerenie și pentru ca să vedem că suntem bolnavi, că suntem pătimași, plini de neputințe și patimi.

Cel care pornește pe calea ce duce spre îndumnezeire trebuie să aibă smerenie permanentă pentru a se menține pe această cale. Căci de va primi gândul că prin propriile sale puteri înaintează și izbutește în toate, atunci pătrunde mândria înlăuntrul său. Pierde tot ce a câștigat și trebuie s-o ia de la început, să se smerească, să-și vadă propria neputință, propria slăbiciune omenească și să nu se bazeze pe sine însuși. Trebuie să se bazeze pe harul lui Dumnezeu, ca să se poată afla continuu pe calea ce duce la îndumnezeire.

De aceea, citind viețile Sfinților, suntem impresionați de marea lor smerenie. Întrucât erau aproape de Dumnezeu, strălucea înlăuntrul lor lumina dumnezeiască, erau făcători de minuni, izvorâtori de mir, iar în același timp se considerau pe ei înșiși a fi foarte jos, foarte departe de Dumnezeu, mai răi decât toți oamenii. Dar tocmai această smerenie a fost cea care i-a făcut dumnezei după har.

ARHIMANDRIT GHEORGHE KAPSANIS,
EGUMENUL SFINTEI MĂNĂSTIRI GRIGORIU,
SFÂNTUL MUNTE ATHOS
ÎNDUMNEZEIREA – SCOPUL VIEȚII OMULUI
EDITURA EVANGHELISMOS, București, 2006