Canonul Sfântului Andrei Criteanul: Pocăinţă şi acomodare cu împărăţia lui Dumnezeu

Din prima zi a Postului Paştilor, cântarea Canonului celui Mare îi oferă credinciosului „cheia“ înţelegerii asprei călătorii pe care o are de parcurs până la Învierea Domnului: pocăinţa, înnoirea vieţii, întoarcerea la Dumnezeu. Creaţie a Sfântului Andrei, arhiepiscopul Cretei, Canonul depăşeşte prin mărime orice alt canon imnografic. În acelaşi timp, prin adâncimea ideilor pe care le cuprinde, îl cheamă pe credincios să-şi altoiască viaţa spirituală pe drumul lui Hristos, spre Golgota şi spre Înviere, drum pe care se sintetizează destinul umanităţii.

Postul cel Mare este o călătorie duhovnicească spre Înviere. Prin toate slujbele pe care Părinţii Bisericii le-au presărat de-a lungul celor 48 de zile de postire, credinciosul este ajutat să crească spiritual şi să se apropie mai mult de Dumnezeu. Între aceste slujbe, un loc aparte îl ocupă Canonul cel Mare, alcătuit de Sfântul Andrei, arhiepiscopul Cretei.

Canonul Sfântului Andrei Criteanul se săvârşeşte în prima şi în a cincea săptămână din Postul Mare; în prima săptămână, în seara zilelor de luni, marţi, miercuri şi joi, în cadrul slujbei numite Pavecerniţa Mare (slujba de după Vecernie), când strofele Canonului sunt împărţite în patru părţi, corespunzătoare celor patru zile; miercuri în săptămâna a cincea din Post, în cadrul slujbei numite „Denia Canonului celui Mare“, când se cântă integral.

Actor pe scena istoriei mânturii

Canonul este alcătuit din nouă secţiuni numite „cântări“, compuse, la rândul lor, din strofe (tropare), între care se intercalează rugăciunea „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!“.

Troparul care deschide fiecare din cele nouă cântări, numit „irmos“, adică „legătură“, se cântă o dată la început şi se repetă după parcurgerea troparelor cântării respective. De fiecare dată când se rosteşte rugăciunea „Miluieşte-mă…“, se face şi o metanie – o plecăciune până la pământ – , rostul metaniilor fiind acela de a angaja în rugăciune persoana umană, în integralitatea sa: trup şi suflet. (În mănăstiri se fac trei metanii pentru fiecare din cele aproape 300 de tropare).

Canonul este numit „cel Mare“, atât pentru lungimea lui, cât şi pentru înălţimea şi fineţea ideilor pe care le cuprinde. Dacă un canon liturgic obişnuit cuprinde până la 30 de strofe, canonul Sfântului Andrei are peste 250. În privinţa conţinutului, Canonul cel Mare împleteşte marile teme bibilice (Adam şi Eva, raiul şi căderea în păcat, Noe şi potopul, David, pământul făgăduinţei, Hristos şi Biserica) cu mărturisirea păcatului şi pocăinţa.

Mai mult, aşa după cum spune Părintele Alexander Schmemann, în lucrarea sa, „Postul cel Mare“, „evenimentele istoriei sfinte sunt dezvăluite ca evenimente ale vieţii mele, faptele lui Dumnezeu din trecut, ca fapte îndreptate spre mine şi mântuirea mea, tragedia păcatului şi a trădării, ca drama mea personală“.

Credinciosul care participă la slujba Canonului este luat parcă de mână şi purtat într-o lungă călătorie, care începe cu facerea lumii şi continuă până dincolo de pragul acestei vieţi, în veşnicie; pe parcursul întregii călătorii este invitat să privească şi să cugete la diferitele momente ale istoriei mântuirii. În cadrul acestui proces, descoperă că nu este un simplu spectator, ci se vede pe sine participând direct la fapte şi întâmplări pe care mai înainte le-ar fi considerat exterioare, străine lui.

Dialogul pocăinţei

Rugăciunea credincioşilor adunaţi în biserică nu este un monolog, ci o voce a unui dialog care are loc în adâncurile tainice ale existenţelor umane. Credincioşii vorbesc cu persoanele prezente în mod nevăzut alături de ei: Dumnezeu Cel în Treime, Maica Domnului, Cuvioasa Maria Egipteanca şi Sfântul Andrei Criteanul însuşi. Iată un exemplu de dialog cu Sfânta Maria Egipteanca:

„Cel pe care L-ai iubit şi L-ai dorit, Maică, pe ale Cărui urme ai mers, Acesta te-a aflat şi ţi-a dat pocăinţă, ca unul singur Dumnezeu milostiv, pe Care roagă-L neîncetat, să ne izbăvească de patimi şi de primejdii şi pe noi“.

Despre rostul Canonului Sfântului Andrei Criteanul, Părintele Alexander Schmemann spune că este „să ne descopere păcatul şi, astfel, să ne conducă spre pocăinţă; să descopere păcatul, nu prin definiţii şi înşiruiri, ci printr-o adâncă meditaţie asupra măreţei istorii biblice, care este, cu adevărat, o istorie a păcatului, a pocăinţei şi a iertării“.

▲ Sfânta Scriptură, redescoperită prin Canonul cel Mare

Părintele Silviu Tudose (foto), asistent la disciplina Teologie Liturgică din cadrul Facultăţii de Teologie „Patriarhul Justinian“ din Bucureşti ne spune care este locul pe care îl ocupă Canonul Sfântului Andrei Criteanul în viaţa liturgică.

Ce este un canon?

Cuvântul „canon“ este foarte des întrebuinţat în limbajul bisericesc, cu diferite sensuri. În imnografie, el este o înlănţuire de cântări, compuse după anumite reguli, în ceea ce priveşte numărul şi măsura lor, alcătuind un întreg de sine stătător, folosit ca atare în cult. Forma desăvârşită a acestui gen de creaţie imnografică este alcătuită din nouă grupuri de cântări. Numărul a fost inspirat de cele nouă cântări pe care le întâlnim în Sfânta Scriptură (cum ar fi cântarea lui Moise, a lui Isaia sau cântarea Sfintei Fecioare Maria, din cap. I al Evangheliei după Luca), care erau folosite în cultul Bisericii primelor veacuri. Totodată, aminteşte şi de cele nouă cete îngereşti. În majoritatea canoanelor, cea de a doua lipseşte, fiind chip al cetei îngerilor căzuţi.

Se deosebeşte Canonul cel Mare, al Sfântului Andrei Criteanul, de celelalte creaţii liturgice de acelaşi gen?

Canonul Sfântului Andrei Criteanul reprezintă forma desăvârşită a acestui gen de creaţie imnografică. El se impune nu numai prin mărimea sa (peste 250 de tropare), ci mai ales prin adâncimea şi frumuseţea modului de a exprima pocăinţa. Sfântul Andrei Criteanul a reuşit să adune la un loc nenumărate imagini ale pocăinţei din Sfânta Scriptură, de la căderea lui Adam din rai şi până la Învierea Mântuitorului, identificându-se cu ele şi îndemnându-ne şi pe noi să facem acelaşi lucru. Fiecare eveniment evocat este prezentat şi ca realitate a vieţii mele, oferindu-mi ocazia să conştientizez păcatul, să mă pocăiesc şi să nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu.

Acomodarea cu împărăţia veşnică

Pentru unii, slujba Canonului celui Mare este lungă şi, poate, plictisitoare. De ce se întâmplă acest lucru?

Dacă simţim acest lucru, este o dovadă evidentă a faptului că nu ne mai hrănim credinţa din Sfânta Scriptură. Ne plictisim dacă ascultăm cântându-se sau citindu-se despre persoane sau evenimente despre care nu ştim aproape nimic. Slujba Canonului este o provocare pentru fiecare dintre noi de a redescoperi Sfânta Scriptură şi, mai ales, de a încerca să trăim aşa cum ne îndeamnă ea.

Ar trebui să ne dăm seama că acum, în prima săptămână a Postului, Biserica ne oferă o atmosferă diferită de ceea ce trăim de obicei. Venind din agitaţia vieţii noastre de zi cu zi şi intrând la o slujbă a Pavecerniţei mari, unită cu Canonul Sfântului Andrei Criteanul, descoperim o atmosferă liniştită, o cântare domoală, cu lumină puţină, cu „Doamne miluieşte“, repetat parcă la nesfârşit, cu rugăciuni, cum este cea a Sfântului Efrem Sirul, pe care nu le poţi asculta indiferent. Este, dintr-o dată, altceva. De fapt, acesta este rostul postului şi al slujbelor sale: să ne ajute să devenim altceva, să devenim fiinţe pascale, adică să „trecem“ de la „omul cel vechi“ la „omul cel nou“. Şi dacă această atmosferă ne plictiseşte, nu este vina Bisericii. Ea este, de fapt, chip al împărăţiei lui Dumnezeu, în care lauda Lui este veşnică. Iar slujbele nu fac altceva decât să ne facă să pregustăm din frumuseţea Împărăţiei şi să ne obişnuim cu ea.

▲ Sfântul Andrei, arhiepicopul Cretei

Autorul Canonului celui Mare este Sfântul Andrei Criteanul sau Cretanul. S-a născut în Damasc, în jurul anului 660, într-o familie creştină care i-a oferit o educaţie aleasă. Tradiţia spune că a fost mut până la vârsta de şapte ani, când, adus de părinţi într-o biserică din Ierusalim şi primind Sfintele Taine, a început să vorbească. După moartea părinţilor, s-a călugărit la Mănăstirea „Sf. Sava“ din Ierusalim. A ajuns secretar al patriahului Ierusalimului. A fost trimis, în 685, la Constantinopol, pentru a semna actele Sinodului al VI -lea Ecumenic, care condamnase, în 681, erezia monotelită (monoteliţii învăţau că în persoana Mântuitorului Hristos există numai voinţa dumnezeiască, nu şi cea omenească).

Nu s-a mai întors la Ierusalim. Rămas în capitala imperiului, a fost hirotonit diacon, primind însărcinarea de a conduce un orfelinat şi o casă pentru bătrâni. S-a remarcat, aşa după cum spun biografii săi, prin „predica faptei şi cateheza înţelepciunii“

În preajma anului 712, a fost ales arhiepiscop al Gortynei, în insula Creta. De aici, numele sub care e cunoscut şi acum: Cretanul sau Criteanul. Deşi semnase actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, cedând presiunilor împăratului Filip Bardanes (711-713), a primit învăţătura monotelită. În scurt timp însă, s-a dezis de aceasta şi a revenit la învăţătura Bisericii. Cunoscând din propria trăire căderea, îndepărtarea de Dumnezeu, a cunoscut apoi şi adâncul pocăinţei, pentru care motiv a şi fost numit „mistagog al tainei pocăinţei“.

A trecut la Domnul în anul 740, în oraşul Ieriso din insula Mitilina (Lesbos), pe când se întorcea dintr-o călătorie făcută la Constantinopol. Este înmormântat în cea mai veche biserică din oraş.

În afara operei sale clasice – Canonul -, Sfântul Andrei a mai scris predici despre Maica Domnului, canoane la Buna Vestire, la învierea lui Lazăr, la Duminica mironosiţelor, la zămislirea Sfintei Ana, precum şi un mic poem în care îşi exprimă adeziunea faţă de hotărârile Sinodului al VI-lea Ecumenic.

Sursa Ziarul Lumina