Descoperă-ţi rana ta medicului, spune-i şi nu te ruşina

Numeroşi psihiatri contemporani scot în evidenţă importanţa mărturisirii, explicând necesitatea ca oamenii să nu se închidă în ei înşişi, ci să-şi deschidă sufletul şi să-şi dezvăluie gândurile, în limbajul teologic, se spune că atunci când oamenii îşi deschid sufletul lui Dumnezeu prin intermediul duhovnicului, ei vor putea evita multe boli psihice – uneori chiar şi nebunia.

Experienţa duhovnicească a noastră, a preoţilor-duhovnici, confirmă valoarea mărturisirii. Pe de altă parte, păcatele nemărturisite pot constitui o cauză a oboselii fizice, şi bineînţeles, a bolilor psihice. Vindecarea începe odată cu hotărârea de a ne mărturisi duhovnicului nostru; atât sufletul cât şi trupul se vor umple de o pace negrăită.

Cunoscând diavolul importanţa mărturisirii, se străduieşte din răsputeri să ne împiedice de a ne mărturisi păcatele: „Dorinţa diavolului este de a ne îndepărta de mărturisire, sau de-a o face prin intermediul altei persoane, sau de-a arunca vina păcatului nostru asupra altcuiva, ca şi când acela l-ar fi săvârşit” (Sfântul Ioan Scărarul).

Desigur, e nevoie de mult curaj pentru a ne dezgoli rănile în faţa doctorului duhovnicesc. Sfântul Ioan Scărarul ne povăţuieşte: „Descoperă-ţi rana ta medicului, spune-i şi nu te ruşina”. Odată cu dezvăluirea bolii, să ne asumăm cu smerenie responsabilitatea propriei vinovăţii: „A mea este rana, părinte, a mea este buba. Din trândăvia mea s-a făcut, iar nu din pricina altuia. Nimeni nu este de vină, nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci numai nepăsarea mea”.

Din Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 317-318