Sfaturile unei preotese cu privire la creșterea copiilor

Luand in considerare situatia contempora­na, se recomanda sa fim prudenti in pre­tentiile pe care le avem fata de copii, pretentii care intr-o serie de cazuri pot sa dea rezultate nu pozitive, ci dimpotriva.

Religia este „sare”. Sarea este buna, a zis Hristos, dar stim cu totii ce se intampla cand pui in mancare prea multa sare… De aceea, in educatia copiilor vremii noastre se recomanda prudenta si tact, nu scheme stricte, fiindca in viata se observa fenomene de genul urmator.

Copilul, ca majoritatea copiilor, se scoala dimi­neata cu greu ca sa mearga la scoala. Nu face nici un fel de gimnastica de inviorare, insa parintii au grija ca el sa se scoale la rugaciune. Rugaciu­nea micutului sa fie atunci simpla, insa fierbinte, pornind din inima: „Doamne! Ma duc la scoala! Ajuta-mi sa fiu atent, sa fiu harnic si sa-mi mear­ga mintea. Pazeste-ma de oameni rai, de neca­zuri, de greseli. Trimite-mi inger sfant ca sa ma ajute si sa ma pazeasca. Merg dupa voia Ta, asa ca binecuvanteaza-ma, Doamne!” Si, facandu-si cruce cu evlavie, copilul sa plece cu constiinta ca merge sa implineasca lucrul pe care i l-a dat Dumnezeu sa-l faca.

Ce vedem insa ca se intampla de fapt? Micutul turuie in graba rugaciunile pe care le-a invatat pe dinafara fara sa le inteleaga, isi face cruce negli­jent, bate metanii si trage cu ochiul la ceas. „Of, ce lunga e rugaciunea asta!”, gandeste el. Totusi, nu poate sa o scurteze, ca doar bunica e cu ochii pe el. Telefonul suna pe neasteptate. Bunica se in­departeaza pentru o clipa. Ce fericire! Poate sa plece mai repede sa se zbenguie cateva minute in plus cu copiii in curtea scolii. A trecut peste lun­gul sir de rugaciuni de pomenire si de nume din pomelnic – ca doar ce treaba are el cu astea? Nu i-a cunoscut pe oamenii al caror nume i s-a po­runcit sa-l rosteasca – si atunci, nu e totuna pen­tru micut ce soarta au dincolo de mormant? „Pe deasupra, sunt toti in Rai, fiindca bunica zice ca au fost oameni buni”, chibzuieste el.

La scoala, baietii se infrupta cu crenvursti, sa­lam si asa mai departe. Iar copilul nostru se uita la ei cu invidie, osandindu-i: „Ce pacatosi! Astazi e post!” Reaua vointa fata de colegi, nascuta de invidie si de osandire, creste treptat in cel mic. Se incaiera bucuros cu ei, isi face reputatie de „ner­vos” si „irascibil”. Dupa o vreme, acasa deja nu mai asculta de parinti totdeauna si imediat.

Este pedepsit, si deja se teme de pedepsele re­spective. Este nevoit sa-si ascunda greselile, in­tarzierile, lenea, poznele, este nevoit sa isi min­ta mama, tatal si pe ceilalti. Si, de fapt, ce-l impiedica? In curand o sa-si cumpere de la chiosc crenvursti, ca doar „ei” n-o sa afle. Dar Dumne­zeu? „Las’ ca ma pocaiesc la spovedanie, o sa zic asa, in general, ca nu am fost ascultator, si gata. Parintele o sa-mi dea dezlegare, Dumnezeu o sa ma ierte”.

Si astfel, putin cate putin, copilul se „rupe” la­untric de severitatea si de nevointele religiei, si incepe sa se simta mai vioi si mai vesel. Si cine altii decat parintii sunt vinovati de faptul ca ju­gul i-a devenit de nesuferit copilului si ca acesta nazuieste sa scape de el? Mai bine i-ar fi dat posi­bilitatea de a se hrani la fel ca ceilalti, de a se juca si a se plimba cu prietenii, decat sa-l sileasca sa se ascunda, sa insele, sa vicleneasca si sa se roa­ge in chip fatarnic!

Acelasi lucru este valabil si cu privire la tele­vizor, si cu privire la carti. „Pacatul” nu e inga­duit in casa, si ca atare copilul nazuieste sa iasa din casa si sa se delecteze de lucrurile care pentru anturajul lui reprezinta o parte integrala a vietii. Slujbele bisericesti lungi, de neinteles, ii impovareaza deseori pe copii; acestia suspina si se gandesc: „Iar sarbatoare! Iar post! Ce fericit e vecinul, care merge mereu la cinema si acasa se poate uita la televizor!”

Copilul ascunde insa aceste ganduri in adan­cul sufletului, nu le destainuie nimanui, stiind ca urmeaza mustrari, „predici” indelungate, ba chiar pedepse. Pana la o vreme, atata timp cat el se teme de curea, rabda. Dar iata ca implineste deja 13-14 ani, si fiul s-a facut deja mai inalt de­cat mama sa. „Nu te mai intelegi cu el – puberta­tea”, se plange mama. O, nu, draga mea, el acum s-a „smuls din lant”, dar setea de aceasta liber­tate mocnea in el demult, de la cinci-sase ani, si acum parintii nu mai pot sa-lstruneasca. La sapte-opt ani ar fi trebuit sa-i cunoasca sufletul, sa iasa in intampinarea dorintelor copilului, s-o lase mai moale cu posturile si rugaciunile, caci sa se roage cu adevarat nu l-au invatat. Ruga­ciunea este convorbirea sufletului cu Dumnezeu ca Parinte iubitor, pe cand fiului vostru religia si Dumnezeu i-au fost infatisate ca limitari, chinuri si suferinte fara sfarsit. Credinta, care ar fi trebu­it sa-l inaripeze si sa-l faca cel mai fericit dintre oameni, a devenit din copilarie o calamitate, care i-a rapit bucuria de a trai. El gandea asa: „Fiind­ca sunt credincios, nu pot sa ma uit, ca toata lu­mea, la televizor – si e atat de interesant!

Sunt o multime de carti pe care nu pot sa le citesc – si toti vorbesc despre ele, toti le comenteaza, in afa­ra de mine. Sunt un fel de paria. Din pricina ne­sfarsitelor slujbe bisericestinu am timp pentru sport, pentru plimbari – si uite ca am ajuns slab, necalit, si din pricina asta rad de mine cunoscu­tii! Pe deasupra, nu pot sa-mi invit prietenii din scoala, nu pot sa vorbesc cu nimeni pe sleau: pa­rintii nu ma inteleg, iar de prieteni sunt nevoit sa-mi ascund credinta, altfel ar rade de mine”. Adolescentul devine posomorat, inrait si inchis in sine, si in scurta vreme ajunge sa refuze toa­te manifestarile exterioare ale credintei: posturi­le, rugaciunile, mersul la biserica s.a.m.d. Groa­za parintilor este de nedescris, insa ei ar fi trebuit sa se astepte la asa ceva din prima zi in care au vazut plictiseala si intristare in ochii copilului ca raspuns la indemnurile lor de a se ruga, merge la biserica s.a.m.d.

I se vorbeste despre mangaierile harice, care trebuie sa inlocuiasca pentru sufletul credincio­sului bunatatile pamantesti. Dar pana la manga­ierile harice trebuie sa cresti, sa ajungi la statura cuvenita! Duhul lui Dumnezeu trebuie agonisit! Trebuie biruite launtric inclinatiile rele, iar lupta­torul trebuie sa aiba, in primul rand, intelepciu­ne. Si tocmai intelepciune n-are copilul. De ace­ea, „jugul” religiei il apasa si il zdrobeste daca a fost pus asupra lui din copilarie si fara prudenta, ci cu exigente din cale-afara de stricte.

Trebuie sa ne temem mai mult de pericolul „sararii” excesive decat de cel al „sararii” insu­ficiente. Nu oricarui suflet i s-a dat sa simta din copilarie adierea Duhului Sfant. Nu poti „altoi” cu de-a sila harul in suflet. Daca cel caruia i s-au dat patru talanti II simte din copilarie pe Dum­nezeu si bucuria de a fi impreuna cu El, cel ca­ruia i s-au dat doar doi simte acelasi har doar in pragul mormantului, dupa ce si-a savarsit deja calea pamanteasca. Asa incat nu trebuie impo­varat copilul cu formele exterioare ale religiei ca nu cumva, ajungand adolescent, sa renunte la cei doi talanti ai sai, sa nu-i ingroape, crezand ca daca cinci oricum n-o sa dobandeasca, nu merita sa se straduie pentru a dobandi macar patru. Domnul insa i-a menit celui de-al doilea ac easi rasplata ca primului, pentru ca in „gospodaria” Lui este nevoie de vase de tot felul: si de lut, si din metal, si din portelan, si din aista in mod analog, fiecare isi are masura sa la gaciune – totul este ca ea sa vina din inima si sa arda de iubire pentru Dumnezeu, incat religia sa fie pentru sufletul fraged bucurie, sprijin, calauza in viata, nu povara apasatoare, care-l impiedica sa mearga. Dumnezeu sa-i ajute pe educatori – cu adevarat, acestia au nevoie de intele ciunea de serpi, pentru primirea careia ar treb sa se roage lui Dumnezeu cu osardie si caldur Nu poti aborda intotdeauna doar prin sabloan problema educatiei copiilor. Trebuie luata in ca

cui ereditatea, precum si faptul ca parintii insisi sunt oameni pacatosi. Doar si Domnul a zis in parabola Sa ca unuiaxs-au dat cinci talanti, altu­ia – doi, altuia – numai unul. Daca i se cere copi­lului caruia i s-au dat doi talanti acelasi lucru ca cel caruia i s-au dat cinci, educatorul va da gres: sufletul copilului se va frange din pricina incor­darii prisositoare. Sunt tot felul de carti despre educatie scrise de parca parintii ar fi deja sfinti si odraslele lor ar trebui, prin urmare, sa fie tot sfinte. De fapt, parintii insisi cad fara incetare in pacat, si copiii vad inca din scutece pacatul in jurul lor. Si atunci, cum sa ii pedepseasca cei ce n-au fost in stare sa dezradacineze pacatul din ei insisi, ba si-au stricat singuri copiii? Oare nu vom auzi glasul Domnului: Mai intai scoate barna din ochiul tau…? Ca atare, atentia fundamentala a parintilor trebuie sa fie indreptata asupra pro­priei cresteri duhovnicesti, asupra educarii de sine. Cine nu s-a educat pe sine cum va putea sa educe alt suflet?

Pana la varsta de sapte ani, cand copilul nu intelege de vorba buna poate fi silit sa se supuna prin intrebuintarea pedepsei; asupra adolescen­tilor trebuie sa se actioneze insa doar prin con­vingere, altfel rezultatele vor fi negresit rele: se va termina cu prietenia dintre educatori si copii, se va termina, in general, cu inraurirea adultilor. Educatorii trebuie sa-si aduca aminte foarte bine ca nu te poti face drag cu de-a sila. Daca copilul

nu-si iubeste tatal si mama, degeaba se stradu­iesc acestia sa-i aleaga cartile, anturajul s.a.m.d. El se va sustrage inrauririi lor. De aceea, trebu­ie in primul rand pastrate dragostea si respectul copiilor. Odata ce ai pierdut acestea, ii vei pierde si pe copii. Ca atare, se cuvine uneori sa fie cobo­rat nivelul exigentelor fata de acestia, adica tre­buie sa fim ingaduitori fata de ei si sa ii iertam, asa cum si Hristos ne iarta pe noi.

Dumnezeu este Dragoste. Daca lucrul acesta nu se reflecta in familie, totul se naruie in ea. De­geaba atunci icoane, degeaba candele, posturi, cruci, lecturi duhovnicesti, pravile de rugaciu­ne s.a.m.d. Daca nu este dragoste in familie, nu este Dumnezeu in mijlocul nostru. Iar dragostea nu se intarata, nu se trufeste, nu cauta ale sale, zice Apostolul. Dar in ce familie nu sunt pacate ca acestea? Copiii simt totul, simt si retragerea ha­rului din familie. Ramane exteriorul fara conti­nut. Sarea ce si-a pierdut puterea de a sara.

Slava Domnului ca avem Taina Pocaintei, dupa care trebuie sa luam totul de la inceput! Mai intai de toate, trebuie sa strigam catre Dum­nezeu si sa-L rugam din tot sufletul sa ne ajute sa ne ridicam din prapastia unde ne aflam. Iar cu copilul trebuie sa mergem in acelasi pas: trebu­ie sa patrundem in dorintele lui, sa i le explicam, sa-1 ajutam sa inteleaga tabloul, cartea, viata, sa ii aratam la ce duc una si alta, pentru ca pacatul este adeseori impodobit in viata cu un „ambalaj”

frumos si amagitor, prin care atrage cu putere sufletul simplu de copil. Mai bine sa vada copiii filme acasa decat aiurea, fiindca acasa sunt pa­rintii. Daca le interzicem copiilor ceea ce isi do­resc, ei vor incepe sa insele, si un pacat atrage al­tele dupa sine. Pedeapsa ii va instraina definitiv pe copii, si atunci parintii vor „vorbi cu peretii”. Parintii trebuie sa tina seama de faptul ca vrajmasul seamana tot timpul neghine in sufle­tul neintarit, nechibzuit, influentabil. De aceea, trebuie sa semene ei insisi cele bune in suflet, sa se intereseze de toate lucrurile care ii interesea­za pe copii si sa-i ajute pe acestia sa inteleaga ce aduce sufletului folos si ce-i aduce vatamare. Ca atare, principalul este contactul cu copiii si con­stiinta curata inaintea lui Dumnezeu.

Din Viaţa de familie, Ed. Sophia, Bucureşti, 2009