Mărturisirea lui Hristos înaintea oamenilor

Zic unii oameni: nu mă lepăd de Hristos, Îl iubesc, Îl mărturisesc, Îl ve­nerez, însă în inima şi sufletul meu, în lăuntrul meu, în ascunzişul persoa­nei mele intime. Cu gura, cu glas puternic şi înalt nu-mi dă mâna să o fac. Ei, şi? nu aceasta trage greu la cân­tar. Esenţialul nu-i oare ce credem, ce mărturisim în sinea noastră, în adân­cul fiinţei noastre spirituale? Vorbele nu-s decât sunete şi părelnicii, alcătu­iri şubrede şi de suprafaţă, zboară, se pierd în vremelnicie.

Nici raţionamentul acesta nu-i creştinesc. Luaţi aminte: nu ajunge credinţa lăuntrică, nu ajunge dragos­tea nemărturisită în afară, oricât de sinceră, de fierbinte! E făţarnică. Cum adică făţarnică de vreme ce este sin­ceră, ba şi caldă? E făţarnică pentru că nu se dă pe faţă, e pe jumătate: numai înăuntru, e drămuită. Făţarnică este aceea manifestată doar la exterior. Înjumătăţită, necompletă, necurată este şi aceea care se ascunde în interior, se piteşte în găoace şi se teme de lumi­nă. Că aşa este, că am dreptate rezultă din însuşi textul Sfintei Scripturi. Mă refer la Epistola către Romani a Sfântu­lui Apostol Pavel, capitolul 10, versetul 10. Să citim şi textul acesta, care este cum nu se poate mai limpede:

„Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire”.

Auziţi, fraţi creştini? Mărturisi­rea lăuntrică e bună pentru sporirea noastră duhovnicească, pentru mân­tuire însă e nevoie, neapărată nevoie, de una exterioară, cu gura, cu vorba. Nu ajung iubirea sau credinţa cu gu­ra, oricare ar fi riscurile.

Există în Sinaxar, la data de 13 iunie, o referire la Martirul Crescent din Mira Lichiei. Pe acesta, în timpul prigoanei împăraţilor romani împotriva creştinilor, un guvernator plin de bunăvoinţă l-a sfătuit să dea o declaraţie de formă cum că se leapădă de creş­tinism. De ce să te supun chinurilor şi să te trimit la amarnică moarte? – i-a grăit multmilostivul guvernator. Crezi ce vrei în inima ta, nu-mi pa­să, dar cruţă-te şi uşurează-mi situ­aţia, dând de formă o simplă decla­raţie de lepădare. Crescent refuză, spunând blajinului său ispititor: „Tru­pul nu poate merge unde nu merge sufletul, nu pot da o declaraţie, căci ar însemna să mă lepăd de Hristos”. Şi, într-adevăr, aşa stau lucrurile: nu există „declaraţie de formă”. În ase­menea cazuri, fondul şi forma nu pot fi deosebite, ele formează un tot irefragabil. În lumea noastră fenomena­lă, declaraţia de formă este totuna cu declaraţia de fond. Se cuvine, aşadar, să fim foarte atenţi şi să nu ne ameţim cu vorbe goale şi neroade.

Un mare scriitor rus contemporan ne spune că, atunci când ne aflăm la ananghie, în mare primejdie, într-o situaţie-limită (cum se exprimă limba­jul cult), în pericol de a ne trăda pe noi înşine şi de a săvârşi acte ori a grăi cuvinte de care apoi ne vom căi amar­nic, în asemenea momente există o singură soluţie eficace şi fără greş: să ne considerăm morţi!

Dacă ne socotim morţi nu ne mai paşte nici un pericol. Nimic nu ne mai poate speria, cu nimic nu mai putem fi momiţi, la nimic nu mai luăm amin­te în afară de credinţa noastră: sun­tem doar morţi! Ce ne-ar mai putea ispiti? A! spune acelaşi mare scriitor, pot striga: păcat de tinereţele mele (sau vai de bătrâneţele mele), păcat de căr­ţile pe care nu le voi mai citi, păcat de plimbările pe care nu le voi mai putea face, păcat de muzica pe care nu o voi mai asculta, de mâncărurile pe care nu le voi mai mânca, de băutu­ra pe care nu o voi mai bea, păcat de toate frumuseţile şi minunile acestei lumi pe care nu le voi mai vedea, însă altă cale nu există pentru mine: mai bine îmi este să mor odată cu Hristos decât să-L reneg.

Nimic nu poate fi pus în balanţă cu Hristos: nici nevasta, nici copiii, nici părinţii, nici rudeniile, nici casa, nici bunurile, nici situaţia, nici slujba, nici chiar viaţa. Când e vorba de Hristos, El trebuie mărturisit indiferent de făp­turile cele mai apropiate şi mai dragi nouă; şi anume trebuie mărturisit cu vorba, cu gura.

Cu vorba, cu gura!

De ce oare? Cum adică, pot obiecta unii oameni, sunt oare atât de impor­tante vorbele, cuvintele? Vorbuliţele, cuvinţelele, formulele, vorbele goale? Au ele o atât de mare însemnătate? Se cade să le acordăm precăderea?

Răspuns: Da, sunt însemnate, da, importanţa lor e covârşitoare! „Ca-n basme-i a cuvântului putere”, spunea Alexandru Vlahuţă. Nu ajunge să crezi cu inima. Ni se cere o declaraţie publică. Nu-s puse în discuţie numai oarecare cuvinte şi formule, oarecare cu­vinte şi vorbe de clacă. Mărturisirea cu glas puternic e altceva, e cu totul altce­va. E totuna cu o luare de atitudine, cu adoptarea unei ţinute, cu vădirea fiin­ţei noastre lăuntrice, darea noastră pe faţă şi în vileag, arătând cine şi ce sun­tem, de ce parte suntem, unde ne situăm, ce hram purtăm, ce căutăm pe acest pământ, ce sens dăm prezenţei noastre în lume, cum ne definim.

Părintele Nicolae Steinhardt

Din Ieromonah Benedict Stancu, Părinții Bisericii despre sfâșitul lumii: antologie, Editura Sophia, București, 2009, p. 81-85