Cu moartea pe moarte călcând…

Am auzit foarte des, în perioada din urmă, tot felul de „kulturnici” de conjunctură, comisarii noii ordini ateiste, vorbind despre superioritatea gândirii raţionaliste asupra celei spirituale, despre superioritatea matematicii asupra Religiei ori despre numărul prea mare de biserici în detrimentul… spitalelor. O aritmetică absurdă, în care se măsoară realităţi inegale, tocmai pentru a se dovedi… inegalitatea lor. Dacă oamenii Bisericii s-au ferit să compare ora de Religie şi simpatia pentru ea, dovedită procentual, prin metode raţionale, cu orice altă materie din programul de educaţie al copilului român, am remarcat o nefirească lipsă de cordialitate cu adevărul a celor interesaţi în umilirea Religiei ca matrice educaţională. Unii şi-au permis chiar să-i numească pe creştinii din România, copii şi părinţi deopotrivă, cu etichetări ale propriei culturi mereu prezentate drept „tolerante“. E măsura minciunii vieţii când dă pe afară din suflet. Probabil că, în timp, o analiză de psihopatologie socială va lumina lumea asupra mecanismelor care mişcă în faţă grupul de mediocri cu aere de legiuitori, didacticieni, filosofi, eticieni… Ei nu dovedesc, practic, nimic din toate acestea.

De ajuns însă cu ei. La polul opus acestei lecţii de nonşalanţă arogantă, smerenia unui copil. Un oncolog brazilian, dr. Rogerio Brandao, consemnează dialogul cu o fetiţă bolnavă de cancer. Ea îi spune specialistului: „Atunci când voi muri, cred că mama mea va fi cuprinsă de nostalgie, dar nu-mi este frică. Nu m-am născut pentru această viaţă!“ Omul specialist în oncologie avea 29 de ani de muncă în domeniu. Puştoaica, 11 de viaţă. Pe de o parte, o cunoaştere medicală, dar şi umană, a durerii celor mici. Pe de alta, asemenea unui personaj celebru al literaturii moderne, Oscar (din fascinanta carte a lui Schmitt, Oscar şi Tanti Roz), un copil care-L cunoaşte pe Dumnezeu. Fără a jigni pe nici unul dintre cei care nu-L cunosc, ori nu-L recunosc pe Apropiatul ei… Trecuse prin doi ani de programe chimice şi radiaţii. Şi-i spunea doctorului ei: „Uneori, mama iese din cameră şi plânge în ascuns pe hol. Atunci când voi muri, cred că mama mea va fi cuprinsă de nostalgie, dar nu-mi este frică de moarte. Nu m-am născut pentru această viaţă!“ Iar nostalgia este, în ochii ei, „iubirea care rămâne“. Când medicul o întreabă cum vede moartea, fetiţa răspunde: „Câteodată, când suntem mici, mergem la culcare în patul părinţilor noştri, iar a doua zi ne trezim în patul nostru, nu-i aşa? Aşa este şi moartea. Într-o zi voi dormi, iar Tatăl meu va veni să mă ia. Mă voi trezi în casa Sa, în adevărata mea viaţă“ (cf. E-communio.ro). E momentul să le spunem tuturor preaîncrezătorilor în mediocritatea lor că noi, oameni ai Bisericii şi părinţi şi medici, stăm lângă astfel de cazuri, le trăim şi le murim împreună. Pe voi, comentatorii de pe tuşele indecise ale eticii pretins umaniste, nu prea vă vedem. Campaniile voastre sunt, mereu şi mereu, împotriva liniştii copiilor noştri. Nu sunt suficiente spitalele fără medici, psihologi şi preoţi însoţitori ai actului medical de calitate. Nu, nu sunt suficiente legile pentru protecţia minoranţelor sexuale dacă familiei îi lipseşte suportul pentru a trece peste astfel de momente grele, inalienabile legilor umane. Nu, nu este suficientă demagogia în lumea unde fiecare cuvânt contează, unde ochii micuţilor cer limpede răspuns dramei lor. Haideţi lângă noi! 2.000 de ani de experienţă în Duhul Sfânt v-ar putea ajuta să vedeţi altfel lucrurile! Şi veţi înţelege că nu suntem ceea ce împrăştiaţi cu prisosinţă despre preoţii, părinţii ori copiii creştini. Micuţa braziliancă nu absolvise nici Harvardul, nici Oxfordul şi nici Princetonul. Asta nu a lipsit-o de inteligenţa înţelegerii prezenţei lui Dumnezeu în viaţa ei. Adevărata raţiune a existenţei stă în veşnicia ei. Cu Hristos. Cu moartea pe moarte călcând.

pr. prof. dr. Constantin Necula

sursa Ziarul Lumina