Cînd spui cuiva ”te iubesc”, nu-i transmiți o informație, ci îl faci să simtă că întreaga ta viață îi aparține

Douăzeci de ani în urmă încă mai merita să stai cu cineva de vorbă numai pentru că e deștept. Îl întrebai, de pildă, cu ce viteză zboară săgeata slobozită dintr-un arc turcesc și el îți spunea. Fiecare avea un prieten care știa mai bine niște lucruri. S-ar fi părut că pe acest criteriu ne înconjuram de oameni: ne alipeam de oamenii de la care puteam învăța ceva.

M-am întrebat dacă ceea ce căutăm în viața e învățătura.

E vreo sete înnăscută în noi care ne mișcă să aflăm tot timpul lucruri noi?

Oare această sete a legat de-a lungul istoriei oameni provenind din lumi diferite, alteori civilizații diferite, unindu-i pentru totdeauna în ceea ce vor păstra toate culturile lumii: dascăli și discipoli?

Nici creștinismul nu ni s-a înfățișat altfel decît ca o legătură dintre Dascăl și discipoli. Din Scriptură vedem că de multe ori apostolii îl numeau pe Hristos ”Învățător”. Așa îl numeau și iudeii neconvertiți, cum e cazul tînărului bogat care se apropie de Hristos cu apelativul ”Învățătorule”. Această legătură nu era una vremelnică, deoarece Hristos nu a venit să predea o meserie sau o învățătură ce poate fi deprinsă într-o perioadă de timp, ci este o legătură pe viața, o legătură veșnică.

Cum trebuie să fie un ucenic în viziunea creștină? Măsura ucenicului a fost dată de Învățător: ”Ajunge ucenicului să fie ca Dascălul său”, adică o măsură la care nu se poate ajunge, o măsură fără margini, cum însăși lumina veșnică este fără margini, chip al desăvîrșirii Dumnezeiești. Această egalitate pusă de Hristos între Învățător și Discipol nu se referă doar la deprinderea învățăturii, ci este o egalare ființială, o relație de Tată și fiu.

Cînd spui cuiva ”te iubesc”, nu-i transmiți o informație, ci îl faci să simtă că întreaga ta viață îi aparține.

Cuvîntul este viață, iar a transmite cuvîntul înseamnă a te angaja într-o lucrare de perpetuare a ceea ce este viu, lucrare care este mișcată doar de puterea dragostei. Înafara dragostei, orice informație este goală. Iată de ce, atunci cînd căutăm un învățător, nu căutăm o sumă de informații, ci căutăm dragostea care face ca viața să dăinuie prin acele ”informații”.

Epoca internetului ne pune în fața unei revelații care altfel avea nevoie de dezbateri filozofice interminabile: oamenii nu caută informații și știință, oamenii caută oameni. Din moment ce Google îți poate răspunde la orice întrebare, oamenii își pierd interesul pentru învățătură. Informația a devenit un bun abstract la care apelezi doar atunci cînd ai nevoie. Oamenii nu mai agonisesc știință și nu mai leagă legături de ucenicie cu mentorii lor. Cu alte cuvinte, oamenii se izolează, se însingurează, iar faptul că au acces deschis la orice informație nu doar că nu-i face mai interesanți, ci îi îndobitocește.

Acesta este apusul iubirii, apusul umanității în forma ei frumoasă. Asta nu înseamnă că de acum încolo oamenii nu se vor iubi și nu vor căuta să-și dăruiască dragostea, inclusiv prin informațiile pe care și le dăruiesc. Pur și simplu acest fel de relație va fi tot mai rară, iar oamenii reci vor domina lumea în manifestările ei simțite.

Teza patristică precum că nici o idee nu există de la sine, ci în spatele fiecărui gînd există o persoană, bună sau rea, e întru totul demonstrabilă.

”Te iubesc” fără omul care rostește și cel care aude e ca un balon desumflat. Doar umflat, un balon se împlinește, strălucește și zboară.

Părintele Savatie Baștovoi, www.rucodelie.ro