Oamenilor le place să râdă

Oamenilor le place să rîdă. Cu adevărat le este atît de vesel precum rîd, sau gîgîind, ei îşi ascund întristarea şi frica, e greu de spus. Înşişi „gîgîietorii” nu vor spune nimic despre asta. Ei fie chiar nu înţeleg, fie ascund adevărul. Pur şi simplu vor zice că e distractiv şi vor minţi fără să clipească din ochi. Se vor minţi pe ei înşişi.

Ca să vezi, începînd discuţia despre rîs, am tîrît aici şi gîştele, pentru că zicem despre cei ce rîd că ei „gîgîie”. Vom aduce şi caii, zicînd că cei care rîd zgomotos – „necăie”. Gîsca e prostuţă, iar calul e zăpăcit. Omul „nechezitor şi gîgîietor” e la fel, zăpăcit şi prost. Altfel nu ar rîde, sau dacă ar rîde, ar face-o mai rar şi mai încet. Aceste cuvinte nu-s despre cineva aparte şi departe. Cuvintele sînt şi despre mine, căci şi în mine este plăcerea de a rîde. Plăcerea după care se ascund feţele negre de durere şi disperare.

În vremurile de tristeţe şi absurditate, rîsul e deosebit de tare. Ospăţul lui Belşatar în timp de ciumă, orgiile lui Nero, sînt toate în ajunul morţii. În ajunul morţii fără de pocăinţă. Acest rîs este exaltat. El e o coloană sonoră de fundal, soundtrack pentru acelaşi ospăţ din timpul ciumei. Şi toţi hohotitorii, hihăieţii şi slujitorii industriei hihăielii, de multe ori sînt nu alt ceva decît slugile nebuniei care domneşte în conştiinţa maselor. Chiar îmi imaginez cît de multe motive de a rîde, în timpul său, a dat Noe contemporanilor săi.

– Aţi auzit? Acest nebun, deja de ani la rînd, construieşte o cutie uriaşă şi zice că va fi potop. Bu-ha-ha.

-Da, am auzit. El are de gînd să strîngă animalele în el şi e sigur că Dumnezeu i-a poruncit să facă astfel. Ha-ha-ha.

– Da, această ladă el o numeşte arcă şi vrea să înoate în ea atunci cînd noi ne vom îneca. Hi-hi-hi.

– Noi? Să ne înecăm? Aici şi ploile sînt rare! Mai mi-a crăpat burta de rîs, cînd discutam ieri cu prietenii această prostie. Alături nu avem nici rîu, nici mare. Doar munţii. Şi el a irosit din viaţă deja cîteva decenii pentru construcţia sa prostească. Oare poţi atît de prosteşte să cheltui anii de viaţă care ţi-au fost daţi? Ha-ha-ha.

-Lăsaţi în pace acest om bolnav. Lăsaţi-l să-şi construiască cutia sa uriaşă şi să urce în ea atunci cînd va începe inundaţia, care nu va începe niciodată. Să ne ocupăm, mai degrabă, de ceva mai plăcut.

Şi ne ascunzînd zîmbetele lor, ei plecau la lucrurile lor mult mai „plăcute”, pentru care totuşi s-a vărsat o ploaie, una neobişnuită, şi s-au înmuiat munţii, şi toată făptura a fost acoperită cu apă. Dar Noe fusese o privelişte. El fusese o batjocură. Ba chiar aşa o batjocură, care fusese şi îndelungată, şi gratuită. De Noe doar orbii nu rîdeau, deşi şi acei, dacă auzeau bîrfele din jur, zîmbeau pe sub musteţi.

Se zice că e uşor să rîzi de un boxer, dar nu e atît de uşor să eschivezi de la răspunsurile lui pentru zîmbetele de altădată. E uşor să rîzi chiar şi de sfinţi, pînă nu vine vremea împlinirii celor spuse de ei. De fericiţii ciudaţi e de o plăcere să nechezeşti, pînă nu-ţi bat la uşă. Poţi face pres rîzînd în hohote de pornirile omului sfînt. Mulţi moscoviţi şi-au ridicat tonusul urmărind ciudăţeniile făcute de Fericitul Vasile. Cică, pentru ce o face? Şi ce fel de prostie e asta – să te ocupi cu astfel de lucrări? Aceste întrebări sînt fără sens. Goale şi inutile. Timpul le va aşeza pe toate la locurile sale.

Chiar şi Lot, vorbind cu ginerii săi, adică cu acei bărbaţi care au fost de acord să-i ia fetele ca soţii, i-a spus: „Sculaţi-vă şi ieşiţi din locul acesta, că va să piardă Domnul cetatea”. (Facerea 19:14).

Reacţia ginerilor amintiţi mai sus la cuvintele viitorului socru, a fost aceeaşi ca şi a oamenilor de pe vremea Comedy Club, deşi televizoare, precum vă daţi seama, nu erau. „Ginerilor însă li s-a părut că el glumeşte.” (ibidem). Omul glumeşte. Ce nu-i clar? Bătrîn, prost. Ce, nici să glumeşti nu poţi?

Şi toţi cei de pe vremea lui Noe, şi de pe vremea Sodomei, într-atît s-au obişnuit cu glumele, încît fără pîine i-ar fi fost mai uşor, decît fără ele. Toate de sub cer sînt ocazii pentru a rîde. Moartea – glumă. Naşterea – la fel, o glumă. Un cuţit în coaste, un glonte în piept, o maşină în perete – toate-s o glumă. Soţul a venit mai devreme din deplasare. Un evreu, un rus şi un polonez călătoresc în acelaşi compartiment de tren. Un păcătos vorbeşte cu Sfîntul Petru la porţile Raiului. Cum, nu sînt subiecte de glume? Pe toate le vom măcina în maşina de tocat a rîsului.

Şi ce? E interzis? Unde-i scris că e interzis? Şi întrebarea nu constă în ceea de a interzice rîsul, cum va crede cel nechibzuit. Rîsul nu este interzis, căci rădăcinele sale vin din natura umană. Rîsul va rămîne rîs pînă la Judecata de apoi. Dar ideea este că „vreme este să plîngi şi vreme să rîzi” (Ecclesiastul 3:4), şi vremea „să plîngi” este pusă în faţa vremii „să rîzi”, adică în esenţă e primordială.

Trebuie să ne învăţăm la timpul său – să plîngem şi să rîdem – la timpul său. De asemenea, ar trebui să învăţăm să nu plîngem atunci, cînd ar trebui să ne veselim şi să nu rîdem atunci, cînd se cuvine a plînge. Adică e necesar să învăţăm a destinge vremurile. Greşeala în aceste lucruri este periculoasă. Şi cînd păcătoşii se veselesc, sfinţilor nu le este a rîde. Şi cînd sfinţii se vor bucura şi se vor veseli, că plata lor este în ceruri, atunci va veni vremea ca păcătoşii să-şi smulgă părul din cap şi să arunce praf în aer. Verificaţi-vă după acest camerton.

Şi cel mai important, dacă cineva (poate chiar şi Lot) vă va spune: „Pleacă de aici, căci Domnul a condamnat blestemului acest loc”, Dumnezeu să vă ferească să consideraţi aceste cuvinte drept o glumă.

Protoiereul Andrei Tcaciov.

http://www.pravoslavie.ru/smi/79249.htm

Traducere și adaptare Natalia Plugariov