Să nu vă pierdeți niciodată sentimentele

– Ce să facem pentru a ne păstra dragostea?

–Eu mă strădui în așa fel încât sentimentul acesta să nu fie sufocat de rutină. În primul rând, niciodată să nu vă pierdeți sentimentele, care sunt foarte ușor de pierdut dacă ești prea preocupat de munca ta. Dacă le pierd fie și pentru câteva zile numai, oamenii pot începe să se distanțeze unul de celălalt.

Când vă spun „ să nu vă pierdeți sentimentele” am în vedere următorul lucru. De exemplu, mă cufund în muncă. Mă scol la șase dimineața și mă întorc foarte, foarte târziu. Soțul meu- la fel. Adică toată ziua nu ne vedem, și uite că atunci când ajungem acasă eu sunt plină de emoții, pe când el a stat zece ore în fața calculatorului. Ei bine, trebuie să-l înțeleg în acest moment cu un anumit simț lăuntric, să-mi dau seama pe ce lungime de undă este, ca să nu rămânem ca două lumi diferite. În fiecare seară trebuie refăcută armonia care era la început între noi.

Trebuie, de asemenea, să ne amintim cât mai des cum era relația atunci când ne pregăteam să ne căsătorim. Atunci, el era înconjurat de nimbul tuturor virtuților posibile. Binențeles, n-am fost dezamăgită nici după aceea, dar am aflat și alte laturi ale personalității lui- și, oricât ar fi de ciudat, consider că mai adevărată este imaginea inițială. Acesta este întunecat de rutină, care niciodată nu trebuie să ne biruie!

Dintr-un anumit punct de vedere, nu trebuie să ne obișnuim unul cu celălalt. Chiar dacă femeia ta nu mai este prietenă, ci soție, fără îndoială că, la fel ca înainte, îi plac surprizele, gesturile neașteptate și inventive de genul celor de la care a început totul. Dacă îi plac florile, înseamnă că nu trebuie să încetezi să i le dăruiești; dacă îi place să fie invitată undeva, trebuie invitată în continuare. Fiecare zi poate fi neobișnuită. Celălalt trebuie uimit.

Eu, de exemplu, pot fi uimită cu două versuri: mă trezesc dimineața și el mi le citește pe neașteptate. Este important să simți că el nu se poartă cu tine de parcă te-a băgat în traistă și gata, ci, la fel ca înainte, te iubește și cucerește dragostea ta. Da, știu că el nu mă va părăsi niciodată- atât pentru că este credincios, cât și pentru că așa e sufletul lui, nu e în stare de așa ceva. Dar o să am, oare, nevoie de asta dacă el o să înceteze să mă iubească?

Și eu mă străduiesc mereu să îl cuceresc, mă străduiesc ca el să simtă o grijă pe care nimeni altcineva nu o să i-o dea, mă străduiesc să-i cunosc toate obiceiurile și pasiunile ca nimeni altcineva, să fiu interesată pentru el din toate punctele de vedere…

–Încercați să vă schimbați soțul în vreo privință?

–Când ceva nu-mi place, reflectez: „Chiar este acesta un neajuns care îl trage pe el în jos și pe care ar fi bine să-l ajut să-l învingă, sau este un fleac care mă deranjează numai pe mine?”

De exemplu, când am făcut cunoștință cu Artiom, își expunea cu mare greutate ideile. Pentru el, să vorbească era un chin. Scoteam cuvintele din el cu cleștele, simțind mai mult intuitiv ceea ce vrea să spună. M-am gândit că de vreme ce suntem împreună este sarcina mea să-l ajut în privința asta, fiindcă știam că are un suflet foarte bogat și o imaginație vie, atâta doar că trebuie să depășească o anumită barieră- și cu timpul a început să reușească.

În schimb, cu anumite nimicuri a trebuit să mă împac. Există lucruri mărunte care femeii i se par absolut firești: de pildă, să torni zahăr în cană fără să împrăștii. Or el, oricât m-ar iubi și ar vrea să mă ajute, întotdeauna varsă zahăr pe masă. La început am crezut că este vorba de neatenție. După aceea am înțeles că pur și simplu este altă natură. Așa e el, și acum privesc lucrul acesta cu simpatie, chiar îmi place mult.

–Cineva spune că dragostea adevărată este atunci când iubești până și neajunsurile omului.

–Da, când iubești, nu când pur și simplu te împaci, când te bucuri că ești alături tocmai de un asemenea om!

(Iulia Belova, artistă de circ, cântăreață)

Sursa: Dmitry Semenik, trad. din l. rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Dragostea adevărată (Taina dragostei înainte și după căsătorie), Editura Sophia, București 2012,  p. 260-262