Cine oare mã va mângâia pe mine?

Un om, prins în cum­pe­nele cele mari ale vieţii, se gân­dea adânc: Cine oare mă va mân­gâia pe mine în cea­su­rile cele mai grele ale vieţii mele?! Şi cu acest gând adormi.

În vis, îi apăru un băr­bat stră­lu­ci­tor şi mân­dru, care-i zise:

– Eu te voi mângâia…

– Dar cine eşti tu?

– Eu sunt şti­inţa lumii acesteia.

Omul îi răspunse:

– Nu, nu mă poţi mân­gâia, căci ade­se­ori te-am urmat şi mi-ai otră­vit cuge­tul şi sufletul.

Veni atunci o femeie orgo­li­oasă şi atră­gă­toare şi-i zise:

– Eu îţi voi putea aduce mângâierea.

– Dar, cine eşti tu?, întrebă omul.

– Eu sunt slava oamenilor…

Omul îşi aco­peri faţa să n-o mai vadă şi zise:

– O, te-am ascul­tat de multe ori şi numai rău mi-ai făcut; pleacă din faţa mea!

Atunci veni un băr­bat voi­nic, stră­lu­ci­tor, cu haină aurită, având în mână un buz­du­gan cu pie­tre scumpe şi-i zise:

– Eu te voi putea mângâia…

– Dar cine eşti?

– Eu sunt Banu-Averea-Puterea.

– Piei din faţa mea, că tu mi-ai adus cele mai multe şi mai grele suferinţe.

După ce plecă şi acesta, apăru o femeie umilă, îmbră­cată sim­plu şi cuvi­in­cios, dar care răs­pân­dea o lumină cerească şi o pace bine­fă­că­toare, şi-i zise cu glas cald şi blajin:

– Eu sunt CREDINŢA, şi glas bun îţi aduc de la cel ce m-a tri­mis: „Veniţi la Mine toţi cei necă­jiţi şi împo­vă­raţi şi vă voi mân­gâia, căci jugul Meu e dulce şi sar­cina Mea uşoară…”

Omul se deş­teptă şi după câteva clipe de gân­dire îşi zise:

„Da, tu sin­gură gră­ieşti ade­vă­rul, pe tine te voi urma”.

Şi într-adevăr CREDINŢA (şi fap­tele CREDINŢEI) i-au adus omu­lui mân­gâi­e­rea în întreaga lui viaţă şi l-au însoţit şi din­colo de mormânt.