Cheia succesului la creștini

O zicală înțeleaptă spune că atunci când am uitat unde mergem, trebuie să ne amintim de unde ne-am pornit. La fel procedează și Biserica, amintindu-ne prin Evanghelie că avem origini Dumnezeiești. Cuvântul Domnului ne mângâie, dar și ne mustră cu o tandrețe de nedescris.

Atunci când e vorba de finisarea unui lucru, deseori spunem: „Cu orice preț”. Și asta numai pentru că este nevoie sau o simplă ambiție. Dar în Biserică lucrurile nu stau așa. Deviza „Scopul îndreptățește faptele” nu-i una a Bisericii. Când oamenii au început să predice Evanghelia și sa-i întoarcă pe cei din jur la Hristos, cu orice preț — au greșit mult.

Mântuitorul le poruncește ucenicilor: „Mergeți și propovăduiți Evanghelia la toată zidirea. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.” (Marcu 15-16) Nu le dă ordin ce să facă dacă nu vor fi acceptați. Ba chiar le pune lor niște condiții: „Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. (Matei 5. 13-16)

Vinurile noi nu se pun în burdufuri vechi, iar luminarea căii celor din jur se face doar cu lumina propriei făclii. Aduceți-vă aminte. Când Hristos cheamă apostolii la slujire, îi găsește, cârpindu-și mrejele. Credeți că pe noi ne cheamă altfel decât, îndemnându-ne să ne cârpim conștiința și să ne schimbăm felul de gândire?

Nu sunt pessimist și înțeleg că nu-s cel care le-aș spune, dar dacă n-ar fi Dumnezeu Cel care le lucrează pe toate în Biserică, cu nimic nu ne-am îndreptăți. Chiar această lucrare a Harului în Tainele Bisericii, o punem ca îndreptățire a prostiei și nevredniciei noastre. Dar Sf. Petru ne spune clar: „Vă îndemn ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici pe pământ, să vă feriţi de poftele cele trupeşti… Purtaţi-vă cu cinste între neamuri, ca în ceea ce ei acum vă bârfesc ca pe nişte făcători de rele, privind ei mai de aproape faptele voastre cele bune, să preamărească pe Dumnezeu, în ziua când îi va cerceta”. (1Petru 11-12)

Apostolii au spus lumii ceea ce au văzut cu ochii, ce au privit şi mâinile lor au pipăit. Noi, până ce, doar teorii și moralism sec. Ei au fost gata și chiar au murit pentru credința lor. Noi căutăm drepturi la CEDO și încheiem predicile cu „La multi ani!” toți vrem în Rai, dar uităm că pentru asta trebuie… să mori. (și pentru lume, și fizic)

A fi pescari de oameni înseamnă a câștiga suflete pentru Hristos. E o responsabilitate enormă. Apostolii, acei oameni simpli, au atras în obștea lor lumea întreagă. Au sfințit toate marginile. Au știut să câștigevistieriile neiubirii de argint și să arate înalțimea gândului smerit.

Noi? Noi rămânem a fi o societate bolnavă. Bolnavă de sine. Care invitați la discuții, primii punem întrebarea: De ce nu ne iubiți? Ne privim ca Narcis (personaj din mitologia greaca) în apa lumii și căutăm să ne îndulcim de propria frumusețe, uitând ca e Darul Domnului și murim încet de povara urâtului…

În mod normal, motto-ul vieții noastre ar trebui sa fie troparul tuturor sfinților pe care-l cântăm la slujbe „Apostolilor, Mucenicilor și Proorocilor, Ierarhilor, Cuvioșilor și Drepților, care bine ați săvârșit lupta și credința ați păzit, îndrăznire având către Mântuitorul, pe Acela, ca un bun, rugați-L pentru noi, să mântuiască, rugămu-vă, sufletele noastre”.

În ziua de azi, cu mare regret și rușine o spun, se îngână altceva…

Arhim. Augustin Zaborosciuc