Părintele Sofian Boghiu: Sărbătoarea care ne cheamă la o schimbare lăuntrică

„Doamne, bine este să fim noi aici”. (Matei 17, 4)

În fiecare an, la 6/19 august, prăznuim una dintre cele mai mari sărbători creștine – Schimbarea la Față a Mântuitorului pe muntele Tabor.

Este cu adevărat mare acest Praznic, pentru că acolo pe Tabor Mântuitorul Însuși Și-a arătat, ca într-o străfulgerare, slava Sa dumnezeiască înaintea Apostolilor Săi. Până acum, Sfinții Apostoli văzuseră și se uimiseră numai de minunile Lui, care erau mari și puternice, semne ale dumnezeirii Sale. Dar în sufletul lor ei îl socoteau pe Mântuitorul tot ca pe un om – un mare Prooroc -, cel mai mare trimis al lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor de până atunci.

Însă, din cele petrecute pe Tabor cu prilejul Schimbării la Față, Sfinții Apostoli se conving pentru totdeauna că marele lor învățător este nu numai un om al lui Dumnezeu, ci și Dumnezeu adevărat. Cele văzute și trăite de ei pe muntele Tabor nu le vor uita niciodată. Ca timp, acest eveniment s-a petrecut în ultimul an al vieții pământești a Mântuitorului, cu câteva luni înainte de răstignirea Sa.

După cum ne istorisesc primii trei Sfinți Evangheliști – „Matei, Marcu și Luca – faptele s-au petrecut așa: Iisus venea înspre nordul Țării Sfinte, Se îndrepta către Ierusalim și le vorbea pe cale despre Patimile, Moartea pe Cruce și Învierea Sa, care îl așteptau în Ierusalim.

Ajungând în dreptul muntelui Tabor, a lăsat la poalele muntelui ceata ucenicilor Săi și a luat cu Sine numai trei dintre dânșii: pe Petru, Iacob și Ioan – ucenicii cei mai de nădejde, care vor fi martori și la rugăciunea Sa din grădina Ghetsimani. Ceilalți Apostoli rămân la poalele muntelui, iar El împreună cu cei trei urcă pe munte, ca să se roage.

Și, pe când se ruga El, Apostolii îngreunați de somn tresar deodată la o priveliște nemaivăzută: chipul Mântuitorului s-a făcut altul; fața Lui strălucea ca soarele, iar hainele Lui se făcuseră albe ca zăpada – cum nu se poate nimic înălbi așa pe pământ. Lucru și mai neobișnuit: în această lumină, doi bărbați stau de vorbă cu Iisus despre Patima și Moartea Sa în Ierusalim. Erau marii Prooroci ai Vechiului Testament, Moise și Ilie.

Ca ieșit din fire, uimit și mulțumit de ceea ce vedea, Petru a zis către Iisus: „Doamne, bine este să fim noi aici; Dacă voiești, voi face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise una și lui Ilie una” (Matei 17, 4) – nedându-și seama de ceea ce spunea. Dar Petru încă nu isprăvise bine de vorbit, când ochii Apostolilor sunt martorii unei noi surprize – un nor de lumină îi învăluie și pe ei, iar din nor aud deodată un glas care zice: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L” (Matei 17, 5). De spaimă, ucenicii au căzut cu fețele la pământ. Dar Iisus s-a apropiat de ei și le-a zis: „Sculați-vă, și nu vă temeți” (Matei 17, 7). Când au ridicat ochii, nu mai era decât Iisus singur. Și El le-a poruncit să nu dezvăluie nimănui nimic din cele ce văzuseră, până după învierea Sa din morți. Așa ne este înfățișat în Sfintele Evanghelii faptul Schimbării la Față a Mântuitorului.

Dar ne putem întreba:

– Ce înțeles are acest eveniment pentru Sfinții Apostoli și pentru noi?

– Ce vrea Mântuitorul să ne spună nouă, celor de astăzi, prin acest eveniment?

De la început trebuie să spunem că Praznicul de astăzi este mai întâi de toate Praznicul luminii.

Lumina e Fața Domnului Iisus – luminând ca lumina soarelui; lumină sunt veșmintele Lui – ca strălucirea orbitoare a zăpezii; lumina e însuși norul care-i învăluie pe toți – o lumină atât de neobișnuită, că-i umple de fiori de spaimă pe Apostoli, încât, de frică, ei cad cu fața la pământ.

Ce fel de lumină este aceasta? Lumină obișnuită, fizică? Sfântul Grigorie Palama și alți Sfinți Părinți ai Bisericii ne spun că această lumină este lumina cea neapropiată în care locuiește Dumnezeu. Este lumina în care Se îmbracă El ca într-un veșmânt. Este lumina dragostei cerești, este lumina slavei dumnezeiești. Această lumină a Schimbării la Față a Mântuitorului îi venea Lui nu dinafară, ci din dumnezeirea Sa. Iisus avea necontenit această lumină în El însuși, dar, din iubire pentru noi, în timpul vieții Sale pământești Mântuitorul își ascunde firea dumnezeiască sub vălul unui trup omenesc obișnuit. El o împiedică înadins să se reverse în afară, pentru că o astfel de lumină neîntreruptă, care făcea să strălucească fața și întreaga Persoană a Mântuitorului, ar fi orbit pe contemporanii Săi și ei nu s-ar fi putut apropia de El.

La Schimbarea la Față însă, Mântuitorul a permis ascunsei Lui slave dumnezeiești să se reverse în toată strălucirea ei asupra Persoanei Sale. Încă o dată trebuie spus că lumina Mântuitorului de pe Tabor nu era o lumină de împrumut, venind din afară ci, dimpotrivă, era o izbucnire ca de fulger din acea nemasurată dumnezeire pe care Mântuitorul o poseda integral și o ținea ascunsă. Acea minunată lumină făcu pe Sfântul Apostol Petru să spună: „Doamne, bine este nouă să fim aici”.

Pentru asemenea motive Schimbarea la Față este considerată de creștinătate ca Praznicul luminii dumnezeiești, revarsată în mod vizibil asupra lumii noastre pământești.

Ne întrebăm iarăși: De ce această manifestare din partea Mântuitorului?

Firește, nu putem ști totul, dar din Sfintele Evanghelii aflăm că Schimbarea la Față, ca timp, nu era departe de Patima, de Crucea și Moartea Mântuitorului pe Golgota. Știind Domnul cele ce aveau să se întample în Ghetsimani și pe Golgota și cunoscând omeneasca slăbiciune, El le oferea acum celor trei Apostoli, și prin ei, celorlalți, dovada clară că El nu era numai om adevărat, ci și Dumnezeu adevărat.

Astfel, prin izbucnirea dumnezeirii Lui ascunse, vrea să le arate că moartea Sa pe Cruce nu avea să fie un final tragic, ci o cale spre înviere, că Patima Lui era de fapt o Patimă de bună voie și liber consimțită, din iubire pentru mântuirea oamenilor.

Strălucirea Feței Mântuitorului era astfel supremul punct de sprijin necesar pentru a depăși marea încercare ce avea să vină asupra Apostolilor. De fapt, de strălucirea acestui chip al Mântuitorului își va aminti Petru după lepădarea de Hristos și va plânge cu amar. De strălucirea acestui chip își va fi adus aminte și Apostolul Ioan în credincioșia și statornicia lui neabătută, când I-a urmat lui Hristos până la picioarele Crucii.

Lumina feței Domnului arătată pe Tabor este o prevestire a chipului de fulger al Mântuitorului, înviat și preamărit – chip care avea să-l cucerească și pe Pavel când se afla pe drumul Damascului, transformându-l total, din cumplit prigonitor, în cel mai renumit Apostol.

În sfârșit, chipul ce a strălucit pe Tabor este o prefigurare a chipului cu care vom învia noi înșine în ziua învierii de obște, de chipul Mântuitorului aveau să se îndrăgostească de-a lungul istoriei toți purtătorii de Dumnezeu, părinți și frați din lume și din mănăstiri.

O ultimă întrebare: Ce dorește Mântuitorul oare să ne spună celor de azi prin Schimbarea Lui la Față?

În Scriptură, intervalul de timp de la Învierea Mântuitorului și până la Venirea din nou a Domnului în slavă, la sfârșitul istoriei, este exact intervalul de timp în care trăim noi, și este prezentat ca o perioadă de transformare, de necontenită înnoire a omului, a vieții și a lumii, prin slujirea dragostei fără margini între oameni și prin energiile Duhului dătător-de-viață.

În toată această perioadă, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel înviat și preamărit, în numele Dumnezeirii întregi lucrează necontenit în oameni și în lume, respectând dumnezeiește toată libertatea făpturilor Sale. Prin forța energiilor Duhului Său, Iisus Hristos cel înviat și de-a pururea viu iradiază necontenit pretutindeni, străbate, purifică și transformă, pe nesimțite parcă, oameni și lucruri, tot ce există, toată creația Lui.

El vrea să fie împreună cu noi, prezent și activ în toate: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20) – ne asigură El și adaugă: „Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).

Pentru El nu sunt porți închise. Hristos poate pătrunde peste tot, deci și în noi. Dar pentru că respectă libertatea fiecăruia, așteaptă ca noi înșine să ne limpezim și să-I facem loc în viața noastră, în familia noastră, în societatea noastră.

Praznicul de astăzi tocmai la aceasta ne cheamă pe fiecare dintre noi: la o schimbare lăuntrică, la limpezire, la iluminare, la conformarea vieții noastre la voia cea sfântă a lui Dumnezeu, Care totdeauna vrea binele și fericirea noastră, a tuturor oamenilor.

Însuși cuvântul dumnezeiesc, care a răsunat astăzi pe Tabor, la aceasta ne cheamă, zicând: „Acesta este Fiul meu Cel iubit… pe Acesta să-L ascultați” (Matei 17, 5). E ca și cum Dumnezeu-Tatăl ne-ar zice: „Schimbați-vă la față din adânc, toți și toate, după exemplul Fiului Meu. Fiți blânzi și smeriți cu inima, ca El. Fiți îngăduitori unii cu alții, nu vă urâți și nu vă disprețuiți unii pe alții, ci trăiți în pace, în bună înțelegere și în dragoste unii cu alții, ca niște frați buni, ca niște adevărați copii ai Mei, vă zic Eu, Tatăl vostru. Iubiți-vă unii pe alții, iubiți-vă cu fapta și cu adevarul, așa cum v-a învățat El, spre binele și fericirea voastră”.

Ascultându-L pe El și Împlinindu-I porunca dragostei, va străluci și peste noi lumina cea pururea fiitoare a Feței Lui. Să nu uităm, frați creștini, că Schimbarea la Față a Mântuitorului începe pe când El se ruga. Și schimbarea noastră lăuntrică trebuie să înceapă tot cu rugăciunea, cu ajutorul harului dumnezeiesc, pentru că singuri, numai cu propriile noastre puteri, nu ne putem schimba.

De aceea, să nu încetăm a ne ruga lui Dumnezeu, Maicii Domnului și tuturor Puterilor cerești, să ne lumineze mintea, inima și viața cu lumina adevărului și a dragostei Dumnezeului nostru, ca să putem birui și schimba tot ce-i rău în noi și în viața noastră de oameni, ca și în noi să strălucească lumina cea mai presus de orice lumină a faptelor bune, spre binele și spre bucuria semenilor noștri și spre slava Dumnezeului nostru. Amin!

Arhim. Sofian (Boghiu)

Predică la Praznicul Schimbării la Față a Domnului