BISERICA ŞI STATUL – Schiță radiogragfică pe marginea unui parcurs

Revenirea la normalitate în raporturile dintre Stat şi Biserică a fost şi este încă, la mai bine de două decenii, un deziderat în calea realizării cărora stau nu numai piedici exterioare, ci şi propriile nesiguranţe.

Este motivul pentru care dezbaterea asupra posibilului model al relaţiilor Bisericii cu statul post-modern, cu aspiraţiile sale la valorile comune europene, nu priveşte doar Biserica majoritară, ci şi pe toţi locuitorii ţării, indiferent de convingerile religioase sau de absenţa lor, într-o ţară unde cel puţin 93% se declară ortodocşi.

Noi suntem nu numai în faza în care Biserica îşi formulează aşteptările faţă de stat, ci şi într- una în care statul trebuie să-şi formuleze propria viziune asupra relaţiei sale cu Biserica. Ori, aici statul este declarativ prietenos, dar practic ambiguu şi uneori extrem de înceţoşat în cerinţele şi criteriile sale de operare.

De-a lungul anilor, Biserica a încercat să ajungă, de nenumărate ori, prin proiectele lansate la o mai bună conlucrare cu autorităţile statului. Ceea ce nu i-a reuşit întotdeuana. Ori, aici criticii au supraevaluat de multe ori influenţa Bisericii şi rolul său de actor politic public tocmai din cauza vizibilităţii acesteia în mai toate sferele vieţii publice. Impactul său asupra politicilor publice nu este însă nici stabil, nici întotdeauna coerent. Sfera sa de influenţă este restrânsă la câmpul său de acţiune directă, cu precădere cel deschis manifestărilor religioase în instituţiile publice.

De aceea, actula redactare a Legii Cultelor şi regimul general de funcţionare a cultelor lasă la discreţia autorităţilor publice probemele ce ţin de activitatea Bisericii. Prin urmare, chiar dacă pe parcusul acestui răstimp relaţiile dintre Biserică şi Stat au intrat într-o fază de normalizare, în multe alte privinţe, parţial amintite, ele se află încă în plină tranziţie.

Prot. mitr. Vadim Cheibaș