Header image

Andrei Pleșu: Credința deschide spre sens

20:51, vineri, 21 august, 2015 | Cuvinte-cheie: , , ,

Vă exprimați adesea, asumându-vă riscuri, opinia sau reacția unui intelectual responsabil cu privire la lumea (societatea) în care trăiește, punând în evidență aspecte esențiale, revelatoare pentru modul ei – bun sau rău – de existență. Ce statut acordați dumneavoastră, în prezent, fundamentului creștin al lumii europene, al culturii și civilizației ei?

Nu se poate vorbi, în mod rațional, despre Europa făcînd abstracție de fundamentele ei creștine. Nu e nici măcar o problemă strict religioasă. E o problemă de istorie și de cultură. Constantin Noica avea dreptate să spună că „fenomenul originar” al Europei este Sinodul de la Niceea din 325 d.H. unde, prin dogma Sfintei Treimi, s-a declanșat mecanismul speculativ al metafizicii europene. Dar chiar ideea de „universitate”, cu toate consecințele ei intelectuale și instituționale e legată de ambianța mînăstirească a Evului Mediu creștin. Scoateți din scenă patristica și scolastica, scoateți din scenă numeroasele veacuri de artă creștină care umplu bisericile și muzeele noastre, scoateți din scenă contribuția arhitecturii creștine la evoluția tehnică și simbolică a artei de a construi din lumea noastră și veți vedea că Europa devine un concept gol, sau, în cel mai bun caz, o simplă determinare geografică. Sunt evidențe de care nici ateii nu pot face abstracție, dacă nu sînt și analfabeți…

Ce relevanță au parabolele lui Iisus, alcătuite acum mai bine de două mii de ani, pentru un om al zilelor noastre care – poate? – vrea să trăiască autonom de orice principiu exterior lui? Cine și cum poate rosti, astăzi, mesajul hristic, „manevrând materia primă a vieții cotidiene” – cum scrieți în cartea dumneavoastră, „Parabolele lui Iisus”?

Omul (cultivat) al zilelor noastre are ce face chiar și cu texte mai vechi decît cele cuprinse în Sfânta Evanghelie. De la Upanishade la Homer, de la Platon la tragicii greci, ne raportăm, fără efort, la performanțe spirituale care nu intră în conflict cu „contemporaneitatea”. Cu atît mai mult avem ce face cu mesajul hristic, gîndit să vorbească omenescului atemporal, mereu același, indiferent de conjuncturile „actualității”. E la fel de nesănătos să trăiești în afara tradiției tale, ca și în afara lumii tale. Suntem, prin definiție, „situați”, plasați (în chip providențial) într-un anumit context, dar, totodată, conectați la o „rădăcină” transcendentă. Nu ne putem dispensa de nici una din aceste două coordonate, fără riscul unei desfigurări, al unei împuținări esențiale. Aș adăuga, totuși, că ne poate fi de mare folos un ajutor hermeneutic din partea teologilor care ne sunt în preajmă. Din acest punct de vedere, pe umerii preoților apasă o uriașă răspundere. Nu trebuie să ne lase singuri cu Cartea, sau să reducă omiletica la cîteva stereotipuri pioase. Omul de azi are mai mare nevoie decît cel tradițional de o asistență duhovnicească vie, lămuritoare, atrăgătoare.

Pentru unii semeni ai noștri, a disprețui Biserica și pe slujitorii ei în general, fără discernământ, pare singura atitudine în ton cu „modernitatea” (de fapt cu postmodernitatea). Să fie oare „modernitatea” incompatibilă cu Biserica și bunele rânduieli validate de ea din timpuri străvechi?

Problema „modernității” este că s-a transformat foarte repede într-un soi de religie. În consecință, ea nu „suportă” alte religii și se complace într-o juvenilă idolatrie a „noutății”. A trăi, cu suficiență, în euforia „ultimei ore” e a trăi în doar două dimensiuni, a avea cultul suprafeței. Or, dacă avem o anumită consistență existențială, este pentru că suntem „stratificați”, purtători de adîncime, de trecut, de temporalitate. Din acest punct de vedere, a disprețui Biserica e un fel de a renunța la nevăzutul din tine, la subterana ta istorică și genetică. E totuna cu a disprețui istoria lumii, portretele strămoșilor, valorile fondatoare ale civilizației din care faci parte. Probabil că această atitudine ține, oarecum, și de temperament… Eu unul, de pildă, mă simt mult mai bine cînd sunt înconjurat de lucruri vechi, decît de lucruri noi. Îmi plac cărțile vechi, prietenii vechi, vinurile vechi… Și sunt într-o bună companie. Amintiți-vă de vorba lui Caragiale: „Sunt vechi, domnule!”

Deși cunoașterea devine tot mai amplă și, odată cu ea, conștiința complexității realității, totuși suficiența și mândria sunt adesea greu de ocolit. Dacă intelegența și educația nu reușesc să le evite, prin ce se pot acestea depăși?

Extinderea tot mai accelerată a cunoașterii și conștiința crescîndă a inepuizabilului cosmic nu pot avea, pentru un om normal, decît exact efectul invers „suficienței” și „mîndriei”. Dimpotrivă. Cu cît știi mai mult, „încă neștiutul” se amplifică. Cu alte cuvinte, cunoașterea adevărată smerește. O bună educație poate corija, desigur, eventuale fudulii epistemologice. Dar dacă e vorba de pură nesimțire, sau de prostie, nu cred că sunt prea multe de sperat… Repet mereu, cu mare plăcere, o butadă a lui Einstein: „Două lucruri sunt infinite în această lume: universul și prostia omenească. Dar de univers nu sunt sigur.”

L-ați cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc. Care este rostul unei astfel de personalități duhovnicești pentru o comunitate? Ce înseamnă pentru dumneavoastră un duhovnic?

Am avut o foarte bună întîlnire cu Părintele Arsenie Papacioc. Sunt multe de povestit, dar, în rezumat, două sunt calitățile care m-au impresionat în dialogul cu acest mare duhovnic: firescul și umorul. Discursul Părintelui era sobru fără solemnitate și iradia o bună-dispoziție (adică o „bună-așezare”) lăuntrică liniștitoare. Cred că e foarte important să ai norocul unor asemenea întîlniri. Nu atît pentru că ea îți „livrează” răspunsuri, cît pentru că îți organizează întrebările. La sfîrșit, nu ești „instalat” în certitudini de lemn, ci ești „lansat” pe cale. Rolul duhovnicului e important, din punctul meu de vedere, tocmai în măsura în care nu se mulțumește să fie un „rol”. Duhovnicul nu e – cel puțin așa cred – un judecător și o dădacă, chiar dacă, între „instrumentele” sale, putem întîlni și dojana și propunerea unui canon. Dar harul său constă mai curînd în capacitatea de a se așeza, mai întîi, pe aceeași treaptă cu tine: nu-ți vorbește „edificat”, ci com-pătimitor. Cu riscul de a folosi o analogie prea îndrăzneață, aș spune că fiecare spovedanie e, pentru, duhovnic, o jertfă după modelul lui Iisus: el „se răstignește” pe crucea greșelilor noastre, le asumă, și încearcă să le răscumpere…

Vă rugăm să ne împărtășiți câteva sfaturi pe care le-ați primit ori concluzii desprinse din evenimente care v-au fost de mare folos în viață?

Sincer vorbind, nu caut cu lumînarea „sfaturi” și nu-mi plac sfătuitorii de profesie. Fertile cu adevărat mi se par mai curînd „concluziile” la care ajungi de unul singur, la capătul unor încercări. Vă pot spune trei asemenea concluzii: I. Nu e înțelept să iei un necaz drept un deznodămînt, drept un blocaj fatal, ci drept un prilej. Necazul trebuie înțeles ca „început”, ca provocare, nu ca „sfîrșit” ireversibil. II. Ești ceea ce ți se întîmplă. Nu te grăbi să dai vina pe alții. Ești cauza reală a tuturor „pățaniilor” tale, bune sau rele. III. Nu te considera niciodată o victimă „neînțeleasă”. Cel mai adesea e manifestarea unui vinovat complex de superioritate (ca să înțeleg asta, m-a ajutat o replică a domnului Alexandru (Codin) Mironescu). Ar mai fi de adăugat că multe „sfaturi” utile mi-au parvenit pe neașteptate de la oameni fără pretenții, în condiții nu neapărat „sapiențiale”…

Există vreo diferență fundamentală între modul cum priveați viața și lumea în anii tinereții și modul în care o priviți acum, în deplină maturitate?

Evident. Tot așa de mare ca aceea dintre modul cum arătam atunci și modul cum arăt acum. Domnul Noica obișnuia să ne spună că, de la o vîrstă, ești responsabil de înfățișarea ta. Trebuie să se vadă că ai trăit ceva în intervalul dintre tinerețe și maturitate, că ai fost marcat de întîlniri modelatoare, de evenimente semnificative, de încercări, bucurii, căutări și crize. Cine n-are, spre sfîrșitul vieții, nici un cearcăn e suspect. Așa stînd lucrurile, expresia: „Ce bine arăți! Nu te-ai schimbat de loc!” – nu e tocmai un compliment…

Întâlniți tineri care caută „Absolutul” sau cu sete de Absolut? Ce drumuri îi deschide credința unui tânăr, după opinia dumneavostră? Ce câștigă un tânăr care se racordează la Tradiție (spirituală și culturală)?

Am cunoscut foarte multe tipuri de tineri și nu-mi place să recurg prea repede la generalizări. De regulă, orice tînăr caută, cu mijloacele firii sale, ale educației sale, ale anturajului și ale epocii sale, o formă sau alta de „absolut”. Omul este un „animal religios”, iar dacă nu crede în Dumnezeu, își făurește absoluturi „relative” (ceea ce sună paradoxal). Pentru unii „absolutul” poate fi cariera, succesul, averea, o iubire ca-n filme, originalitatea, aventura etc. În ce mă privește, îi prefer pe cei care nu se grăbesc să identifice un „absolut” tangibil. Cei care caută, mai curînd, un sens de viață, un model născător de emulație, un reper orientativ. De obicei, aceștia sunt cei care ajung la credință. Credința deschide spre sens, spre rostul propriu, spre integrare – în același timp curajoasă și cuminte – în totalitatea lumii. Credința e primul pas spre statutul de om întreg, cu specificarea că asta nu înseamnă om „încheiat”, „terminat”, „rezolvat”. A fi om întreg e a fi mereu pe cale, orientat spre țintă, dar nu ca un mecanism teleghidat, ci ca o ființă vie. Cum spunea Părintele Scrima, cea mai mare primejdie a vieții duhovnicești e „sedentarismul”, instalarea prematură și somnolentă într-o convingere nedigerată. Adică să te crezi ajuns la capătul drumului, prin renunțare la drum.

Ce cărți recomandați unui adolescent de astăzi, impregnat de „zeitgeist”-ul lumii lui internautice (cu bunele și relele lui)?

Nu obișnuiesc să recomand cărți decît unor oameni pe care îi cunosc bine și cu care stau față către față. Diversitatea tipurilor umane nu îngăduie liste de lectură standard, deși, cu titlu de „cultură generală” anumite titluri sunt obligatorii și universale. Dar e foarte riscant să propui cuiva anumite cărți, fără să ai intuiția personalității lui, a treptei spirituale pe care se află, a intereselor lui cognitive, a sensibilității și a acumulărilor lui prealabile. La limită, poți sminti pe cel căruia îi faci recomandări, dacă îl pui pe o pistă inadecvată.

Cum poate să aștepte omul „modern” „învierea morților și viața veacului ce va să fie”?
Întrebarea mă intimidează. Nu sînt în stare să mă erijez în „ghid” competent pe drumul spre mîntuire. Mă pot gîndi, poate, la două premise: I. Să înțelegi (nu doar cu mintea, dar nici fără ea) că lumea în care te miști nu e toată lumea, că viața pe care o trăiești acum nu e toată viața, că ești trecător, dar spre altceva decît spre neant. II. Să nu aștepți ziua de apoi cum se așteaptă trenul pe un peron. Adică moțăind flasc, ignorînd orice alte îndatoriri, trăind „pe jumătate”, ca să fii pregătit pentru „deplinătatea” de după…

Deplinătatea finală începe aici și acum. Restul e Providență.

Interviu publicat în revista Cuvinte către tineri, anul 2015 ,editată de mănăstirea Putna
plesu
Contact Form Powered By : XYZScripts.com