Motanul (Nesfinţii Sfinţi)

Ce să mai zic, la noi oamenilor le place să îi judece şi să îi critice pe preoţi. De aceea, pentru mine a fost ceva cu totul neaşteptat când odată, pe vremea când slujeam încă la Mănăstirea Donsk, a venit la mine un enoriaş de-al nostru cu numele Nicolae şi mi-a spus:

– Acum am înţeles: cei mai buni, mai mari, mai răbdători şi mai minunaţi oameni din lume sunt sunt preoţii!

Eu m-am mirat şi l-am întrebat ce anume i-a insuflat asemenea gânduri.

Şi Nicolae a răspuns:

– Eu am un motan. Foarte bun, inteligent, frumos. Dar are o ciudăţenie: când eu şi soţia mea plecăm la serviciu, el se furişează în patul nostru şi, iertaţi-mă, îşi face nevoile acolo. Am încercat prin toate mijloacele să-l dezvăţăm: l-am rugat stăruitor, l-am pedepsit, dar în zădar. În cele din urmă, am construit o adevărată baricadă în jurul patului. Dar când m-am întors acasă am văzut baricada împrăştiată în toate păţile, iar motanul se furişase din nou în pat şi îşi făcuse acolo nevoile. M-am înfuriat atât de tare, încât l-am prins şi pur şi simplu l-am bătut! Motanul s-a supărat atât de tare, încât s-a băgat sub scaun, s-a aşezat acolo şi a început să plângă. De-adevăratelea! Pentru prima dată am văzut aşa ceva, îi curgeau lacrimi din ochi. În timp ce motanul plângea, a venit soţia mea şi s-a repezit la mine:

„Nu-ţi este ruşine? Mai eşti şi ortodox! Nici macar nu discut cu tine, dacă nu te pocăieşti la preot pentru fapta ta sălbatică, josnică, necreştinească”.

Nu mi-a rămas altceva de făcut şi mă mustra şi conştiinţa, aşa că în dimineaţa următoare am mers la mănăstire să mă spovedesc. Şi m-a spovedit egumenul Gleb. Am stat la rând şi i-am povestit tot.

Părintele Gleb, un egumen foarte bun, de vârsta a doua, venit de la Lavra Sfintei Treimi, slujea temporar atunci la Mănăstirea Donsk. De obicei, el stătea la spovedanie sprijinit de analog şi, proptindu-şi barba în pumn, asculta păcatele enoriaşilor. Nicolae i-a destăinuit amănunţit şi sincer trista lui întâmplare. Şi s-a străduit să nu ascundă nimic, aşa că a vorbit mult timp. Iar când a sfârşit, părintele Gleb a tăcut puţin, a oftat şi apoi a spus:

– Mda…Desigur, n-a ieşit bine! Dar ce nu am înţeles eu: acest copt* învaţă la universitate? Ce, ei nu au acolo cămin?

– Care copt? a întrebat Nicolae.

– Păi, cel care stă la voi, despre care mi-ai povestit acum.

– Şi atunci am înţeles – şi-a încheiat Nicolae istoria – că părintele Gleb, care era surd de-o ureche, ascultase smerit timp de zece minute aiureala mea despre motanul care, nu ştiu de ce, stă la noi în apartament şi îşi face nevoile în patul nostru, pe care l-am snopit în bătaie şi care s-a furişat sub scaun, s-a aşezat acolo şi a început să plângă…Şi atunci am înţeles că cei mai mununaţi şi de nepătruns, cei mai răbdători şi mai mari oameni din lume sunt preoţii noştri.

–

* Copt – reprezentatnt al vechii civilizaţii egiptene; în limba rusă „motan” se traduce prin „kot”, iar egumenul Gleb înţelese „copt”.