Așchii de cer

1. Armenii au în calendarele lor 1 milion 200 de mii de sfinţi. Ei i-au sanctificat recent pe toţi armenii care au fost omorâţi în timpul genocidului din anul 1913. Armenia e o ţară de sfinţi. Populaţia ei e un pic mai mult de două milioane. Românii din republica Moldova şi Ro­mânia numără împreună vreo 26 de mili­oane. Dar noi abia dacă avem 30 de sfinţi ai neamului nostru. Propun să luăm exemplul armenilor: să rugăm mitropoliţii celor două Mitropolii, pe Î.P.S. Vladimir şi Î.P.S. Petru, să sanc­tifice toate mamele noastre, care au plecat la Domnul. Calendarele noastre vor avea atunci ceva mai puţini sfinţi – în jur de un milion – decât cele ale armenilor, dar se va face astfel o dreptate. Fiecare dintre ele, mucenicele, merită o zi în calendar, în care să îngenunchem şi să ne rugăm pentru sufletele lor.

2. În copilărie, bunica se ruga şi gre­ceşte. Era o rugăciune deprinsă de la bunica ei din alt secol. Ştii greceşte? o ispiteam noi. Şi-atunci de ce te rogi în greceşte? Dumnezeu ştie greceşte, ne spunea ea. Dar bunica se ruga şi româneşte, şi slavoneşte, şi ruseşte, ultimele două limbi – învăţate pe vremea ţarului. Câte limbi cunoaşte Dumnezeu? în­trebam noi.

Şi bunica ne spunea cunoscătoare: Dumnezeu ştie toate limbile. Şi ţigăneşte? Şi. O, o, o!, ne miram noi că Cel de Sus învăţase şi o limbă atât de grea. Dar ruseşte? Şi ruseşte.

Şi aici ne miram şi mai tare, pentru că auzeam de la flăcăii satului întorşi din ar­mată, care atunci când vorbeau ruseşte fo­loseau doar înjurături şi nu ni-L închipuiam pe Cel de Sus înjurând de Dumnezeu şi de toţi sfinţii. Ne mai ziceam în sinea noastră: tare multe păcate o mai fi având bunicuţa dacă se roagă în toate limbile Tatălui Ceresc să o ierte. Ca mai târziu să aflăm de la ea că cine cunoaşte mai multe limbi şi se roagă în ele, Dumnezeu îi iartă păcatele mai uşor. Şi acum cred acest lucru.

3. Dumnezeu vorbeşte toate limbile. Dar el le vorbeşte corect. Nu mi-L imaginez vorbind limba română stâlcit, ca să-l înţeleagă şi moldovenii. La Judecata de Apoi se spune că fiecare va fi chemat după numele lui. Nu cred că Cel de Sus îşi va strâmba gura ca să rostească numele unui Amihălă chioaie, spre exemplu, sau Sărătilă, ca să-l strige pe cutare sau cuta­re aşa cum le-au schimo­nosit numele conţopiştii sovietici: Amigalacoai Ghehorghii…Sau: Sorotilo Stepan…Şi când aceştia, umili, vor spune: Prezent! -, El să le ierte primul păcat: acela de a fi purtat povara unui nume greşit sau schimonosit, ca şi cum mama şi tata, buni­cii şi străbunicii toţi nu i-ar mai fi fost rude.

4. Pentru un ţăran patria este ţărâna pe care o poartă sub unghii.

5. Indiferenţa este un alt nume al răului. Există oameni care fac închisoare pentru că s-au implicat: de multe ori, în bătălia pentru bine sau în lupta contra răului. Dar când legea va condamna oameni la închisoare pentru indiferenţă? Pentru că sub ochii lor s-a dezlăn­ţuit răul şi ei n-au făcut nici cel mai mic gest ca să-l oprească?

6. Recent, la o conferinţă de presă preşe­dintele Keniei a fost întrebat: -Spuneţi-ne, vă rog: mai aveţi canibali? Nu, a răspuns şeful statului. I-am mâncat pe toţi. Un demnitar de la noi a fost întrebat nu prea de­mult: – Mai aveţi cititori în republică? Nu, a răspuns acela. Pentru că le-am închis toate bibliotecile. Unii şefi sunt supăraţi pe biblioteci, din motiv că oamenii ştiu să citească. Închizându-le, ei cred că în curând populaţia va uita să citească. Şi nu vor mai afla de tărăşeniile lor de care vorbeşte azi presa.

7. În Delta Dunării, îmi povesteşte un local­nic, inundaţiile sporesc viteza de curgere a râului, rupând bucăţi de pământ cu tot cu rădăcini, uneori – cu case, formând un fel de insule plutitoare, numite plaur, care sunt purtate de ape până în mare. Într-o primăvară a văzut pe un plaur de acesta un lup purtat de vârtejuri lângă un miel care de frică se li­pise de trupul lupului: spaima îi solidarizase, călău şi jertfă, primul nu mai era preocupat de foamea lui sălbatecă, ci – de cum să se salveze. Mielului dihania i se părea mai puţin primejdioasă decât furia apelor, care în curgerea lor scoteau urlete de fiară cosmică, cu valuri neîmblânzite care izbeau în plaur să-i răstoarne pe ambii în întunecimea fluviului. De multe ori, mă gândeam, şi oamenii nimeresc în situaţii asemănătoare, doar că, spre deosebire de fiare şi animale, ei nu uită să se sfâşie chiar şi în asemenea împrejurări.

8. Discută doi ţărani care sunt atât de ne­căjiţi, încât au ajuns să creadă că au fost părăsiţi de Cel de Sus. Am auzit că a murit Dumnezeu. Taci, nu mai spune! Şi pe cine au să pună-n loc?, întreabă celălalt. Eu cred că tot pe unul de-al lor! Totul pentru omul nostru devine comparabil cu prăbuşirile săptămânale de Guvern, care aduce un nou prim-ministru ce seamănă ca două picături de apă cu cel vechi ca şi cum ar fi tot acelaşi, doar – cu alt nume.

9. Poetul american Paul Zimmer credea că cel mai important lucru nu este de unde vii, dat fiind şi faptul că acel loc nu-l poţi schimba, ci încotro mergi.

10. Se spune că atunci când dăruieşti celora care au nevoie de darul, de generozitatea, de bunătatea ta, este ca şi cum îl împrumuţi pe Cel de Sus. Iar Dumnezeu nu rămâne niciodată dator. El îţi va întoarce, ca o recompensă, din altă parte. Darul pe care nu uită, generos, să ţi-l ofere face parte din armonia existenţei, cea care garantează me­reu echilibrul acestei lumi.

Nicolae Dabija

Sursa: Literatura şi Arta