Atenţie la duhul întristării, căci acesta dă naştere la toate relele!

Pacea sufletului este o stare pe care multă lume o caută, pe care multă lume o are (vezi şi expresia frecventă: „lasă-mă în pace”), dar care totuşi se lasă greu descoperită. Pacea reală şi profundă a sufletului ţine, de fapt, de cele mai înalte culmi ale realizării spirituale şi este precedată întotdeauna de apariţia virtuţilor nobile cum ar fi: smerenia, dragostea, credinţa, bunătatea ş.a.

Pacea sufletului există în noi aşa cum oglinda lacului se află în el însuşi şi apare atunci cînd apa se linişteşte pe deplin. Agitaţia minţii provine în principal din dorinţă şi frică. Omul se aseamănă cu un motor cu două pistoane: unul este frica, iar celălalt este dorinţa. Atunci cînd şi fricile şi dorinţele sînt aduse în lumina înţelegerii, mintea se linişteşte şi peste noi coboară (sau urcă din adîncuri) pacea sufletului. Pentru că pacea sufletească este conexă cu cele mai înalte forme de conştiinţă, înseamnă că ea este strîns legată şi de o stare lăuntrică de bucurie, pentru că oriunde este conştiinţă este şi beatitudine, cele două fiind de nedespărţit. Astfel, căutînd să ne menţinem permanent într-o stare de bucurie nu facem altceva decît să atragem în noi pacea lui Dumnezeu. Despre duhul bucuriei ca binecuvîntare şi duhul tristeţii ca obstacol putem lua învăţătură din cuvintele Sfîntului Serafim de Sarov.

Mai presus de orice, sfîntul sfătuia cu seriozitate faptul că „pacea sufletului” trebuie păstrată cu orice preţ, el însuşi acordînd o mare importanţă acestui lucru: „Cu orice preţ”, spunea el, „noi trebuie să urmărim a păstra pacea sufletului şi să nu ne tulburăm de jignirile venite de la alţii. Nimic nu este mai preţios decît pacea întru Domnul nostru Iisus Hristos. Sfinţii părinţi aveau mereu un duh de pace şi fiind binecuvîntaţi cu harul lui Dumnezeu trăiau mult”.

„Dobîndeşte pacea”, spunea el, „şi mii de oameni din jurul tău se vor mîntui. Atunci cînd un om se află într-o stare de pace a minţii, el poate de la sine să le ofere celorlalţi lumina necesară luminării raţiunii. Această pace, ca pe o comoară nepreţuită, domnul nostru Iisus Hristos a lăsat-o drept moştenire ucenicilor săi înainte de răstignire”. Apostolul Pavel, mai spunea despre pacea sufletului următoarele cuvinte: „şi pacea lui Dumnezeu, care covîrşeşte orice minte, să vă păzească inimile şi cugetele voastre întru Iisus Hristos”. Din acest motiv, mai presus de orice, Serafim de Sarov sfătuia: „introdu mintea înlăuntrul inimii şi dă-i de lucru acolo cu rugăciunea, atunci pacea lui Dumnezeu o umbreşte şi ea se află într-o stare de pace”. Apoi trebuie să ne obişnuim „să tratăm jignirile venite de la alţii cu calm, ca şi cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practică ne poate aduce pacea inimii şi o poate face lăcaş a lui Dumnezeu însuşi!”

Dacă nu se poate să nu te tulburi la insultele celorlalţi, atunci, cel puţin, este necesar să-ţi înfrînezi limba după cum spune psalmistul „tulburatu-m-am şi n-am grăit.” Pentru a ne păstra pacea sufletului, este nevoie să evităm cu orice preţ a-i critica pe alţii”… „iar pentru a te elibera de critică este necesar să iei aminte la tine însuţi şi să întrebi „eu unde mă aflu?” (în sensul: eu sînt un om care aspiră la desăvîrşire sau ce sînt?).

În mod deosebit, pentru a păstra pacea sufletească „trebuie evitată acedia (întristarea)” şi să ne străduim a avea un duh vesel şi nu unul trist. Aşa cum spune Isus Sirah: „tristeţea i-a ucis pe mulţi şi nu afli nici un cîştig într-însa”. Este bine să ne oprim o clipă şi să acordăm o atenţie deosebită acestui „duh de veselie” în viaţa sfîntului Serafim de Sarov. Era calitatea lui specifică, mai ales în partea a doua a vieţii sale. Există temeiuri să ne gîndim că diavolul întristării l-a atacat şi pe Serafim l-a începutul vieţii sale monahale. „Este greu”, spunea el, „să eviţi această boală în cazul cuiva care tocmai a intrat în viaţa monahală (sau în cazul celui care a intrat pe o cale spirituală), căci acesta este cel dintîi demon care îl atacă pe ucenic. Prin urmare, mai presus de orice, trebuie să ne ferim de el. Se petrece ca o persoană aflată în această stare de spirit să gîndească despre sine că ar fi mai bine ca el să fie distrus sau să nu aibă nici un sentiment ori conştiinţă, decît să rămînă mai multă vreme în această stare de tulburare a minţii de nesuportat. Trebuie să urmăreşti să ieşi din ea cît mai repede cu putinţă. Atenţie la duhul întristării, căci acesta dă naştere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitaţie, furie, învinuire, nemulţumirea de propria soartă, gînduri de desfrînare, schimbare permanentă a locului. Locul de şedere a unui om aflat într-o astfel de stare devine insuportabil. Atunci „demonul plictiselii” îi sugerează monahului gîndul de a-şi părăsi chilia pentru a merge să stea de vorbă cu cineva, iar monahul devine ca un nor uscat purtat de vînt, dar uneori, dimpotrivă, duhul cel rău al întristării pune stăpînire pe suflet şi îl lipseşte de umilinţă şi bunătate faţă de fraţi şi dă naştere la repulsie faţă de orice fel de conversaţie. Atunci sufletul evită oamenii crezînd că aceştia se află la originea tulburării sale şi nu înţelege că pricina bolii sale se află într-însul. Sufletul plin de întristare şi parcă scos din minţi este incapabil să accepte în pace sfaturile bune sau să răspundă cu umilinţă la întrebările ce i se pun”.

Primul „medicament” cu ajutorul căruia omul îşi află în curînd mîngîiere sufletească este smerenia inimii”. Aşa cum ne învaţă sfîntul Isaac Sirul, o altă cale de scăpare se află în muncă şi în nevoinţă: „această boală e tratată cu rugăciune, abţinere de la grăire în deşert (adică abţinerea de la pălăvrăgeală şi bîrfă), lucrul de mînă după puterile fiecăruia (adică activitate fizică), citirea cuvîntului lui Dumnezeu şi răbdare; căci el se naşte din laşitate, trîndăvie şi grăire în deşert”.

Ambele căi ne conduc mai presus de orice la împlinirea simplă, fără cîrteală a ascultării. Ascultarea este abandonarea totală faţă de superior. Ucenicul nu mai poate să facă nimic din proprie iniţiativă, ci doar să asculte de superiorul său pe care îl consultă ori de cîte ori trebuie să ia o decizie. Astfel, nemaifiind nevoit să suporte responsabilitatea propriilor sale decizii, omul scapă de angoasa provenită din griji, iar sufletul îi devine apt pentru a intra în rezonanţă cu starea de veselie.

„Mai presus de orice”, spunea sfîntul, „trebuie să luptăm împotriva duhului acediei” cu ajutorul împlinirii stricte fără răgaz, a tuturor îndatoririlor cu care este însărcinat fratele începător. „Atunci cînd ocupaţiile tale, intră într-o ordine reală, atunci plictiseala nu-şi mai află loc în inima ta. Oamenii plictisiţi sînt cei a căror viaţă nu este ordonată şi astfel, ascultarea este cel mai bun medicament împotriva acestei boli periculoase”. Şi toate acestea luate împreună conduc la cea din urmă vindecare a bolilor spirituale şi ne aduc la nepătimire. „Oricine a învins patimile a învins şi deprimarea”. Iar dacă sfîntul însuşi a fost întotdeauna plin de pace şi de bucurie, acesta este un semn adevărat că el ajunsese treptat la nepătimire şi la „dispreţul faţă de lume” cu toate poftele ei, adică a ajuns să-şi supună dorinţele şi fricile. Şi putînd să învingă ispita în sine însuşi, sfîntul putea din experienţă să-i ajute şi pe ceilalţi răspîndind în jurul său duhul bucuriei Dumnezeieşti.

Părerea sfîntului în legătură cu întristarea şi cu bucuria în general este următoarea: „veselia nu este un păcat, ea alungă plictiseala, căci din plictiseală vine întristarea şi nimic nu e mai rea decît aceasta. Ea aduce cu sine multe rele. Cînd am intrat în mănăstire am cîntat în cor şi eram foarte vesel. Uneori cînd ajungeam la cor fraţii erau deja obosiţi, fiind atacaţi de plictiseală şi chiar întristare şi cîntau fără tragere de inimă, în timp ce alţii nu mai cîntau deloc. Toţi ne adunam la un loc, iar eu îi înveseleam; nu se mai simţeau obosiţi şi plictisiţi! A spune sau a face răul este păcat şi, desigur, aşa ceva nu trebuie să se întîmple în lăcaşul lui Dumnezeu. Dar a spune un cuvînt bun, prietenos, sau plin de veselie, aşa încît toată lumea să se simtă în bună dispoziţie în prezenţa lui Dumnezeu şi nu într-o stare de întristare nu este deloc un păcat”. Acest duh al păcii şi al bucuriei întru Hristos luă o amploare din ce în ce mai mare înlăuntrul sfîntului, ajungînd mai tîrziu la o permanentă bucurie pascală. Din această pricină el se adresa adesea interlocutorilor săi cu cuvintele „bucuria mea”.

Noi chiar dacă nu sîntem călugări sîntem supuşi de asemenea tuturor încercărilor la care sînt supuşi şi călugării. Întristarea, plictiseala, agitaţia, poftele, fricile adeseori îşi fac loc în viaţa noastră. Împotriva lor putem apela fie la o viaţă plină de smerenie, de umilinţă, de respect faţă de cel la care apelăm pentru îndrumare, fie la o practică spirituală care să ne ordoneze viaţa, care să implice activităţi fizice sau alte acţiuni concrete care să fie realizate cu consacrare sau, altfel spus, cu credinţă în Dumnezeu. Dar, de asemenea, se dovedeşte foarte utilă pentru obţinerea păcii sufleteşti şi menţinerea într-o stare de bucurie, de bună-dispoziţie de veselie continuă. Bucuria ne aduce seninătate, calm şi multă putere, pe cînd deprimarea sau întristarea ne întunecă, ne agită şi, mai ales, ne vlăguieşte. Un om trist merge cu umerii aplecaţi de parcă ar căra greutăţi imense pe umeri şi nu degeaba se spune că atunci cînd eşti trist ai sufletul împovărat. Un om vesel merge cu spatele drept, privind înainte, emanînd o lumină misterioasă şi atrăgătoare. Să ne menţinem aşadar într-o dispoziţie veselă mai tot timpul şi asta o putem face renunţînd la griji fie prin abandonarea completă faţă de Dumnezeu.

La început această stare de veselie sau bucurie sufletească este strîns legată de resursele vitale de care dispunem, de relaţiile pe care le avem, de încrederea în sine, de capacitatea de a munci, de a privi tot timpul înainte şi de simţul umorului. Dincolo de simţul umorului, care nu ne poate conduce totuşi prea departe, este veselia care provine din starea de îndrăgostire. Bucuria unui suflet îndrăgostit este de o nuanţă diferită faţă de bucuria care provine din satisfacerea unor plăceri. Este o bucurie mult mai vastă, mai profundă şi mult mai elevată. Caracteristica esenţială a acestui tip de bucurie constă însă în transindividualitatea sa. Un suflet îndrăgostit se bucură în primul rînd de bucuria celorlalţi şi nu de faptul că şi-a împlinit nu ştiu ce plăceri. Eşti bucuros de bucuria celuilalt indiferent de ceea ce i-a adus celuilalt bucurie. Bucuria plăcerilor chiar dacă ne armonizează şi ne aduce multă vitalitate ne centrează totuşi în ego pe cînd bucuria iubirii ne scoate în afara individualităţii, în afara intereselor personale. Aceasta este bucuria care provine din inimă. Ca să nu fim păcăliţi de ego este foarte important să verificăm dacă ne putem bucura de bucuria celuilalt în condiţiile în care noi nu avem nici o contribuţie la starea lui de bucurie. Altfel putem ajunge să ne dezvoltăm mîndria, spunînd „ce grozav sînt pentru că i-am adus acestei fiinţe atîta bucurie”. Deci, mîndria poate să genereze o bucurie legată de bucuria unei alte persoane, dar aceasta nu are încă nimic de a face cu bucuria care izvorăşte din dragostea faţă de aproapele. Acum nu trebuie să ajungem să credem că n-ar mai trebuie să aducem bucurie celorlalţi pentru că astfel riscăm să dinamizăm mîndria. Am precizat aceste lucruri doar pentru a atrage atenţia faţă de multitudinea de nuanţe şi faţete ale egoului şi pentru a fi astfel protejaţi de acţiunile sale.

În sfîrşit, bucuria care provine din trăirile noastre spirituale, din cunoaşterea de sine este însăşi beatitudinea care este totuna cu pacea sufletească, cu împlinirea, cu realizarea supremă. Această bucurie aduce cu sine pacea sufletului, acea pace care nu ne va mai părăsi niciodată şi care va fi din acel moment fundamentul tuturor trăirilor şi faptelor noastre. Bucuria de a trăi plăcerile simţurilor devine foarte palidă în comparaţie cu starea de beatitudine, însă aceste bucurii nu sînt neapărat abandonate. Cel care a ajuns să cunoască pacea sufletului îşi păstrează în continuare simţul umorului precum şi celelalte simţuri pe care le utilizează cu înţelepciune pentru a iniţia rezonanţe sublime atît în fiinţa lui cît şi în a celorlalţi. Bucuria de a mînca ceva gustos și sănătos, de a privi ceva foarte frumos,  bucuria de a vorbi sau de a asculta, toate sînt la dispoziţia sufletului plin de pace, atunci cînd el alege să se exteriorizeze, să se implice în jocul sublim al manifestării.

Sursa: http://www.artadeatrai.ro/