Athosul este singura republică monahală ortodoxă din lume

Athosul este singura republică monahală ortodoxă din lume (1830 de călugări, în 2011), dar şi peninsula nord-estică a Chalkidiki-ului, care însumează o suprafaţă muntoasă de385 km² – lungimea sa fiind în jur de 60 de km, iar lăţimea de 8 până la 12 km – ce culminează cu vârful Athon, la 2033 metri.

Akte – Athos

În antichitate a purtat numele de Akte, denumirea de „Athos” provenind, probabil, din mitologia elină: un străvechi gigant din Thracia cu acest nume, în lupta sa cu zeii olimpici, ar fi aruncat o stâncă uriaşă împotriva lui Poseidon. Stânca aruncată s’ar fi prăbuşit în mare şi astfel a luat naştere acest munte stâncos, pe nume Athos. Homer, cu opt veacuri înainte de întruparea Mântuitorului, pomeneşte Athosul în celebra sa Iliadă, iar mai apoi anticul poet tragic Eschil, prin corul ce deschide tragedia Agamemnon, localizează peninsula ca loc al naufragiului flotei persane plecată să cucerească Ellada. În anul 480 î.Hr., regele persan Xerxes I (biblicul Ahashverosh 519-465), în al doilea război medic, a tăiat peninsula Actium (Akte) printr’un canal de doi kilometri şi jumătate (ale cărui urme mai sunt vizibile şi astăzi la Nea Rhoda).

Se pare că grecii antici aveau cel puţin cinci cetăţi în această străveche peninsulă – Akroathon, Olophiskus, Dion, Zissus şi Kleone – şi se închinau zeului Apollo, care avea o gigantică statuie pe muntele Athonului (legendele spun că, în zilele însorite, aceasta era vizibilă chiar din Byzantium). Tradiţia spune că această statuie (şi nu numai ea) s’a sfărâmat în clipa în care Maica Domnului a păşit pe această peninsulă – obligată fiind de o furtună să acosteze în acest loc, în drumul ei către Cipru (unde călătorea împreună cu apostolul şi evanghelistul Ioan, ca să ia parte la instalarea lui Lazăr –„cel înviat a patra zi din mormânt” – ca episcop al insulei). Fecioarei i’a plăcut atât de mult acest pământ încât l’a cerut în dar Fiului ei şi Mântuitorului nostru Hristos şi astfel a luat naştere „Grădina Maicii Domnului”.

Agion Oros

Denumirea de ,,Sfântul Munte” apare întâia’şi dată la anul 1048, într’un hrisov adresat basileului Konstantin Monomachos, când era deja un tărâm rezervat exclusiv monahilor şi eremiţilor. Cu toate că unele mănăstiri athonite vorbesc despre o prezenţă monahală încă din timpul lui Constantin cel Mare (+339), sau chiar din vremea păgânului Caracalla (consideraţi ctitorii Konstamonitului şi Karakallului) nu există dovezi istorice în acest sens până în veacul al IX-lea, când – după cum scrie istoricul Genesios – la sinodul constantinopolitan, convocat în anul 843 de către împărăteasa Theodora (cu prilejul sărbătoririi reintroducerii sfintelor icoane în biserici), au participat şi câţiva monahi aghioriţi.

Istoria monahismului în Sfântul Munte începe în secolul VIII cu sfinţii Petru Athonitul (+734) şi Evtimios din Opso, dar şi cu porunca dată de basileul Vasilios I „Macedoneanul” – la anul 883 – ca monahii stabiliţi aici să nu fie tulburaţi de cineva; pustnicii athoniţi fiind recunoscuţi mai apoi şi de Leon al VI-lea (886-912) printr’un chrisobull. Se pare totuşi că basileul Konstantinos IV Pogonatos (668-685) ar fi fost cel care a încredinţat Athosul monahilor, după jumătatea secolului al VII-lea (probabil în perioada asediului Constantinopolului 673-678 de către arabi) – de aceeaşi părere fiind şi arhimandritul Porfirie Uspenski (+1885).

Viaţa monahală organizată

Întâia mănăstire înfiinţată în Athos dăinuie din anul 963 şi a fost ridicată de sfântul Athanasie Athonitul cu ajutorul prietenului şi împăratului bizantin Nikephoros II Phokas (+10 decembrie 969, supranumit „moartea albă a sarazinilor”) – care ar fi voit a se retrage şi el la Marea Lavră (Megistis Lavras). Urmaşul lui Phokas (nepotul şi ucigaşul lui!) Joannis Tzimiskes avea să fie cel care va da primul typikon Athosului, la anul 971, act care statornicea modul de viaţă chinovial athonit (în detrimentul celui idioritmic existent până atunci) şi garanta autonomia „statului” monahal bizantin. „Ctitorul Athosului”, sfântul Athanasie, povăţuia în testamentul său de la anul 990 ca „monahii străini să fie cinstiţi fără osebire” de cei elini, iar Canonicul său din 971 afurisea pe toţi cei ce n’ar fi împlinit această poruncă. Avatonul – interdicţia privind accesul femeilor în Sfântul Munte – s’a instituit oficial la anul 1050, după cel de’al doilea typikon(adoptat în 1046 şi semnat de peste 180 de stareţi de mănăstiri!).

Athoniţii au vieţuit într’o libertate absolută vreme de vreo 250 de ani, perioadă de autonomie şi înflorire spirituală şi materială, perioadă în care au apărut mare parte din mănăstirile „imperiale” istorice: Vatopaediou (972), Iviron (980), Agiou Pavlou, Philotheou, Xiropotamou, Zographou, Dochiariou, Xenophont, Xylourgos, Roussikon (1142-1169), Hilandar (1198) şi chiar o mănăstire benedictină catolică: Amalphion (990). Dintre acestea, Iviron aparţinea georgienilor, Hilandar – sârbilor – Zographou – bulgarilor – iar Xylorgos şi Rossikon – ruşilor –, celelalte fiind bizantine.

Veacul XIII

Athoniţii au vieţuit în deplină autonomie – garantată de basileii bizantini – până în vremea cruciadei a IV-a, din 1204, când Constantinopolul a căzut sub latini. De atunci Athosul a depins juridic de un episcop catolic din Tessalonic – iar din 1234, Ioan Asan a pus (pentru cincisprezece ani) tărâmul aghioritic sub patronajul patriarhului de Trnovo. Întreg secolul XIII a fost zbuciumat pentru athoniţi, el începând cu abuzurile nobililor şi prelaţilor franci (care i’au făcut pe monahi să ceară chiar protecţia papei Inocenţiu al III-lea!) şi terminându’se cu raidurile piraţilor şi corsarilor apuseni (mercenarii catalani, angajaţi din greşeală de Andronikos al II-lea în 1302, aveau să facă ravagii aici în 1307 şi 1308). Între acestea au mai avut de îndurat şi prigoana împăratului Mihail al VIII-lea (1259-1282) care a încercat – prin patriarhul de tristă amintire Ioan Vekkos – să impună „unirea cu Roma” după 1274 (la Zographou câţiva zeci de monahi au preferat să ardă de vii decât să slujească cu catolicii; la Xiropotamou s’a prăbuşit katholikonul peste cei care liturghiseau cu latinii; iar pe câţiva lavrioţi care au slujit cu apusenii, nu’i primeşte pământul nici în ziua de astăzi – ei fiind zidiţi – umflaţi şi neputreziţi! – într’o peşteră).

Secolul XIV

Contribuţia athonită cea mai importantă pentru teologia ortodoxă avea să vină în secolul următor: XIV, prin sfântul Grigorie Palamas (+1358) şi „doctrina isihastă” născută din controversele lui îndelungate (1340-1364) cu italo-grecul Varlaam din Calabria.Isihasmul a fost o „retrezire a spiritualităţii bizantine”, iar învăţătura palamită despre „energiile necreate” ale lui Dumnezeu au devenit dogmă oficială a Bisericii Ortodoxe după trei sinoade ţinute la Constantinopol (1341, 1347 şi 1351).

Tot în acest veac, puternicul ţar sârb Ştefan Uroš IV Dušan (1331-1355) a voit a trece Sfântul Munte sub jurisdicţia Patriarhiei de Peć – pentru asta ducându’se personal în Athos, la anul 1345 – dar n’a reuşit. Tărâmul aghioritic a rămas totuşi sub stăpânire sârbească până în 1375, cu toate că şi Patriarhia de Constantinopol a făcut presiuni puternice asupra athoniţilor, după anul 1368, ca să treacă sub jurisdicţia ei. Această instabilitate a durat până când patriarhul ecumenic Antonios (1391-1397) a dat al treilea typikon (1394) athonit – care re-introducea modul de viaţă idioritmic, stabilea o ordine ierarhică a mănăstirilor (care se împuţinaseră până la numărul 25) şi impunea acestora o taxă anuală pentru protos. Ultimul typikon dat de un basileu îi aparţine lui Manuil Palaiologos, care rânduia – la 1406 – ca monahii să poată moşteni şi transmite altora bunurile dobândite de’a lungul vieţii (al cincilea typikon avea să’l dea patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea, în 1574, iar pe cel de’al şaselea – şi ultimul – patriarhul Gavriil al Constantinopolului, la 1783).

Crucea athonită şi semiluna otomană

Aproape cinci sute de ani, din 1430 şi până în 1912, Athosul a fost sub dominaţie otomană. În mod paradoxal, în toată această perioadă, aghioriţilor le’a mers mai bine decât sub ocupaţia latină. În 1912 – înainte de eliberare – guvernatorul turc al Athosului spunea unui jurnalist: „Ne vor regreta, domnule. Sub legea noastră ei au rămas la fel de liberi, ba chiar mai liberi decât sub împăraţii bizantini„. (Şi nu era departe de adevăr!). Athosul a devenit un fel de refugiu spiritual după ce turcii au cucerit Bizanţul în 1453 – aceasta şi pentru că otomanii i’au păstrat un statut aparte. Cu excepţia represaliilor din 1821-1822, de după Eterie, ei au respectat totdeauna privilegiile monahilor athoniţi. Asta nu i’a împiedicat totuşi să le impună taxe şi tributuri tot mai împovărătoare, care aveau să’i facă pe aghioriţi să adopte stilul de viaţă idioritmic într’o adevărată „epocă întunecată”: secolele XVI-XVIII. Apariţia proprietăţii n’a fost benefică stilului de viaţă monahal aghioritic, care a decăzut – din punct devedere duhovnicesc – în această vreme. Tot aceasta (proprietatea) a dat naştere şi primelor schituri, care se ridică acum. Totuşi Athosul a dat creştinismului oameni remarcabili şi în acest răstimp: sfinţi precum Maxim Grecul (+1550), Akakios Kavsokalivitul (+1730), Kosmas Etolianul (+1779), ori pe autorul Filocaliei de la 1782, Nicodim Aghioritul (+1809). Chiar şi sfântul Paisie Velicikovski (+1794), tot în „grădina Maicii Domnului” s’a desăvârşit şi a dus tradiţia isihastă reînoind monahismul din Ţările Române şi Rusia.

Danii româneşti

Trebuie spus că Athosul n’ar fi rezistat în toată această perioadă fără ajutorul domnitorilor moldoveni şi valahi, care au susţinut monahismul aghiorit, după căderea Bizanţului, prin numeroase danii băneşti şi materiale. Sfinţii Neagoe Basarab (care se pare că este cel mai mare ctitor în Athos!) şi Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Mihai Viteazu’ şi mulţi alţii, au finanţat şi reconstruit (uneori din temelii – cum e cazul Kutlumuşului) multe mănăstiri şi schituri athonite, cărora le’au şi închinat multe metoace – (secularizarea lui Cuza din 1863, i’a deposedat pe greci de 40 de mănăstiri şi schituri închinate lor, dimpreună cu 1.398.021 pogoane de pământ!). Porfirie Uspenski (+1885) spunea că „nici un alt popor pravoslavnic nu a făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut românii” (Hristianskyi Vostok, Afon vol. III, pag 334). Din secolul al XVIII-lea rolul acesta şi l’a asumat imperiul rus, puterea şi influenţa ţarului crescând în Europa.

Republica monahală (in)dependentă… de Grecia

La 2 noiembrie 1912 armata greacă a ocupat Athosul. Patriarhul ecumenic declara la Constantinopol: „Patriarhia se va ridica din toate puterile sale împotriva oricărei încercări, fie chiar a Greciei, de a pune mâna pe Sfântul Munte, care este deopotrivă de sacru pentru toate statele ortodoxe”. Athosul a fost declarat republică monahală independentă şi neutră – lucru confirmat la Conferinţa de la Londra (1913) şi de pactul de la Sèvres din 1920 – dar încet-încet a trecut sub jurisdicţia Greciei. Cinci monahi elini athoniţi au elaborat în 1924 o chartă a Athosului (ratificată de statul grec, doi ani mai târziu) care stabilea graniţele republicii monahale şi limita numărul de mănăstiri la 20, iar pe cel al schiturilor la 14 – fără putinţa de a fi modificate vreodată! Interzicea, de asemenea, stabilirea în Sfântul Munte a schismaticilor şi a celor care nu erau ortodocşi, iar vieţuitorilor athoniţi le impunea cetăţenia greacă, indiferent de naţionalitatea lor. (Din punct de vedere juridic însă, actul acesta statutar este lovit de nulitate, întrucât el n’a fost semnat nici până în ziua de astăzi de una dintre mănăstirile împărăteşti: marea lavră rusească a Sfântului Pantelimon!).

Al doilea război mondial a adus o situaţie inedită pentru Sfântul Munte: ca să scape comorile bizantine de un eventual jaf nazist, între anii 1941-1944 Athosul s’a pus sub protectoratul direct al lui… Adolf Hitler!

Astăzi…

Republica monahală este administrată de către 20 de reprezentanţi ai mănăstirilor athonite – care formează „Sfânta Comunitate” (Iera Koinotita). În acest adevărat „parlament”al Athosului (aflat în Karyes) se iau toate hotărârile – obligatorii pentru toţi! – în şedinţe ce au loc de două ori pe săptămână, conduse de un protos, sauprotoepistatis („întâiul în adunare”). Protosul este ales pentru un an de către cinci mănăstiri: Megistis Lavras (Marea Lavră), Vatopaediou, Iviron, Hilandar şi Dionisiou. Instanţa executivă athonită este „Sfânta Pază” (Iera Epistasia), alcătuită – tot pentru un an – din protos şi încă trei egumeni din cele cinci mănăstiri mai sus amintite. Iera Epistasia păstrează şi sigiliul Koinotitei – care este alcătuit din patru părţi, fiecare egumen având câte una din ele. Există însă şi un reprezentant al statului elen, un ,,guvernator al Sfântului Munte”, care veghează la „menţinerea stării de ordine pe Sfântul Munte”.

Dincolo de toate acestea, Athosul a fost însă întotdeauna – şi înainte de toate – o republică ortodoxă, o enclavă a dreptei credinţe aflată mereu în grija Maicii Domnului şi nu a Turciei, Greciei, Rusiei, ori a altei puteri lumeşti trecătoare…

George Crasnean

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Mănăstirile athonite

1. Megistis Lavras (Μεγίστη Λαύρα) / Marea Lavră
2. Vatopaediou (Βατοπέδι / Βατοπαίδι)
3. Iviron (Ιβήρων; ივერთამონასტერი, Iverta Monasteri)
4. Hilandariou (Χιλανδαρίου, Хиландар)
5. Dionysiou (Διονυσίου)
6. Koutloumousiou (Κουτλουμούσι)
7. Pantokratoros (Παντοκράτορος)
8. Xiropotamou (Ξηροποτάμου)
9. Zografou (Ζωγράφου; Зограф)
10. Docheiariou (Δοχειαρίου)
11. Karakallou (Καρακάλλου)
12. Filotheou (Φιλοθέου)
13. Simonos Petras (Σίμωνος Πέτρα / Σιμωνόπετρα)
14. Agiou Pavlou (Αγίου Παύλου)
15. Stavronikita (Σταυρονικήτα)
16. Xenophontos (Ξενοφώντος)
17. Osiou Grigoriou (Οσίου Γρηγορίου)
18. Esphigmenou (Εσφιγμένου)
19. Agiou Panteleimonos (Αγίου Παντελεήμονος / Пантелеймонов; Ρωσικόν / Rossikon)
20. Konstamonitou (Κωνσταμονίτου)

Schiturile athonite

1. Nea Skiti (Noul Schit), cu hramul Sfântul Spiridon (gr. Νέα Σκήτη–Άγιος Σπυρίδων) – depinde de mănăstirea Agiou Pavlou
2. Schitul Sfântul Dimitrie (gr. Σκήτη Αγ. Δημητρίου) – depinde de mănăstirea Vatopaediou
3. Schitul Sfântul Dimitrie – Lakkou (gr. Σκήτη Αγ. Δημητρίου–Λάκκου) – depinde de mănăstirea Agiou Pavlou
4. Schitul Sfântul Pantelimon (gr. Σκήτη Αγ. Παντελεήμονος) – depinde de mănăstirea Koutloumousiou
5. Schitul Sfântul Andrei (gr. Σκήτη Αγίου Ανδρέου) – Sarray, depinde de mănăstirea Vatopaediou
6. Schitul Colibelor Sfântul Pavel (gr. Σκήτη Καλύβες Αγ. Παύλου) – depinde de mănăstirea Agiou Pavlou
7. Schitul Katounakia (gr. Σκήτη Κατουνάκια) – depinde de mănăstirea Marea Lavră
8. Schitul Prooroc Ilie (gr. Σκήτη Προφήτη Ηλία) – depinde de mănăstirea Pantocrator
9. Schitul Sfânta Anna (gr. Σκήτη Αγίας Αννας) – depinde de mănăstirea Marea Lavră
10. Schitul Sfânta Treime, Kavsokalivia (gr. Σκήτη Αγίας Τριάδας–σκήτη Καυσοκαλύβια) – depinde de mănăstirea Marea Lavră
11. Schitul Născătoarea de Dumnezeu, sau Bunavestire (gr. Σκήτη Θεοτόκου–Η ελληνική σκήτη του Ευαγγελισμού) – depinde de mănăstirea Xenophontos
12. Schitul Karoulia (gr. Σκήτη Τα Καρούλια) – depinde de mănăstirea Marea Lavră
13. Schitul Sfântul Ioan Prodromou–Iviron (gr. Σκήτη Τιμ. Προδρόμου–Ιβήρων) – depinde de mănăstirea Iviron
14. Schitul Sfântul Ioan Botezătorul / Prodromou (gr. Σκήτη Τιμ. Προδρόμου–Λαυρεωτική) – depinde de mănăstirea Marea Lavră

Sursa: https://sfantulmunteathos.wordpress.com/